Editorial: România de vis

Am, de ceva vreme, un vis ciudat. Twin Peaks. Ştiţi, genul acela de vise burleşti, ireale, de necrezut, ale căror crâmpeie de amintire, după trezire, ne lasă perplecşi. Se făcea că stăteam în apă până la genunchi într-un sat inundat necunoscut şi dintr-o barcă de gumă trasă de nişte ponei în uniforme de jandarmi îmi vorbea însuşi primul-ministru al României. Domnul Ponta avea buzele îngroşate cu un strat copios de ruj, roşu ca steagul PCR. O babă pitică desprinsă din grupul de gură-cască îmi dă un cot, chicotind: “Ia uite maică la Victoraş, ROŞU până-n cerul gurii”. Premierul, împlântat în nişte cizme Gianmarko Lorenzi de gumă, ţine în mână o lumânare aprinsă şi o colivă. Mi le arată cu un zâmbet subţire, rostind persuasiv “USL trăieşte!”, în timp ce căuta să mă fidelizeze fixându-mă în fundul de ochi. Zece sinistraţi, în spate, şapte bărbaţi şi trei femei, scandează “Ponta preşedinte!!!” şi pe rând se ploconesc în faţă, ca într-un ritual asiatic.

Observ că fiecare aplecare le lasă exact atâta răgaz cât să-şi spele gurile în vâltoare. Umblă zvonuri cu accent străin că vine o viitură şi mai mare, care ne va sărăci de tot. Vreau să scap, dar nu pot. De sub apă, o mână mă prinde de picior. Întrezăresc o chelie care avansează cu mişcări de peşte spre barca premierului. Nu apuc să mă sperii pe deplin. Faţa preşedintelui iese o fracţiune de secundă din apă ca să-mi arate un cui lung: “Îl scufund. Sunt căpitan de cursă lungă. Mă pricep”.

Sunt îngrozit. Au început să se omoare şi vine viitura. O iau la fugă stropind tot în jur. Oroare! Apa se înroşeşte şi parcă se încheagă. În spate, preşedintele cu premierul îşi dau pumni în barca care a început să ia apă. Înaintez tot mai greu şi gâfâi. Sunt în panică!

Ţăranii râd de mine ţinându-se de burtă. Strig disperat: “Să judece cineva. Nu e nimeni să judece?!”. Cineva mă doboară cu un bolovan. “Cu cine ţii, bă? Cu Băse sau cu Ponta?”. Nu ştiu ce să zic ca să-mi salvez pielea. Arunc la disperare: “Lăsaţi-mă, eu n-am treabă cu asta. Merg cu Antonescu”. Brusc, toţi încep să urle. De jos până sus se ridică, ca un val ucigaş, o plasmă imensă pe care rulează clipuri electorale. Pentru că nu e aninată de nimic, imensa panoramă se clatină periculos şi începe să cadă.

Înainte de a fi strivit, ultima imagine e cea a unuia din poneii-jandarmi care, cu glas de om semi-adormit, spune oamenilor înnebuniţi: “Trăieşte, pe dracu!”.

BUM FINAL! Şi orice aş face, zi sau noapte, nu mă pot trezi din visul ăsta!