A ales artele pentru că “aşa a simţit” pe când era un băieţel de clasa a cincea. Ţine minte, de parc-ar fi fost ieri, că o colegă de gimnaziu i-a spus că există o şcoală de arte în Hunedoara. S-a înscris la şcoală şi a studiat patru ani. A urmat liceul (tot arte), pentru ca, mai apoi, să intre în branşa “universitarilor”. A fost preparator, fotoreporter, pictor, a făcut gravură (pasiunea lui), a fost art director la agenţia de publicitate vieneză “Hager”, iar apoi a plecat în America, unde, vreme de 11 ani, a fost redactor-şef la una dintre publicaţiile destinate diasporei româneşti. În cele din urmă, a lăsat Statele Unite pentru a sta în gazdă, în Bucureşti, unde este profesor de liceu şi unde spune că e fericit! În urmă cu câteva zile a vernisat, la Hunedoara, o expoziţie de fotografie şi ne-a povestit, cu o deschidere rar întâlnită la artişti, istoria sa personală şi profesională.
Gavril Kovacs: “Dacă ai atins echilibrul şi armonia, poţi spune că nu ai trăit degeaba”
Cum a început aventura dumneavoastră în spaţiul Artelor?
Cu şcoala şi Liceul de Arte. După care, eu am zis că vreau să fac desene animate (râde)! Nu, da’ chiar îmi plăceau şi-mi plac şi acum! Printre altele, am şi făcut vreo zece filme de desen animat. Am optat pentru IATC, cum se numea atunci, actualul UNATC, pentru că mi s-a spus că acolo se fac studii, cursuri universitare, pentru ceea ce vroiam eu să fac. Nu am intrat la IATC, deşi m-am încăpăţânat să tot încerc, vreo patru ani la rând… Aveam o adevărată obsesie! Dar, tot lucrând la desene animate, am constatat că nu mai ştiu să desenez.
Nu v-a descurajat faptul că patru ani la rând nu aţi reuşit la facultate?
Deloc. Pentru mine era ca o mică vacanţă povestea asta. Mă pregăteam, dar şi lucram ca salariat, în Combinat. Eram lozincar. Lucram la Sindicat angajat la “Cuptoare industriale şi furnale”, dar stăteam la subsolul sindicatului şi făceam lozinci cu “Trăiască Ceauşescu!”, ce planuri sunt în lume şi… pavoazam. Nu era mare sfârâială! Ne distram foarte tare. Tot ce făceam rămânea în afara noastră, nu ne afecta deloc. Până la urmă, mi-am dat seama că, cel mai important lucru în desenul animat este, evident, să ştii să desenezi. Aşa că m-am hotărât să dau examen, acolo unde, de fapt, ar fi trebuit să merg de la început: la Arte Plastice. Şi, bineînţeles, că am ales grafica: cea mai grea facultate, privind intrarea – aşa spun toţi candidaţii la Arte Plastice. Trebuie să ştii să desenezi… dumnezeieşte, acolo!
Preparator de “computer graphics”, cu derogare de la Minister
Era un examen extrem de dificil şi doar cei mai talentaţi tineri aveau acces la Arte Plastice. Cum vă amintiţi perioada studenţiei?
Aşa e. Spre norocul meu, am şi reuşit să intru, deşi erau doar şase locuri în toată ţara şi vreo 150 de înscrişi! Am intrat chiar la clasa profesorului Octav Grigorescu, un pictor foarte renumit şi foarte bun, dar am avut ghinionul să-l pierd după doi ani de facultate. După care am studiat cu Sergiu Georgescu. Nu era specializat pe desen şi gravură, dar era profesorul de grafică publicitară. Cu el am făcut o grămadă de afişe, pliante… Vreo trei ani, înainte de ‘90, am făcut foarte multe afişe de teatru. Reale, pentru piese care chiar se jucau: “Henric al IV-lea”, “Piaţeta” lui Goldoni… dar şi afişe pentru festivaluri studenţeşti, cum ar fi Festivalul de Jazz. După ‘90 am schimbat profesorul şi a venit Mircea Dumitrescu, cel mai bun grafician român în viaţă! Atunci am început să lucrez pe carte intensiv! Am făcut ilustraţii, copertă de carte, carte legată manual… La lucrarea de diplomă toţi am făcut un tiraj de 100 de exemplare făcute de mână! Inclusiv gravura era trasă de mână, iar cartea trebuia legată în stil japonez, adică manual, cu aţă şi ac. Textele mi le-am făcut pe plăci de tipar şi le-am tras ca pe gravură. Erau ediţii de carte bibliofilă, cu o anumită valoare, având toate aceste ilustraţii originale, pe o hârtie specială.
