Veniţi să daţi lumină!

An de an, ascultăm în preajma sărbătorilor îndemnul de a fi mai buni. Ascult cum o mulţime de persoane ţin postul, îşi spovedesc păcatele şi apoi îşi văd liniştite de vorbele rele şi fapte departe de purtarea creştinească. Merg la biserică şi se înghesuie să ia lumină, fără a se gândi la semnificaţia reală a gestului. Aprind o lumânare pe care o simplă pală de vânt o stinge, lăsându-i în întuneric. Şi ne întrebăm: de ce nu vor să trăiască bine cu adevărat, de ce nu vor chiar ei să dea lumină?

Lumina adusă de la Ierusalim şi luată de fiecare participant la slujba de Înviere trebuie transformată în iubire aducătoare de bunăstare sufletească

Fă ceva bun pentru tine, du binele printre semenii tăi. Ţăranii din satul tradiţional erau crescuţi de moşi şi bunici să înţeleagă binele şi să ocolească răul. Ascultau basme unde cei buni învingeau întotdeauna, băgau de seamă vorbele preotului care le vorbea de lumea de dincolo şi de greul păcatului. Pentru ei, acolo era toată învăţătura lumii – nu aveau televizor şi nici Internetul cu acces la tot soiul de informaţii şi vedete de carton. Trăiau cinstit şi curat şi mureau cu credinţa într-o lume mai bună. Cântau: „Lumea asta nu-i a mea,/ Ceialaltă nici aşa./ Lumea asta-i cum o vezi,/ Ceialaltă cum o crezi”.

Pe acele vremuri, Paştele se trăia, nu se cumpăra ca acum. Cum se apropia Săptămâna Patimilor, oamenii se adunau pe lângă case: pentru ţăranii hunedoreni, Săptămâna Mare vine cu o mulţime de tradiţii. Orice creştin va trăi aceste zile în linişte şi va respecta strict postul. Sunt interzise importante lucrări casnice, prin locuinţe sau prin curţi, iar agricultorii întrerup munca la câmp. Se cumpără haine noi, se coc bucatele de sărbătoare, se roşesc ouăle şi se face împărtăşirea la biserica. Şi tot în această săptămână, în biserici, se adună tot creştinul căci se săvârşeşte slujba Deniilor, rânduieli care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Învierea Domnului este sărbătorită anul acesta pe 20 aprilie.

Săptămâna Patimilor

Minunea Învierii se retrăieşte an de an, parcă, un pic mai frumos înconjurând o mică biserică dintr-un sat, oricare

În sate, femeile fac lună “căşile”: cum locuinţele aveau cel mult trei camere şi podea de lut, pentru măturile de chică din porumb, treaba nu dura aşa multişor ca în epoca aspiratorului. Bărbaţii rânduiau gospodăria, puneau deoparte mieii de sacrificat, dar grijeau şi biserica, să fie faină şi curată de Înviere. Toate aveau rostul şi zilele lor, iar seara curgeau poveştile, multe din ele cu personaje biblice. Cu ajutorul volumului “Mitologie românească”, de Marcel Olinescu, s-au păstrat o parte din vechile povestiri: se spune că, după ce soldaţii l-au prins pe Iisus, Maica Domnului a auzit cele întâmplate fiului său şi a pornit în căutarea sa. Prima dată l-a întâlnit pe Sânt Ion, naşul lui Dumnezeu. Acesta s-a codit să-i spui Maicii ce ştia, dar la insistenţele ei i-a spus: “Maică, de văzut/ Eu nu l-am văzut,/ Dar de auzit,/ Eu am auzit,/ Că jidovii îl chinuiesc/ Şi amar îl mai muncesc/ Lângă poarta lui Pilat,/ Cea albă de brad,/ Răstignit pe-o cruce/ De măr dulce,/ Cu cămaşă de urzică/ L-o-mbrăcat/ Cu curea de măceş/ L-o-ncins./ Coroană de spini/ Pe cap i-o pus,/ Trestie, sub unghie,/ I-o bătut”. Pe drum, Sfânta Maria întâlneşte un lemnar şi îi cere să-i arate drumul. Acesta-i răspunde: “Cum să nu ştiu, că doar pe mine m-au chemat jidovii
să-i fac crucea de lemn şi ei mi-au spus s-o fac mai mică, dare eu i-am făcut-o mai mare, mai arătoasă, ca să-l vadă lumea şi să se chinuie mai mult. Sfânta Marie, când a auzit una ca asta şi gândindu-se că Iisus se va chinui să ducă în spinare o cruce atât de mare şi atât de grea pentru trupul lui, l-a blestemat aşa: “Să dai cu barda cu anu/ Şi-atunci abia să iei banu.” Când îl întâlneşte în sfârşit pe fiul său, răstignit pe cruce, Iisus îi spune: “Ah! Sfântă Maică Preacurată/ Eu nu m-am dat/ Nici nu m-am lăsat/ Pentru mine,/ Nici pentru tine,/ Că m-am dat/ Şi lăsat/ Pentru toată creştinătatea. (…) O! Sfântă Maică Preacurată,/ Nu fi supărată/ Că din lacrimile/ Care le-ai vărsat pentru mine/ Au să se facă albine.”

