Cu siguranţă, vă aduceţi aminte de prin lecturi de drumul sării, drumul pâinii sau al oilor. Ei bine, acestea nu sunt simple legende care explică numele vechi ale unor trasee. Etnologii şi istoricii ştiu foarte bine că acestea sunt “strămoşii” actualelor magistrale rutiere. Acolo, pe unde odinioară se pleca în transhumanţă, astăzi se ridică autostrăzi sau se repară drumuri naţionale.
Ciobanii şi oile lor au fost primii “constructori” de drumuri, bătătorind mereu aceleaşi căi
“Pentru a desemna multiplele posibilităţi de transport pe reţeaua căilor de comunicaţie, limba română a moştenit termenul latin cale, cuvânt care face parte din vocubalarul obişnuit şi din expresii populare de largă circulaţie: calea întoarsă, calea-valea, cale lungă, cale bătută, cale bună şi altele. Latinescul callis însemna “cărarea urmată de turme în deplasările lor sezoniere”, conţinutul său semantic putând fi rezumat la o fâşie de pământ în afara localităţilor pe care se deplasau animalele de la un loc la altul. Prin asimilarea de noi sensuri, cuvântul cale a ajuns, treptat, termen generic pentru orice fel de drum”, scrie Ion Ghinoiu, în volumul “Cărările sufletului”, o carte dedicată atât drumurilor “vechi ale lumii de aici”, cât şi “drumului mitic al lumii de dincolo”. Etnologul crede că, chiar înainte de latinescul cale, a existat “drumul”, cuvânt care ar proveni din grecescul “dromos”: “Drumurile au intensificat comerţul, au răspândit şi au ieftinit mărfurile. Ele au creat şi au impulsionat dezvoltarea aşezărilor, au contribuit la creşterea populaţiei sau, dimpotrivă, la scăderea şi dispersia ei prin propagarea bolilor şi a epidemiilor”. De aceea, drumurile vechi nu se numeau nici naţionale, nici regionale sau imperiale, ci împrumutau numele mărfurilor transportate de-a lungul lor: drumul sării, drumul varului, drumul lânii, drumul aurului… La răscrucile acestor drumuri s-au dezvoltat târgurile sau oraşe importante. Şi asta nu se întâmpla doar la noi – în lume sunt vestite drumurile istorice lungi precum Drumul Mătăsii, Drumul Postavului sau cel al porţelanului…
Drumurile paşilor
Ion Ghinoiu propune însă şi o altfel de împărţire a “drumurilor Mioriţei”, o variantă utilă pentru cei care studiază tradiţia şi care ia în seamă marile etape istorice. Astfel, am avea drumurile din Dacia preromană “Per pedes apostolorum”, cele din Dacia Romană – ”Toate drumurile duc la Roma” – cele din perioada migraţiilor, numite “drumurile bejeniei”, cele medievale – “Sfară-n ţară; Răvaşe prin oraşe; Drumul naşte târgul”. La început, omul s-a mulţumit să umble cu piciorul, făcea cel mult cărări, pentru că acum patru mii de ani nu se cunoşteau încă animalele de tracţiune sau de povară. Doar după sosirea indo-europenilor, apare tracţiunea cu carul: “Atunci a apărut, alături de potecă, drumul natural”, scrie cercetătorul. Roata a fost un “pas” enorm în evoluţia omenirii. “După corvoada neîncetată a picioarelor, spinarea omului, purtatul în cârcă, aşa cum se mai spune în popor, a fost partea corpului cel mai mult pusă la încercare. (…
Cu câteva zeci de ani în urmă, rar vedeai o femeie ieşind pe poarta gospodăriei fără traista lucrată din lână sau din păr de capră, purtată în spate şi atârnată de gât sau de umăr.
