La firul ierbii: Tacticianul Mourinho

Mărturisesc că de vreo doi ani încoace nu prea mai urmăresc la televizor meciurile din campionatul nostru intern. Îmi este de ajuns ceea ce văd în liga a treia, unde evoluează, tot spre deziluzia mea, FC Hunedoara, care nu reuşeşte să facă măcar pasul spre liga secundă. Liga noastră, cea care până nu de mult era denumită „Liga lui Mitică”, este departe de ceea ce se joacă în multe ţări din Europa, multe meciuri aducându-te în pragul somnului prin ceea ce se joacă pe teren. Regresul fotbalului nostru este evident de câţiva ani încoace, iar reforma se lasă în continuare aşteptată, chiar dacă la şefia FRF a venit un necunoscut, pe numele lui Burleanu. Ce să vezi la noi, când la un meci de prima ligă au fost în tribune abia 80 de spectatori!?

Jose Mourinho

Te apucă râsul-plânsul când statisticile spun că, în campionatul trecut, media spectatorilor din liga secundă a Turciei sau, atenţie, din liga a patra din Scoţia, a fost peste a noastră din prima ligă. Şi atunci prefer să vizionez meciurile din Franţa, Italia, Germania, dar cu preponderenţă pe cele din Spania şi, acolo unde după părerea mea se practică fotbalul total, Anglia.

Luptă mare în „Premier League” pentru cucerirea titlului, acolo unde un „mit”, Manchester United, a fost pus pe „butuci”, după plecarea lui Sir Ferguson, de David Moyes. Păi, la noi, acest tehncian era demis până acum de zece ori dacă ar fi avut aceste rezultate mizerabile. Englezii l-au păsuit 34 de etape până l-au demis. Aşa că lupta pentru titlu se dă între surpriza actualei ediţii, Liverpool, care practică poate cel mai spectaculos joc în acest moment, Chelsea şi Manchester City.

Până în etapa de la sfârşitul săptămânii trecute, cormoranii păreau scăpaţi în câştigători, un titlu care îl aşteaptă din 1990, mai ales că puseseră între ei şi Chelsea o diferenţă de cinci puncte, după ce băieţii de Mourinho se făcuseră de râs la Londra, pierzând în faţă ultimei clasate, Sunderland (n.r. 1-2). Iar „cetăţenii” de la Manchester, învinşi pe „Anfield” de echipierii lui Steven Gerrard cu 3-2, păreau şi ei scoşi din cărţi.

A venit însă meciul de duminică, când Liverpool putea să închidă campionatul şi să se pregătească de sărbătoare, dacă nu l-ar fi avut în faţă pe Jose Mourinho. Ţin să precizez că nu sunt fan al niciunei echipe engleze, le admir pe cele puternice deopotrivă, dar sunt un mare admirator al antrenorului portughez. Îmi place la el rigurozitatea, disciplina tactică şi faptul că ştie ce vrea, sacrificând de cele mai multe ori spectacolul în favoarea rezultatului, cel care rămâne cu adevărat. După 11 victorii consecutive am prevăzut că Liverpool se va „împiedica” în acest meci, care poate să-i compromită în totalitate şansele la cel de-al 19-lea titlu din istoria clubului. Cu un „11” care a avut în componenţă mai multe rezerve (o parte dintre titulari fiind menajaţi pentru returul cu Atletico Madrid), Mourinho a jucat exact ceea ce trebuia, cu trei „închizători” în faţă, făcându-l uitat pe cel mai bun om al gazdelor, Suarez, care nu s-a văzut.

A profitat la maximum de şansele care s-au ivit, de greşeala căpitanului Gerrard şi a lovit necruţător în prelungirile fiecărei reprize. O înfrângere cu gust amar pentru „cormorani” şi pentru sutele de mii de fani de pretutindeni, o mână de ajutor întinsă celor de la City, care, dacă nu vor mai face paşi greşiţi în meciul restanţă şi în cele două etape rămase, au posibilitatea să câştige un nou titlu, la golaveraj. Dar poate de aceea este frumos fotbalul, pentru că este mereu imprevizibil şi plin de suspans. Nu la noi, ci în ţările unde stadioanele sunt pline, iar fotbalul este o artă şi un mod de a trăi.