Călugăriţă hunedoreancă, misionară în Kenya

A terminat Liceul Pedagogic la Deva, însă dragostea ei pentru Dumnezeu avea s-o tragă, ca un fir invizibil, către călugărie. A trecut prin toate fazele necesare: mai întâi un an de aspirandat, apoi un an de postulandat, doi ani de noviciat şi cinci de juniorat în calitate de călugăriţă romano-catolică. De doi ani locuieşte în inima norilor, la peste 2.000 de metri altitudine, în Africa, tocmai lângă Nairobi şi încearcă să le facă viaţa mai bună copiilor dintr-un sătuc de la periferia capitalei keniene: Kibiko.

“Dacă ajungi călugăriţă, e ca şi cum te-ar lua Dumnezeu în braţe”

Din locul aflat aproape de cer, unde-a urcat în umă cu doi ani, când s-a uitat mirată la toată savana care i se întindea la picioare, hunedoreanca aceasta tânără, care-a depus pe viaţă jurământ de sărăcie, ascultare, castitate şi apostolat, visează frumos şi visează departe. Ar vrea să facă multe pentru oamenii cu pielea arsă de soare şi viaţa năpăstuită de soartă pentru care-a străbătut un continent, lăsându-şi în urmă familia şi o viaţă mult mai comodă. Dintre cele care au facut cererea de plecare, numai ea, alături de alte două călugăriţe din Congregaţia “Slujitoarele Preacuratei de Parma”, una din Hălăuceşti (Iaşi) şi alta din Elveţia, au fost acceptate pentru a merge în misiune în Africa, în urmă cu doi ani, când şi-au depus candidatura. Ar fi putut să rămână acasă, la Hunedoara sau măcar în România, să aibă şi ea o familie, ca toată lumea. Numai că Dana Fechetă avea o problemă: inima ei era prea mare!

“Dau o mie de vieţi, pentru salvarea unui singur suflet!”

“Înainte de a mă decide, am stat şi m-am gândit bine. Şi m-am rugat! Desigur, există posibilitatea ca în toţi aceşti patru ani ani de aspirandat, postulandat şi noviciat, dacă nu eşti fericită şi nu ai pace în inimă, să te poţi răzgândi. De asemenea, pentru a te decide, ai parte şi de ajutor spiritual: orice tânără care se gândeşte să urmeze calea aceasta are parte de îndrumarea unui preot sau a unei călugăriţe mai vârstnice. Dacă vrei, după patru ani, încă te mai poţi răzgândi. Şi, chiar şi în timpul junioratului, care durează încă cinci ani. Nici atunci nu este prea târziu. Însă, după aceea se depune jurământul, care este pe viaţă şi care trebuie respectat. Ei, şi eu m-am gândit uman vorbind… dacă aş avea o familie, ar fi un soţ şi copii, însă nu aş fi putut să-mi deschid inima şi pentru restul lumii… De exemplu, cum mai poate o mamă cu copii şi familie să mai şi meargă să viziteze deţinuţii în închisoare sau să se îngrijească de atâţia copii săraci, flămânzi sau abandonaţi, aşa cum ne cere Hristos? Nu are cum. Mi s-a părut că a avea o familie ar fi însemnat să mă limitez la câţiva oameni şi atât”, mărturiseşte călugăriţa. Dar ceea ce a făcut-o pe sora Dana să se convingă să fie călugăriţă este exemplul şi spiritul fondatoarei Anna Maria Adorni, care a întemeiat această congregaţie. Eram profund atrasă de spiritul fondatoarei noastre Anna Maria Adorni, care ne-a lăsat scris: “Aş fi dat o mie de vieţi pentru salvarea unui singur suflet”. Iar într-un alt loc ne spune: ”Lumea este plină de atâtea mizerii şi persoane necăjite în atâtea privinţe încât atunci când putem ajuta pe cineva să-şi ducă crucea trebuie să o facem de bunăvoie”. Desigur că, păşind pe acest drum, am avut şi eu îndoieli, însă am fost ajutată foarte mult să mă încred în Dumnezeu”, explică serioasă sora Dana Fechetă.