Vinerea postului

Vinerea Mare e zi de post negru, zi cu multe interdicţii: „Când te scoli, e bine să calci pe un obiect de fier. Pe cel care ţine în această zi post negru, nu-l mai doare capul. În Vinerea Mare nu se seamănă, că n-ar creşte nimic. Cine coase, orbeşte. Nu se toarce, nu se ţese, nu se spală. Dacă acreşti borş, vine Necuratul şi se scaldă în el. Tot ce poţi să faci de Vinerea Mare este să frămânţi şi să coci pască şi să te speli. Atât!”, concluzionează etnologul Irina Nicolau. Sâmbăta, toată lumea munceşte să pună la punct ultimele lucruri, înainte de slujba de Înviere.

„În ziua de Paşte dimineaţa, (… noi muierile luam glie din livadă şi cu un ou roşu meream şi puneam în cuibar să avem găini faine şi multe ouă. Da mai întâi luam paşte şi mulţumeam lui Dumnezău pentru bucate. Mâncam de toate, că-i Paşte, miel, drob, caş dulce, iară bărbaţii beu vinars sau vin şi lăsau oarece picături pentru ăi morţi să-şi potolească setea… Noi păstram un ou patruzeci de zile, dacă nu se strica atuncea tăt anu aveam noroc; şi ăl de se naşte în ziua de Paşte când se trage clopotul întâia oară pentru slujbă, iar îi de bine că o avea toată viaţa sănătate bună şi averi”, îi povestea o bătrână din Dumbrăviţa, Ilia, etnologului Marcel Lapteş. În primele zile după Paşte, satul cunoaşte o mulţime de superstiţii şi obiceiuri, înainte ca românii să-l „adopte” pe darnicul iepuraş. Dumnica Paştelui era dedicată, după un lung şi greu post, „dezmăţului” culinar, care începe cu gustarea „paştelor” sfinţite în biserică, iar oamenii se îmbracă la slujbă cu hainele noi. În această zi, fiecare petrecea în familie, la casa sa „că oameni-s osteniţi după slujba de Înviere”, cred bătrânii. La Densuş are loc obiceiul „Împuşcatul cocoşului”, la Peşteana şi Sarmizegetusa se făcea „Alergatul prescurii”, iar la Certej şi Hondol are loc şi acum „Steagul de Paşte”.

Zile şi semnificaţii

“În calendarul mobil, calendar paralel care-şi intersectează sărbătorile cu cele ale calendarului fix, Paştele este, incontestabil, cel mai important eveniment al lumii creştine, percepută de mentalitatea ţărănească într-o manieră profundă a morţii şi a învierii ca fenomene ale timpului ritual. Cele şapte săptămâni ale postului Mare reprezintă şapte trepte de spiritualitate, timp în care interdicţiile sunt respectate de către toată suflarea satului”, scrie etnologul hunedorean Marcel Lapteş. Cei care cercetează datinile satelor ştiu că Paştele este punctul de origine al sărbătorilor cu dată mobilă. La o simplă socoteală, Paştele creştinilor ortodocşi practicanţi durează mai bine de o sută de zile, de la săptămâna dintre cele două Lăsaturi de Sec, cu Postul Mare, Săptămâna Patimilor şi Cinzecimea, adică perioada de până la Rusalii, la care se adaugă săptămâna până la Rusitori. Preoţii spun că durata de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară: potopul, care trebuia să spele Pământul de păcate şi care a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi; 40 de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei; Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea; ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi; Iisus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice.

