Colţul cultural: Despre înfrângeri însângerate – interviu cu Ovidiu Vasilescu Macin

Neobositul manager al Bibliotecii Judeţene “Ovid Densusianu” Hunedoara Deva, domnul Sebastian Bara, a organizat, în ziua de 25 aprilie, lansarea celor mai noi volume semnate Ovidiu Vasilescu. Curios să aflu cum gândeşte un scriitor consacrat, cu o spectaculoasă experienţă de viaţă, am realizat cu domnia sa următorul interviu.

Există o legătură între cele două volume: “Strigătul sângelui” şi “Echinocţii atemporale” pe care le-aţi lansat la Deva?

Nu, nu există o legătură directă între cele două cărţi. ECHINOCŢII ATEMPORALE este o carte de poezie modernă, sobră, cu rigorile poetice îmbrăcate într-un limbaj modern, ceea ce lipsea şi lipseşte, după părerea mea, din spaţiile literare româneşti, pe când STRIGĂTUL SÂNGELUI este un protest împotriva imposturii comuniste, care încă mai sapă la rădăcinile noastre istorice. Diferenţa semantică dintre cele două titluri este mai mare decât axul solar al unei zile senine, transparente şi adâncul incontrolabil al unei nopţi zugrăvite cu întuneric. Totuşi… dacă citiţi poezia “Demonii” din ECHINOCŢII veţi înţelege că amintirile legate de cei opt ani pe care i-am petrecut în închisoarea comunistă, aceeaşi ca şi în romanul STRIGĂTUL SÂNGELUI, nu dispar niciodată.

Ce motive au stat la baza publicării volumului: “Strigătul sângelui”?

Mai întâi, în calitate de scriitor pentru care temele nu sunt aleatorii, de această dată, într-un mod, sper, sugestiv, am dorit să trag un semnal de alarmă, prin chiar dedicaţia de pe prima pagină, privitor la conţinutul cărţii, atrăgând atenţia cititorului asupra ceea ce va descoperi pe timpul unei lecturi psihologice. Apoi, am dorit să prezint o frescă cât mai aproape de acel panopticum înfricoşător prin care au trecut opozanţii regimului comunist, în perioada anilor 1947- 2000, când primele şi cele de pe urmă hoarde comunistoide au atentat, constant, la un minim de libertate socială şi au suprimat, prin forţă criminală, elementul naţional românesc. Iar în al treilea rând, SRIGĂTUL SÂNGELUI doresc să fie un omagiu adus eroului principal al cărţii, erou real, care nu este o plăsmuire a imaginaţiei mele, precum şi un gând pios, răstignit peste mormintele, şanţurile şi gropile comune, unde au fost îngropate, sumar, trupurile multor eroi români, care au luptat împotriva Molohului Sovietic, precum şi împotriva unei clici degenerescente comuniste din interiorul spaţiului ţării noastre. Ei au făcut totul, dar absolut totul, pentru a “triumfa”, într-un mod bestial, peste duhul naţiunii noastre creştine.

Este această carte o formă de protest personal pentru atrocităţile săvârşite de torţionari, unii dintre ei fiind încă în viaţă?

Cartea, datorită felului în care a fost scrisă, adică prezentând o paralelă permanentă între acţiune şi reflecţiile eroului principal, este o acuză vie la adresa dictaturii comuniste în sine, “spaţiu generos” de manifestare pentru comuniştii români care, sub îndrumarea “înţeleaptă” a eliberatorilor sovietici, au considerat că singura metodă de a supune un popor liber şi creştin este crima săvârşită în închisori. Este, desigur, şi o acuză gravă adusă Securităţii româneşti din acei ani tulburi de după al Doilea Război Mondial şi începuturile Comunismului în România, care, prin brutele lor, torţionarii, făcându-şi meseria cu zel şi abnegaţie, au exterminat generaţii întregi de intelectuali români şi nu numai. Acei torţionari şi-au continuat viaţa nestingheriţi până în zilele noastre, fără a li se imputa, până în prezent, faptele lor odioase. De asemenea, este o înfierare a tuturor elementelor alogene pripăşiţe în Ţara Românească care au “iniţiat” Securitatea în taina uciderii prin foc de armă, prin jugulare, prin schingiurile greu de imaginat ale căror victime au fost oameni de vază care, prin însăşi prezenţa lor, puteau influenţa şi instiga la nesupunere şi, eventual, la formarea unor nuclee solide ca opoziţie fermă împotriva planurilor diabolice de îngenunchiere a ţării.

Va urma