Cinci luni fără apă

Surorile ajută copiii să pună pe spate, pentru a le duce spre casă, alimentele donate
de surorile din Polonia, care le-au învăţat să lucreze cu săracii

Nu e singura călugăriţă din familia ei numeroasă: opt fraţi, dintre care doi fraţi preoţi, o soră călugăriţă la Caransebeş, o soră în Chicago, alţi fraţi în Spania şi Germania. Singura care a rămas acasă, la Hunedoara, “cu tata”, cum adaugă repede sora Dana, e Vera, mezina-inventator, care-a construit o harpă cu laser! Dana, în schimb, a simţit că trebuie să urmeze drumul călugăriei şi a mers la Bacău, unde a stat câţiva ani, iar apoi în Bucureşti. Într-o zi a zărit un om al străzii şi i-a întins un pachet de biscuiţi, însă bărbatul i-a dat peste mână. Atunci i-a încolţit pentru prima oară în minte gândul să meargă să-i ajute pe oamenii care chiar aveau nevoie de ea. Ca să plece spre Africa, a mers mai întâi la Iaşi, şi-a făcut toată seria de vaccinuri pentru boli africane şi, după ce-a aşteptat cu sufletul la gură ziua plecării, a zburat spre Africa, în 2 ianuarie 2012, cu inima ei largă şi cu destinul ei de fată altruistă cu tot.

Fântână, la 300 de metri adâncime

“Prima, chiar prima oară când am ajuns aici a fost pentru mine un şoc să văd atâtea persoane de culoare. Bine, ştiam că există negri, însă a fost foarte surprinzător să constat că, aici, TOŢI sunt negri!”, râde amuzată sora Dana. Un alt şoc pentru ea a fost sărăcia cruntă în care trăiau oamenii din micul sat african, Kibiko. Vreme de cinci luni, cele trei călugăriţe n-au avut apă, aşa că au fost nevoite să cumpere. Mai întâi, desigur, un bazin care le ocupă un sfert din curtea micuţă a casei în care stau în chirie, iar apoi câte o cisternă de 10.000 de litri de apă pentru care plătesc 40 de euro. Când ajunseseră acolo, aveau de gând să-i înveţe pe africani cât de importantă este igiena, însă la faţa locului tinerele au constatat cu stupoare că bieţii oameni nici măcar nu aveau apă! S-au apucat atunci şi, cu sprijin financiar din Italia, au săpat o fântână la 300 de metri adâncime, iar acum, surorile congregaţiei caută peste tot ajutor pentru a cumpăra o pompă, care ar rezolva problema apei în micul sat de la marginea capitalei.

Peterson, băiatul nimănui

Vizită la elevii din şcolile africane, îngrozitor de sărace, faţă de şcolile europene

“Aici şi natalitatea, dar şi mortalitatea sunt foarte ridicate. Noi încercăm să ajutăm bolnavii, mai ales copiii, cât de mult putem, pentru că noi suntem primele misionare care au iniţiat mici proiecte de ajutorare a oamenilor din sat, dar nu putem oferi mai mult decât primul ajutor. Curând va fi construită pentru noi o mănăstire şi vom întemeia o comunitate. Noile călugăriţe care vor ajunge aici vor construi un dispensar pentru oamenii din sat. Până atunci vom continua să vizităm familiile, acordând o atenţie specială femeilor însărcinate adesea abandonate de soţi. Deseori se întâmplă să moară copii, însă oamenii ăştia s-au obişnuit cu suferinţa. Chiar şi pe patul morţii dacă îi întrebi: «Te simţi rău, te doare ceva?», n-ai să auzi de la ei decât: «Nu, nu! Sunt bine». A venit un copilaş la noi săptămânile trecute, se opărise, iar piciorul lui era o rană vie. Numai cât l-am văzut, mi-a venit să leşin, dar el spunea că e bine. Cât timp l-am îngrijit, nicio lacrimă nu i-a curs din ochi!”, povesteşte hunedoreanca. Însă, dintre toate întâmplările, în Africa a impresionat-o cel mai mult un băieţel de 9 ani, bolnav de SIDA. Fusese abandonat pe străzi, era incredibil de slab, iar când a fost adus la călugăriţe, abia se mai ţinea pe picioare. “Ar fi vrut să se joace şi el cu ceilalţi copii, însă când i-am dat un cerc l-a scăpat din mână, iar apoi s-a prăbuşit şi el! A fost ceva teribil de privit… Între timp, băieţelul şi-a mai revenit… Dacă ajungi la călugăriţe, e ca şi cum te-ar lua Dumnezeu în braţe!”, mărturişeste emoţionată sora Dana Fechetă.

