Judecătoarea Nina Corduneanu debutează în literatură: Un roman apărut dintr-un “preaplin care s-a revărsat”

Articolul a fost vizualizat de 3,002 ori

A fost avocat, din 1997 până în 2005, când a shimbat direcţia şi a ales o carieră ca judecător. Hunedorenii care au cunoscut-o în spaţiul profesional o recunosc sub numele de Niculina Corduneanu. În urmă cu câteva zile, magistratul şi-a lansat prima carte, un roman foarte bine primit de critica hunedoreană: “Aripi de fluturi”. Un roman epic, narativ, cu intrigă, dar delicat şi foarte emoţionant în acelaşi timp.

Judecatoarea Nina Corduneanu debuteaza in literatura

Judecatoarea Nina Corduneanu debuteaza in literatura

Despre primul volum pe care l-a scris editorii şi oamenii de litere hunedoreni au vorbit cu surprindere şi admiraţie, iar un punct comun a reunit toate impresiile: cartea este atât de bine scrisă încât dă impresia că autorul este un romancier “de profesie” sau, dacă nu, cel puţin unul de cursă lungă. De altfel, cartea s-a bucurat şi de o lansare “regală” la Castelul Corvinilor, unde Sala Bethlen a fost plină de invitaţi şi hunedoreni veniţi să descopere noul talent literar. Volumul “Aripi de fluturi” a fost dedicat de autoare bunicii sale, care chiar în ziua lansării ar fi împlinit 90 de ani. Culisele acestui debut ni le dezvăluie, astăzi, chiar Nina Corduneanu.

Care este povestea primului volum pe care l-aţi publicat? Cum a apărut ideea scrierii acestei cărţi?

De fapt, nu a fost nicio idee, ci am simţit asta. Am ştiut că voi scrie o carte într-o bună zi, dar am avut nevoie de o libertate a spiritului. Ştiam că asta se va întâmpla. Am mai scris în liceu poezii şi… din când în când… gânduri. Aşa că… pur şi simplu… a venit. A venit “de undeva” (râde).

Aţi construit o poveste fictivă? Este o carte de ficţiune sau există în ea şi frânturi reale, trăite de oameni adevăraţi?

Asta rămâne la latitudinea celui care citeşte. Cei care mă cunosc ştiu mai multe. Da, este reală, cel puţin prima parte, cea cu amintirile din copilărie, din Oltenia. În cea de-a doua parte este şi real, şi ficţiune… Restul… rămâne pentru mine.

Care a fost “reţeta” scrierii acestui volum?

Am citit jurnalul lui Preda. Pur şi simplu am început cu prima frază, dialogul acela, şi de acolo s-a construit totul. Nu am scris după un plan, cum am citit – nu demult – în “Jurnalul” lui Preda, la care jumătate dintr-un volum reprezintă construcţia romanului “Risipitorii”. Ei, eu nu am avut nimic. Nici un plan structural, nici personaje, nimic! Totul a venit de la sine! A fost un preaplin care s-a revărsat. Fără să construiesc personaje şi nici măcar un fir al poveştii.

Mare parte din volum descrie lumea “sudului românesc”. Unde, în spaţiu, putem “localiza” copilăria dumneavoastră şi cum arată ea?

La Bistreţ, în judeţul Dolj. Locul unde eu m-am simţit întotdeauna acasă şi unde am fost foarte fericită. Mare parte din carte descrie lumea “oltenească”, tradiţiile şi viaţa oamenilor de acolo, în care eu mă regăsesc.

De ce aţi ales să schimbaţi puţin direcţia în ceea ce priveşte profesia şi aţi dat cariera de avocat pe aceea de judecător?

Asta mi-am dorit dintotdeauna şi chiar am făcut-o imediat după terminarea facultăţii, dar a intervenit o încurcătură administrativă. Până la urmă, poate că aşa a fost mai bine. Eu cred că un judecător trebuie să aibă şi ceva experienţă de viaţă. E o anumită procedură la noi cu care eu nu sunt în totalitate de acord, pentru că cred că e nevoie de vechime, de experienţă profesională, dar şi de experienţă de viaţă, înainte de a fi magistrat. În avocatură eu am cunoscut multă lume. Am cunoscut omul direct, iar asta m-a ajutat foarte mult în cariera de magistrat. M-a ajutat să fiu mai aproape de om, chiar dacă acolo par, poate, uneori dură, cum mi-au spus câţiva. Ei bine, eu nu mă văd aşa (râde), încerc să… judec cu sufletul. Şi cred că şi reuşesc.

Cât timp a durat “facerea”, scrierea acestei cărţi?

Trei luni, timp în care am scris cam două ore pe zi, însă nu în fiecare zi. Am scris-o foarte repede şi singurul lucru pe care l-am schimbat, după ce am recitit-o, a fost câte un cuvânt… pe ici-colo. Asta e toată schimbarea pe care am făcut-o.

Dacă va urma şi un al doilea volum, la ce să se aştepte publicul dumneavoastră?