Cum a început cariera dumneavoastră universitară?
După ce am terminat facultatea, m-au oprit acolo ca preparator. Singurul care avea dreptul să dea şi note! De ce? Predam un curs foarte nou: grafică asistată de calculator. Nu erau profesori. Eu eram singurul care ştia aşa ceva şi mi-au dat derogare de la minister, ca să pot da şi note. Grafica pe computer s-a introdus abia după ‘90. Facultatea primise din afară două calculatoare, aşa că noi am fost prima serie care a făcut grafică pe computer.
“Puţin urmărit” de Securitate
Care a fost motivul pentru care aţi renunţat la cursurile de la universitate?
În aceeaşi perioadă m-am angajat ca fotoreporter la Max Bănuş. La “Tinerama” am prins toată nebunia cu Piaţa Universităţii, revoltele de după… a fost o experienţă pentru mine şi am început să devin “uşor” profesionist. A fost foarte fain şi am lucrat cu o echipă extraordinară, oameni cu care mă întâlnesc şi acum! La Tinerama am învăţat Photoshop, grafică vectorială, acolo am învăţat ce înseamnă “networking”, Internet chiar! De abia “se descoperise” computerul în România, dar eu devenisem într-un timp destul de scurt… cumva specialist. Eram cel mai învăţat, fir-ar să fie! (râde). De asta m-au şi luat la facultate să predau cursul ăsta. Între timp, însă, a apărut oportunitatea cu America…
Grafica era riscantă pentru sistemul comunist, iar cei care făceau grafică aveau acces la prese şi puteau să tipărească şi să împrăştie manifeste. Aţi făcut, vreodată, vreun “gest” împotriva sistemului?
Manifeste nu, dar am făcut un film pentru care am fost “puţin urmărit”. Era povestea unui muncitor care venea acasă, obosit, căuta în frigider şi nu găsea nimic, pe aragaz era o oală goală… Filmul, şi mai ales finalul, era sfidător. Am mers la trei festivaluri cu filmul acesta. La Gura Humorului, toată sala a aplaudat, iar Geo Saizescu şi-a aruncat pălăria de pământ şi a cerut să se facă o preselecţie a filmelor, înainte ca acestea să fie difuzate. M-am întâlnit cu el câteva ore mai târziu, când ne îndreptam amândoi spre toaletă, şi mi-a spus: “Tu ai făcut filmul «Saturaţie!». “Da.” “Foarte bun, da’ ascunde-l!”.
California dreamin’
Care este povestea “debarcării” dumneavoastră pe celălalt ţărm al Atlanticului, în Statele Unite?
Deşi se schimbase sistemul, mie-mi rămăsese în cap să merg în America. Nu neapărat să rămân! În ‘97, când am plecat în California, am fost invitat de o revistă de acolo să le fac paginaţia şi, dacă vreau, să rămân să îi ajut. Era cea mai veche revistă săptămânală din America. Se numea MicroMagazin. Dar, ghinon, deşi mi-au trimis bilet de avion, când am ajuns acolo am aflat că tocmai murise patroana. Atunci, echipa a decis să înfiinţeze un alt ziar, “Meridianul românesc”, care şi acum este continuatorul fostei publicaţii.
Cum a fost experienţa californiană?
Faină! Am stat acolo 11 ani şi, financiar, o duceam mai bine decât aici, deşi câştigam sub medie. Eram redactor-şef la noua publicaţie, doar că distanţele pe care trebuia să le parcurg până la cunoscuţii mei erau foarte mari! De asta m-am şi întors. Din cauza singurătăţii şi a lipsei a ceea ce iubeam eu: grafica, gravura! Eu eram obişnuit să lucrez într-un atelier, împreună cu mai mulţi artişti… aşa că îmi lipseau oamenii cu care mă înţelegeam şi cu care eram pe aceeaşi lungime de undă. Ca să ajung la prietenii mei, trebuia să urc pe două-trei autostrăzi şi să fac un drum de vreo oră sau două. Şi asta tot în oraş, în Los Angeles! Cel mai apropiat vecin era la distanţă de 10 minute de mers cu maşina! Pe jos, nici nu mai zic… Eram, oarecum, singur, deşi ţineam un ziar românesc şi vorbeam zilnic la telefon cu românii din America.
Cum aţi descrie oraşul Los Angeles?