“Închis am fost şi m-aţi căutat”

Când a vizitat pentru prima oară deţinuţii, într-o încăpere unde erau 90 de oameni care dormeau pe jos, pe saltele din burete, iar toaleta era “o gaură” în colţul camerei separată cu două bucăţi de tablă ca şi perete, sora Dana a avut un alt şoc. S-a împrietenit, însă, repede, cu aceste persoane private de libertate, aşa cum s-a împrietenit cu toţi africanii. Şi, nu o dată, mergând pe stradă “negrii” aceia, cu pielea lor tăbăcită de-atâta soare şi cu inima plină de recunoştinţă, au oprit-o să o întrebe dacă-şi mai aminteşte de ei. “Odată, un negru m-a oprit şi m-a întrebat: «Soră, vă mai amintiţi de mine?», «Nu», i-am răspuns eu. «Am fost în închisoare şi m-aţi vizitat», mi-a spus”, îşi aminteşte hunedoreanca şi-i tremură glasul, pentru că acestea sunt cuvintele Mântuitorului. Cât îi priveşte pe copii, tinerele surori încearcă să-i ajute cât pot de mult. Fac cu ei şcoală, îi ajută la teme, în timp ce mamele lor lucrează pentru congregaţie pe pământul fertil din apropiere, ca să câştige un bănuţ.

Mâncarea de zi cu zi: “ugali”, mămăliga africană

Când au fost puşi să deseneze, câţiva dintre copii s-au apucat să creioneze pe hârtie şoareci ieşind de sub pereţi, aşa că surorile au înţeles că copiii sunt traumatizaţi de şoarecii care circulă prin căsuţa lor şi s-au dus la bunica lor, cu care locuiau, şi au ajutat-o să-şi repare casa, bineînţeles, în regim de voluntariat, cum fac ele totul acolo, în Africa. La început, negrii aceştia răbdători n-au înţeles cum vine asta. Ei erau obişnuiţi ca, dacă ofereau cel mai mic ajutor, să primească o recompensă. Însă de când au venit călugăriţele ceva s-a mişcat în inima lor şi-au început să fie darnici. Generoşi cu ceea ce pun pe masă erau, oricum. Oaspetele e, pentru ei, cel mai important om din casă şi totodată o mare binecuvântare. Sunt în stare să ofere acestuia mâncarea, chiar dacă ei nu mai au ce pune pe masă. Nu o dată, surorile din Congregaţia “Slujitoarele Preacuratei de Parma”, ajunse sub acoperişul africanilor, au înghiţit cu greu doar o lingură din blidul de orez al copiilor, numai ca să nu-i umilească pe părinţi. Mănâncă orez fiert, foarte rar asezonat cu delicatese cum ar fi câteva roşii şi cepe, sau se mulţumesc cu mâncarea de zi cu zi, “ugali”, un fel de mămăligă africană. Puţinul pe care ei îl au e la risc, aşa că se feresc cu toţii de hoţi, căci rata criminalităţii e ridicată.

Din Hunedoara, până la Ngong Hill

Sora Dana, împreună cu unii dintre primii copii întâlniţi în Africa, copii pe care – fără îndoială – iubeşte să-i facă fericiţi!

