Editorial: Atenţie la cei care ridică piatra!

Lucrez în mass-media din 1995. De ştiri mă ocup din 1998. Jurnalist nu mă consider nici acum. Cine mă întreabă “ce eşti?” primeşte un răspuns simplu: “reporter”. Pe vremea în care mă ocupam doar de ştiri la Radio Color Hunedoara, răspunsul era: “răspândac”, urmat şi de o explicaţie, dacă era necesară: “Nu am primit niciun premiu echivalent cu vreun fel de Pulitzer de vreo mult mai mică valoare profesională, ca să mă pot considera jurnalist”.

În ultimii 10 ani, în presa hunedoreană au apărut prea puţini astfel “răspândaci”. După o lună petrecută prin vreo redacţie au apărut însă “jurnalişti”. Aşa se consideră ei. Aşa se şi prezintă. Iar lumea-i crede. Aceşti “jurnalişti” mai pozează, de asemenea, şi în apărători ai dreptăţii, ai cetăţeanului. Iar lumea îi crede. Pentru că lumea nu ştie ce fac ei cu adevărat “în timpul liber”. Există în presa hunedoreană “jurnalişti” care, “în timpul liber”, prestează servicii de consultanţă în comunicare pentru politicieni. Mai ales în anii electorali, aceşti jurnalişti fac ciubucuri grase, de mii de euro, scriindu-le discursurile unor agramaţi deveniţi primari, apoi lideri politici de nivel judeţean doar pentru că au aplicat aceeaşi strategie ca şi în cazul alegerii şefului de scară, ori de sindicat: este ales cel care are gura mai mare. “Agramaticalităţile” strigate pe la mitingurile electorale nu deranjează poporul, cel puţin nu acea parte a poporului care contează cu adevărat la vot, din punct de vedre numeric. Aşa se face că, deşi au “ştate vechi în politică”, astfel de indivizi au nevoie de cineva care să le pună pe hârtie, cât de cât coerent şi corect gramatical, câteva idei.

Îi ştiu pe câţiva personal. Unii chiar mi-au mărturisit, neprovocaţi, că fac asta. La momentul respectiv i-am tratat cu indulgenţă, gândindu-mă că abia supravieţuiesc din salariu, într-o presă hunedoreană supra-dimensionată comparativ cu cât ar putea susţine economia unui judeţ muribund (Hunedoara are şi acum mai multe televiziuni, posturi de radio şi gazete locale decât judeţe precum Clujul sau Timişul).

La fel de personal se întâmplă să fi cunoscut şi tineri “jurnalişti”, care şi-au făcut “un nume” acceptând oarecum bucuroşi statutul de “coadă de topor”. Unii dintre ei au schimbat deja mai mulţi stăpâni. Au atacat într-o direcţie ani la rând, au linşat, au manipulat, au aruncat cu piatra fără să se gândească nicio clipă dacă nu, cumva, sunt nişte simple unelte. Apoi, când frustrările s-au adunat, când au constatat că au fost simple unelte, au schimbat stăpânul. Având ani de experienţă ca “jurnalişti”, au ajuns la performanţa de a provoca adevărate linşaje mediatice. Amenzile de la CNA ori procesele pentru insultă şi calomnie au fost doar mici pierderi. Ceea ce a contat pentru ei a fost doar faptul că au putut spune “Eu l-am făcut pe X primar”. Astfel şi-au crescut cota de “jurnalişti” extrem de utili, mai ales în preajma alegerilor. Acum încearcă o abordare uşor diferită: aceşti “jurnalişti” care trec, “în timpul liber” (un jurnalist adevărat nu are “timp liber”), în tabăra adversă pentru ciubucuri grase amestecă mici adevăruri cu mari minciuni. De regulă, micul adevăr este elementul cu care atrag atenţia publicului (prima parte a victoriei demersului lor), iar minciuna este lovitura cu care încearcă să-şi răpună “victima”, adică “duşmanul” electoral al stăpânului. Iar omul, prin construcţia lui, ţine minte doar ce e spectaculos, revoltător. E un truc de manipulare şi mai reuşit atunci când, printre micile adevăruri şi marile minciuni, autorul strecoară şi opiniile sale, într-un material nemarcat ca articol de opinie. Ce e şi mai grav e faptul că, deseori, aceşti “jurnalişti” nu contactează (sau nu publică) şi părerea “victimei”. Până şi în tribunalele poporului de după 1946 acuzatul avea dreptul la un ultim cuvânt în apărarea sa. O asemenea abordare este şi mai condamnabilă decât cea a “judecătorilor” cu al căror ajutor comuniştii i-au aruncat în închisori pe Iuliu Maniu şi ceilalţi lideri ai partidelor istorice.

“Jurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie. […] Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica şi va exprima opinii pe o bază factuală. Informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false nu vor fi publicate […]. În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate. […] Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natură sau orice alte avantaje care îi sunt oferite în considerarea statutului său profesional.

Jurnalistul va evita să se afle într-o situaţie de conflict de interese. Se recomandă separarea activităţilor editoriale ale jurnalistului de cele politice şi economice”. Sunt câteva dintre prevederile Codului Deontologic al Jurnalistului, adoptat de Convenţia Organizaţiilor de Media. Regulile sunt enunţate un pic diferit şi de “prăfuitul” cod deontologic adoptat de Clubul Român de Presă. Dar cine mai ţine cont de reguli, când e vorba de bani şi orgolii rănite ce trebuie vindecate prin răzbunări de genul: “Am portavocea mea, acum te execut”?
În judeţ există jurnalişti care, în momentul în care au trecut în domeniul relaţiilor publice, au renunţat la statutul de jurnalist. Nimic de comentat. Sunt însă prea puţini, comparativ cu jurnaliştii care, de fapt, sunt propagandişti.

Aşa că, mai ales anul acesta, atenţie la cei care ridică piatra!