Ca pe o plăcintă imensă, care se întinde – prin comparaţie – pe distanţa Giurgiu – Ploieşti. “Plăcinta” e din cauză că oraşul se află pe o falie seismică, iar casele au cel mult două etaje. Eu locuiam în Anaheim, acolo unde s-a înfiinţat primul Disneyland. Îmi amintesc şi acum că, după ce am aterizat şi m-a luat o prietenă de la aeroport, am constatat că pe marginea drumului erau numai stâlpi de telegraf de… pin! Arătau ca acum 100 de ani, iar eu mă întrebam ce fel de civilizaţie o mai fi şi asta. Mi s-a părut că, în privinţa asta, erau foarte înapoiaţi! (râde).
O amintire frumoasă, care revine în memoria dumneavoastră, care ar fi?
E vorba despre un apus cu soarele “căzut” sub nori. Toţi norii erau oranj, roşii, galbeni… noi toţi, eu şi prietenii mei, foşti colegi de şcoală reuniţi în America, făceam fotografii. Altă dată am fost la ski, la Big Bear, în munte, lângă Los Angeles, la vreo 3.000 şi ceva de metri, iar după amiaza am coborât pe plajă, la Ocean. Coborâsem de la zăpadă, la 30 de grade! O altă poveste interesantă e că tot timpul acolo sunt flori: şi în ianuarie, şi în iulie! Diferenţele de temperatură sunt foarte mici. Dacă în România avem temperaturi de la minus 20 de grade la plus 40, în Los Angeles temperatura nu coboară niciodată sub 10 grade. Îmi mai amintesc de deşert şi cactuşii de acolo: un teren arid şi pustiu, însă foarte sugestiv…
Călător pe curcubee
În cele din urmă, ce v-a determinat ca, după 11 ani, să reveniţi în România, deşi postul de la Universitate nu mai era disponibil?
Eu, de fapt, nici nu plecasem în California cu gândul să rămân, iar cei de la facultate mi-au păstrat postul vreme de patru ani. Însă în America am simţit că mă îndepărtasem tot mai tare de ceea ce vroiam eu să fac: gravură. Găsisem un atelier în Venice Beach, la vreo 3 ore de mers cu maşina, dar asta nu era pentru mine.
Aţi avut ocazia să observaţi evoluţia Hunedoarei de-a lungul unei perioade în care aţi revenit aici constant, dar aţi avut şi ocazia de a vă distanţa suficient de mult pentru a fi obiectiv. Ce se vede prin ochii dumneavoastră, artistul care, după 30 de ani, încă mai are buletin de Hunedoara?
Partea proastă e lipsa locurilor de muncă. Am văzut parcul industrial care s-a creat, însă e cam sărăcuţ, nu prea sunt investiţii. În ceea ce priveşte imaginea oraşului, mi se pare că acesta arată tot mai bine. E curat, mult mai curat ca Bucureştiul, şi pare a fi o mică staţiune. Sunt flori, e mult verde, ceea ce mă bucură!
În final, o întrebare pentru profesorul Gavril Kovacs: ce face un obiect care se vrea a fi de artă să fie cu adevărat valoros? Cum putem deosebi un obiect de artă autentic de un kitsch, în condiţiile în care “Frumosul” este atât de relativ şi e dat tocmai de percepţia subiectivă a privitorului?
Produndă întrebare! Am observat, când a trebuit să pun note câţiva ani la rând pentru olimpiade sau concursuri naţionale, că nici cei de pe la şcoli, spre exemplu, nu sunt siguri care sunt criteriile de departajare. Arta reprezintă, de fapt, un echilibru şi o armonie într-o suprafaţă dată sau într-o formă creată. Poate că acesta este sensul artei. Îmi amintesc, de pildă, de o imagine văzută de mine acum mulţi ani în Ţinutul Pădurenilor: era o zăpadă îngheţată, cu ace! Şi acele acelea, fiecare dintre ele, făceau curcubee! Am scos cu toţii aparatele şi am făcut fotografii, care alb-negru, care color… N-am prea reuşit noi să prindem pe film splendoarea, dar ziua respectivă, în care călcam, la propriu, pe acele sute sau mii de curcubee mi-o amintesc şi acum. Era o operă de artă creată de natură, artă efemeră, dar vie! Şi poate că acesta este nu doar sensul artei, ci şi al vieţii: echilibrul şi armonia. Dacă ai atins echilibrul şi armonia, poţi spune că nu ai trăit degeaba.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.