Fără discuţie, va urma şi o a doua carte. Am şi început să lucrez la ea, de această dată am şi un plan… de care nu mă voi ţine, sunt convinsă, dar totuşi am idee despre ce este vorba (zâmbeşte).

Să ne aşteptăm la o a doua lansare anul acesta?

A! Nu! Trebuie să mă curăţ un pic! M-am încărcat, în ultimul an, cu foarte multă trăire, cu foarte mult sentiment, aşa că am nevoie de un respiro. Pentru mine a fost prea mult, mai ales publicitatea, cu care nu eram obişnuită. Nu ştiu când ar putea fi gata a doua carte. Nu cred că e ceva ce poţi să programezi. Cel puţin, nu în cazul meu. Când vine, vine!

Cine a citit manuscrisul, înainte ca volumul să ajungă la tipar?

Dirigintele meu din liceu, un profesor foarte bun! Ţin minte că ne dădea note atât de mici, încât unul dintre colegi, peste ani, chiar i-a reproşat asta. “Din respect pentru voi am făcut asta, să ştiţi!”, “Da, domnule profesor, dar prea mult ne-aţi respectat!” În ceea ce priveşte cartea mea, au fost şi laude, au fost şi critici, însă nu pot să dezvălui nimic. Pentru asta, aş avea nevoie de acordul dumnealui.

Referitor la modul în care sunt văzuţi magistraţii, despre care se spune că sunt oameni rigizi, ca să nu mai vorbim de avocaţi şi eticheta deloc măgulitoare care li se aplică, aceea de “rechini”, cum se văd lucrurile din interior spre exterior?

Nicidecum în acest fel. Sigur, şi în magistratură, ca în orice alt domeniu, sunt oameni şi oameni. Însă majoritatea lor sunt oameni cu suflet. Ei văd în cei care ajung în faţa lor persoane, nu nişte justiţiabili sau nişte cauze. Şi, atunci, se implică! Majoritatea colegilor mei fac asta. În plus, viaţa de magistrat are privaţiunile ei, iar cei care profesează în domeniu şi familiile lor ştiu asta foarte bine.

Ce se întâmplă în situaţia în care eşti nevoit, în calitate de avocat, să aperi o persoană care e – fără dubiu – vinovată?

Oricine are dreptul la apărare. Am scris şi în carte: până şi timpul are dreptul la apărare! Acum, trebuie s-o faci cu bună credinţă şi să-i spui omului exact cum stau lucrurile. Să păstrezi confidenţialitatea şi să te gândeşti şi la partea cealaltă, care poate-a pierdut, din cauza celui vinovat.

Dacă ar fi să alegeţi din nou, aţi opta pentru aceeaşi profesie?

Probabil că da, pentru că mi-a plăcut! Mi-au plăcut oamenii, mi-a plăcut dreptatea. Eu am fost dintotdeauna o luptătoare, un “spirit pandur”, aşa cum mi se spunea. Sigur, nu mă opreşte nimic să mă manifest şi pe palierul artistic, nu-i aşa?! Pentru că noi, oamenii, mai şi creăm câte ceva…

O amintire din copilărie care vă este foarte dragă şi care revine ar fi…

În primul rând, bunica mea, “mama”, cum îi spuneam noi, pe care cititorii o pot regăsi şi în carte şi care a fost o femeie cu totul şi cu totul deosebită! Frumoasă din toate punctele de vedere! Ea m-a crescut şi m-a învăţat carte. Până în clasa a opta m-a ajutat la teme, inclusiv la matematică. O femeie foarte frumoasă, deşteaptă, blândă şi bună! Ei îi datorez cel mai mult! Mama mea era foarte tânără, avea 18 ani, când m-a născut pe mine. Apoi, părinţii mei s-au despărţit, mama locuia la Hunedoara, dar eu am preferat să rămân la bunica, la ţară, la Bistreţ. Încă nu am “cordonul ombilical” tăiat şi m-aş întoarce acolo oricând. Nu am mai fost la Bistreţ de trei ani, pentru că, aşa cum am spus, sunt şi adevăruri în cartea mea – casa a fost vândută. Mi-aş dori să o pot răscumpăra şi să stau acolo la bătrâneţe.

Nina Corduneanu, judecătoarea şi scriitoarea, are vreun vis deocamdată neîmplinit?

Visuri neîmplinite… nu mi le mai amintesc. Sau, poate nu vreau să mi le mai amintesc! Dar ce mi-am propus de un an încoace… toate au devenit realitate. Întotdeauna, când am câte un moment mai dificil, mă gândesc, ca şi Scarlett O’Hara: “E şi mâine o zi”. Însă IUBIREA, IUBIREA este cel mai important lucru care se poate întâmpla. Şi nu neapărat să primeşti, cât să dai iubire. Citeam deunăzi “muşatismele” (sclipitoarele aforisme ale lui Tudor Muşatescu – n.r.) şi am redescoperit ceva ce mi-a plăcut extraordinar de mult, UN ADEVĂR: “Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa”.

About Ada Beraru