Cercetătorul Ion Ghinoiu vede în sărbătoarea învierii un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii prin moartea şi renaşterea Mântuitorului: “Timpul se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor (…). După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul Învierii din noaptea Paştelui şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia”. Masa de Paşte se aşează cu grijă, pentru că morţii se înfruptă din bunătăţile ei: ouă roşii, colaci, drob sau caş. În Săptămâna Luminată se spune că Raiul se deschide pentru toţi cei aflaţi pe lumea cealaltă şi se închide odată cu Paştele Blajinilor sau Paştele Mic. Prima săptămână după Paşte se mai numeşte şi Săptămâna Albă: nu se fac nunţi, fiecare zi are denumirea ei şi activităţi păstrate după datini străvechi, menite să asigure casei şi câmpurilor prosperitate şi sănătate. Demult, în Lunea Albă era obiceiul să fie spălate rufele pentru a fi curate tot anul. Mai nou, satul, dar şi oraşul au preluat de la catolici “obiceiul udatului”, acum bărbaţii îşi stropesc rudele şi prietenele cu parfum, dar odinioară se folosea apă, iar împricinatul primea ca răsplată un pahar de vin şi un ou roşu. Marţea oprită este dedicată obiceiurilor menite să ferească semănăturile de vremea rea.

Bătrânele din comuna Rapolt le spun tinerelor să nu lucreze în gospodărie, pentru a fi ferite de trăsnet şi de ologeală. Miercurea, în Ţara Haţegului, se făcea “Nunta şoarecilor”, iar Joia Nepomenită era considerată o zi necurată şi rea. Una peste alta, sărbătoarea Paştelui, spune părintele Dumitru Solomon, este momentul în care prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi, săltând, îl lăudam pe Mântuitorul, pe cel unul binecuvântat şi preamărit, Dumnezeul părinţilor noştri. “Ca acest lucru să se întâmple cu adevărat este nevoie să ne împăcăm cu fraţii noştrii, să le iertăm toate celor ce ne urăsc în numele Învierii şi să cântăm: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Reguli pentru colorat

În Joia Mare, se vopsesc ouăle roşii. Puţine gospodine mai fierb acum frunze de ceapă roşie ca să dea culoare ouălor de Paşte sau înfăşoară oul într-o bucată de ciorap sub care au strecurat frunze verzi sau flori ca să lase diverse forme pe coajă – cele mai multe femei preferă mai multe culori vii sau cumpără ouăle îcondeiate direct din magazine sau de la târgurile hand-made. Oamenii însă trebuie să ia aminte la acest obicei, căci vorba satului zice că două lucruri întreabă dracul: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai vopsesc ouă. Când nu vor mai face asta, dracul va deveni stăpânul lumii. Unii cred că obiceiul înroşirii ouălor vine de pe vremea răstignirii, când sângele Mântuitorului a căzut, picătură după picătură, peste ouăle aduse de Maica Sa. Pe unele le-a roşit, pe altele le-a pestriţat. Şi atunci, Iisus i-ar fi spus Fecioarei Maria: „Uite, aşa să roşiţi ouăle, în cinstea chinurilor mele”. Când a aflat că Iisus a Înviat, Maica şi-a adus aminte de spusele fiului său şi, de bucurie, a roşit ouă şi a făcut colaci. Şi de atunci a rămas acest obicei”, cred bătrânii satelor. De ouăle roşii nu e voie să te atingi până după slujba de Înviere şi oricum există un adevărat ritual al ciocnirii lor: se crede că oamenii care ciocnesc acum ouă roşii, se reîntâlnesc pe lumea cealaltă. Întotdeauna, se ciocneşte „capul” cu „capul” şi „dosul cu „dosul”, dar în prima zi de Paşte se ciocneşte doar „cap” cu „cap”. Cel mai tânăr ţine oul, iar cel mai în vârstă îl pocneşte. Se spune „Hristos a înviat!” şi se răspunde „Adevărat a-nviat!”. Cine sparge oul e mai tare şi are dreptul să-l ia pe cel al învinsului. Dacă nu-l primeşte de bunăvoie, acela îl va mânca pe lumea cealaltă, dar uns cu păcură.