Unele exploatări forestiere din urmă cu două secole au lăsat în urmă drumuri folosite şi acum
De altfel, elegantele genţi de damă şi serviete de bărbaţi îşi au originea în transportul popular cu traista”. Până la car, poverile sunt târâte sau rostogolite, rostogolire care era atât de importantă încât devine în ţară şi tactică de luptă, cu ajutorul căreia Basarab I învinge oştile regelui Carol Robert de Anjou în 1330. Şi totuşi… “cel mai vechi mijloc de transport nu a fost târşul şi sania, ci băţul. Nelipsitul tovarăş de drum al omului, băţul (bâta, boata sau ciomagul) a fost de la început o unealtă universală: armă de apărare, mijloc de sprijin şi de echilibru, frână pentru coborârea pantelor repezi (se încalecă băţul târât pe pământ)”, explică etnologul. Aşa “înzestraţi”, strămoşii străbăteau cărările sau potecile, vechile căi de transport: “De la pârtia, confundată frecvent cu urmele vietăţilor pădurii şi de la frânturile potecilor din preajma bordeielor şi colibelor, până la magistralele feroviare şi rutiere de astăzi, omul umblător a parcurs o distanţă uriaşă”, socoteşte Ghinoiu. Omul vechi şi-a direcţionat drumul după aştri, topografia terenului, direcţia de curgere a apelor şi chiar după instinct. Sunt drumuri de plai, apar trecători, cărări preferate de daci şi apoi de români vreme de sute de ani. “Potecile omului şi animalelor au devenit, în timp, drumuri, şosele, căi ferate”, scrie etnologul, întărind descoperirile arheologilor şi teoriile filozofiilor care susţin că nu e nimic nou sub soare…
Toate drumurile duc la Roma
“Drumurile de comerţ ale Daciei, deşi nu erau construite după cea mai avansată tehnică, satisfăceau nevoile de transport ale populaţiei autohtone. Romanii aveau nevoie însă de artere solide de circulaţie, cu rol strategic şi de apărare”, explică etnologul, vizibil încântat de mobilizarea imperială care a transformat, practic, infrastructura Daciei. Tehnica lor de construcţie impresionează şi acum: mai întâi un strat de bolovani, unul de prundiş, ambele legate cu o formulă veche de ciment. Se adăugau plăci de dimensiuni mari, care făceau bloc cu temelia. Totul se construia cu atenţie şi cele mai bune materiale naturale, astfel că bucăţi din aceste drumuri se mai pot vedea şi astăzi, inclusiv “Drumul romanilor” din fosta Germisara. Zestrea rutieră romană rămâne la baza transportului pe care se amplifică şi se dezvoltă traficul local în Transilvania Evului Mediu.
Drumul Roman de la Geoagiu
Istoricul Florin Fodorean aprecia că lungimea totală a drumurilor în Dacia romană ar fi de circa 5.000 de kilometri, în condiţiile în care au fost construiţi în nici 17 decenii, iar teritoriul stăpânit de romani nu cuprindea toate părţile ce vor fi mai târziu locuite de români, ci se limita la Oltenia de azi şi cam două treimi din Transilvania. Prin urmare, performanţa constructorilor romani este considerată “uimitoare”, iar Fodorean o aminteşte comparând-o cu date din secolul 19: în ceea ce priveşte construcţia de drumuri din Dacia, “romanii nu au mai putut fi egalaţi decât în anul 1880. Adăpostind capitala Ulpia Traiana, judeţul Hunedoara este străbătut de multe drumuri romane importante, care duc la Apulum, actuala Alba Iulia, devenită principalul nod rutier al provinciei, datorită apropierii de minele de aur din Apuseni. “Drumurile romane apar în toponimia românească sub diferite numiri: Drumul lui Traian, Drumul Împărătesc, Drumul Împăratului de Rouă, Drumul Urieşilor, Drumul Jidovilor, Drumul de piatră, etc. De aceste drumuri se leagă numeroase legende şi povestiri populare”, scrie Ion Ghinoiu. Unele dintre aceste legende sunt descoperite de Nicolae Densuşianu cu ajutorul unui chestionar aplicat oamenilor vremii: “Traian, fiind tovarăş cu Novac, l-a ajutat pe acesta să tragă cu doi boi o brazdă de plug. Traian a făcut apoi o cale aşternută cu pietre, la care era dator tot omul şi femeia a aduce nouă pietre mari sau 13 cărămizi. Femeia însărcinată trebuia să aducă o piatră în plus. Şi aşa a făcut această cale mare şi încovoiată ca drumul stelelor de pe cer şi care astăzi se cheamă Traian”.
O perioadă mai tulbure
Când romanii se retrag din cauza invaziilor barbare, populaţia rămâne fără apărare în faţa hoardelor. Pe drumurile care odinioară pulsa viaţa, acum năvăleau duşmani, iar strămoşii se refugiază în păduri, zone muntoase sau smârcuri: “Românii sunt atestaţi în spaţiul carpato-ponto-dunărean şi prezentaţi ca vlăguiţi din cauza îndelungatelor sacrificii la care au fost supuşi. Scheletele descoperite prezintă semne de rahitism din pricina subalimentaţiei, iar dantura este abrazivă, adaptată, fireşte, la un sistem de alimentaţie din care nu lipseau rădăcinile şi scoarţa copacilor”, scrie Ghinoiu, în timp ce Lucian Blaga crede că natura, cadrul natural al Daciei îi ajută pe autohtoni “să se retragă din istorie”.
