Editorial: Oamenii din umbră

Sunt convinsă că visul construieşte realitatea şi nu invers. Visul ca ideal, nu somnul, nu reveria deşartă. Pentru că, ştiu, un om fără un vis nu înseamnă nimic cu adevărat.

I-am admirat întotdeauna pe aceia care, fără a aştepta vreo răsplată, nu o dată ei înşişi dezamăgiţi sau suferinzi, au avut puterea să dăruiască, sprijinindu-i pe alţii să-şi împlinească visele. S-au plâns rar sau niciodată, aşa că renunţările lor zilnice nu au fost luate prea mult în seamă. Arareori au fost suficient de spectaculoase pentru a ocupa prima sau măcar ultima pagină a ziarelor sau pentru a umple momentele personale de reflecţie asupra valorii, mai ales în lipsa unui motiv personal pentru a ne opri asupra lor. Şi, oricum, de fapt cui i-ar fi păsat de ele? În faţa reuşitelor plimbate în carul triumfal al gloriei televiziunii şi cyberspaţiului, acoperite şi ele, adesea, de succese şi celebrităţi iluzorii, jertfele oamenilor din umbră nu sunt decât un palid şi neinteresant accesoriu.

Există multe monumente dedicate celor care, în trecerea lor prin această lume, au însemnat ceva pentru noi, încurajându-ne mai întâi să învăţăm să visăm, iar apoi să credem că putem mai mult, mai sus, mai bine. Nicăieri, însă, un monument al omului din umbră. Eroul necunocut, un altfel de reper al umanităţii. Acela care a ştiut, atunci când a venit clipa, să ofere un sprijin, un umăr, o încurajare. Acela care a înţeles, înţelept, că propria sa ascensiune, atâta cât i-a fost dată, a atins hotarul cel mai de sus al cerului său şi că este acum momentul ca – în ciuda propriilor nereuşite, rostite sau nerostite – să devină el însuşi un maestru, un mijlocitor al binelui şi-al frumosului în lume. A ştiut că numai aşa adevărata împlinire devine posibilă. Fiecare dintre victoriile noastre împotriva limitelor vieţii şi împotriva propriilor handicapuri se sprijină pe eşafodajul unui complex construct, alcătuit din aceia care au crezut în visele şi-n devenirea noastră şi ne-au iubit, uneori fără măsură, îngăduindu-ne să le devenim “ucenici”, punând capăt căderilor, îngrădind derapajele, rămânându-ne aproape şi, în cele din urmă, dăruindu-ne aripi pentru a ajunge pe tărâmul unde cele mai tainice vise ale fiinţei se împlinesc. Căci, până la urmă, fiecare destin, fiecare viaţă, e un parcurs de iniţiere într-o mare taină.

“Îi datorez totul soţiei mele / mamei / tatălui meu…”, “Vreau să le mulţumesc celor care…”, “Tot ce am învăţat ştiu de la domn’ profesor”, “Eu cred că e cel mai bun antrenor…”, “Numai datorită ei/ lui, sunt acum aici…”, “Mi-a fost alături în cele mai negre clipe…”. De-a lungul vieţii noastre, le-am auzit rostite de celebrităţi cu ochii în lacrimi, în discursuri de mare gală urmărite de milioane de telespectatori sau internauţi, ori de cunoscuţi de-ai noştri, în timpul unor neînsemnate mese festive de familie, în timpul unor interviuri ori simple confesiuni amicale, ba am spus noi înşine astfel de cuvinte, fără a ne fi vreodată ruşine şi fără a ne teme că, dintr-o dată, am putea fi consideraţi excesiv de sentimentali. Şi poate că ar fi momentul ca acum, ajunşi foarte aproape de momentul bilanţului încă unui an care a trecut, să privim în urmă cu recunoştinţă spre ei, oamenii din umbră. Şi să aşteptăm, împăcaţi cu scurgerea timpului, mugurii primăverii viitoare.