Târguri, drumuri şi produse
Arcul Carpaţilor devine cetate naturală, iar văile apelor care taie munţii devin porţi uşor de apărat: “Rolul cetăţii naturale sub formă de cerc în tehnica de apărare este atestată de numeroase argumente etnografice. Adăposturile pastorale, mai ales strungile oilor din zona păşunilor alpine sunt construite şi astăzi sub formă de cerc (…. Până la începutul secolului al XX-lea, locuitorii din satele Câmpiei Române, nevoiţi să înnopteze în câmp, îşi aşezau căruţele în cerc”, consideră etnologul. Treptat, vremurile se liniştesc şi oamenii revin în târguri sau sate şi îşi reiau viaţa. Pe Mureş, la fel ca pe alte râuri din ţară, se practică plutăritul, se transportă buşteni ca lemn de foc sau mărfuri, precum sarea. Plutaşii sunt cârmaşi, cei care conduc plutele, şi dălcăuşi, cei care ţin coada plutei. Mureşul este navigabil şi Deva devine port. În secolul XVll, la Deva există un brod plutitor peste Mureş, iar autorităţile încasează după fiecare corabie cu sare ce plutea pe râu “una piatră sare”. Meşteşugarii şi pomicultorii de la deal şi munte fac schimb de produse în târguri pe cereale cu agricultorii de la câmpie. “Amintirea comercializării vaselor de lut şi sării este păstrată de memoria oamenilor, de toponimie (Drumul Oalelor şi Drumul Sării) şi de documentele istorice”, precizează Ghinoiu. La fiecare târg sau nedeie, drumurile hunedorene se umplu de căruţe şi care încărcate cu produse făcute de o singură familie sau de familii întovărăşite. Ţăranii luau calea câmpiei pentru a-şi vinde produsele sau a le schimba pe cereale. Carele sunt mânate de bărbaţi care deseori făceau drumuri şi de sute de kilometri în deplasări care durau săptămâni întregi. Originea târgurilor este dată exclusiv de prezenţa drumurilor.
Drumurile sării şi ale varului
În judeţul Hunedoara, autostrada urmăreşte Lunca Mureşului, cale folosită de popoarele migratoare în urmă cu
mai bine de un mileniu
“Drumurile oilor” sunt unele dintre cele mai cunoscute rute: “De-a lungul evului mediu, păstorii români au însoţit turmele de oi pe toată întinderea Carpaţilor, apoi în nord, până în Moravia şi Silezia, la sud de Dunăre, în Alpii Dinarici, Balcani (…, în stepele ponto-caspice, dincolo de Nistru şi Prut, până în Crimeea şi nordul Caucazului. Dezvoltarea acestui tip de păstorit a fost posibilă datorită structurii inedite a pământului românesc: o cunună de munţi cu fâneţe şi păşuni alpine ce puteau fi folosite pastoral numai pe timpul verii şi întinse pajişti în zonele pericarpatice ce completau baza furajeră a turmelor pe timpul iernii”, crede cercetătorul. Acesta spune că drumurile oii aveau direcţie radiară, cu plecare din zona Carpaţilor şi cu puncte terminus aflate şi la peste o mie de kilometri distanţă. Drumurile pastorale se mai numesc şi drumurile lânii, ale untului, drumuri mocăneşti sau “plaiul oilor”. După acestea, ca importanţă urmează “drumurile sării”. România adăposteşte cea mai mare concentrare de resurse salifere şi sare gemă, aşa că mănunchiul de drumuri ale sării pornea din spaţiul carpatic spre toată Europa. Transportul se făcea fie pe cal – un animal putea căra între 60 şi 80 de kilograme -, fie cu pluta.
Romulus Vulcănescu descrie unul dintre ele, care pleca de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea şi ajungea în comuna Padeş din Gorj. Avea două variante – unul dintre drumuri urca în Munţii Ţarcu şi Godeanu, pe la Pietrele Albe şi pe Plaiul Bulzului, până la Râul Şes. La Cloşani erau depozite şi o vamă a sării, iar altul era în Lunca Cernii. De la Cloşani, drumul trecea Valea Cernii, urca Plaiul Bulzului, ocolea pe la sud Munţii Godeanu şi ieşea la Râul Şes, unde, pe un platou, se ţinea o nedeie renumită. “Informaţiile etnografice atestă aici existenţa unei pieţe libere a sării, de unde se aprovizionau păstorii hunedoreni şi bănăţeni”, scrie Ghinoiu. Al doilea drum al sării este râul Mureş: sarea pleca din localitatea Uioara, de lângă Ocna Mureş, iar drumul pe uscat ajungea la Alba Iulia, unde sarea se încărca pe plute ce ajungeau în depozitele de la Dobra, Şoimuş şi Hălmagiu. La Dobra funcţiona şi o vamă a sării: “În defileul Mureşului, plutele erau deseori jefuite, motiv pentru care unele sate au fost desfiinţate din ordimul împărătesei Maria Tereza”, explică Ghinoiu. Şi tot în judeţ, din localitatea Obârşa, pleca unul dintre “drumurile oalelor”, în timp ce din comuna Buceş pleca “drumul varului”, iar din Apuseni mai pleca şi unul dintre “drumurile pâinii”: “Drumul pâinii este un nume metaforic pe care îl extindem la toate drumurile circulate de oameni în vederea obţinerii mijloacelor de trai. […] drumul pâinii este de dată mai recentă şi poartă diferite alte denumiri: Drumul Ţării, Drumul Moţilor, Drumul Olarului”, specifică etnologul. În perioada modernă, toate aceste drumuri îşi pierd numele şi devin simple cifre pe hărţi.
Da !