Ar fi multe de spus despre Kenya şi Nairobi. În numai doi ani, de când a ajuns sora Dana Fechetă în Africa, capitala ţării, la periferia căreia ele locuiesc, s-a dezvoltat rapid.

Chiar şi în acest sat, localnicii şi-au vândut bună parte din animale şi-au cumpărat materiale de construcţie de la chinezi, ca să îşi ridice case din piatră. Bărbaţii s-au angajat la oraş, pentru salarii medii de 50-80 de euro, iar femeile lucrează mai ales în agricultură. Mai rar, cine are studii, ajunge la bucătărie, în vreun hotel, restaurant sau, dacă e norocos cu adevărat, ajunge în centru, în Nairobi, într-un birou. Spre deosebire de ei, sora Fechetă a ajuns din Hunedoara în Kibiko, sătucul sărăcăcios şi mărginaş, într-o căsuţă închiriată, lângă o pădure, lângă Ngong Hill, deasupra Văii Rifth.

“Bun venit acasă!” NINAKUPENDA

Aici, printre plante de Aloe Vera gigant, care-o întrec încă o dată în înălţime, hunedoreanca visează că într-o zi va fi parte dintr-o mare familie: “o congregaţie de surori fericite, iar eu, una dintre ele”. Zice că, dacă ar fi să definească Africa, în modul cum te face să te simţi, ar spune doar trei cuvinte: “BUN VENIT ACASĂ!”. Nu ştie nici ea ce-o fi la mijloc de s-a “îndrăgostit” nebuneşte de continentul african şi de oamenii lui chinuiţi. “Poate să fie cerul acesta albastru, poate natura, norii, oamenii aceştia, nu ştiu nici eu”, recunoaşte mirată ca un copil sora Dana Fechetă. Iar apoi silabiseşte câteva cuvinte în Swahili, limba localnicilor. Printre primele pe care le-a învăţat lucrând cu tinerii din parohie au fost “Te iubesc”, adică “NINAKUPENDA”. Îl spune apoi şi ea mai departe, pentru că da, ăsta e adevărul, sora Dana Fechetă are un defect: râde mereu, fericită, şi… cam iubeşte pe toată lumea!

Misionariatul. Foarte scurtă istorie

Cuvântul “misionar” a fost folosit pentru prima oară în 1598, când iezuiţii şi-au trimis membrii ordinului peste graniţe, folosind acest nume pentru ei. Cuvântul provine din limba latină, “missionem”, adică “actul trimiterii”, sau “mittere”, care înseamnă “a trimite”. Termenul apare şi în traducerea latină a Bibliei, unde Hristos le spune discipolilor să meargă în lume, pentru a predica în numele lui. Termenul este folosit mai ales pentru acei oameni care propovăduiesc una dintre religiile sau cultele creştine, dar în ultimii ani s-a extins şi este folosit, mai nou, şi pentru predicatorii de peste graniţe din islam sau chiar budism. Misionariatul presupune nu doar evanghelizare, ci şi muncă umanitară, mai ales în folosul celor săraci, bolnavi şi în nevoi. Doctrinele creştine susţin, în general, acordarea ajutorului, fără convertirea celor ajutaţi la una dintre religiile, cultele sau confesiunile creştine. Primele exemple de misionariat le avem chiar în Noul Testament, ele fiind descrise în detaliu de Apostolul Pavel, care era şi unul dintre învăţaţii vremii. În Evul Mediu creştinii au încercat să facă misionariat printre musulmani, însă ideea a murit în faşă şi nu a fost reluată decât în secolul al XIX-lea. După 1700, tot mai mulţi misionari au mers în Asia, iar un secol mai târziu, diferite confesiuni îşi trimiteau misionarii în lume. Cel mai adesea, misionarii oferă ajutor material, servicii medicale gratuite şi cursuri de alfabetizare.

NOTĂ: Termenii de “aspirandat” şi “postulandat” desemnează, în cadrul Bisericii Romano-Catolice, primele perioade în care o persoană care vrea să se îndrepte spre călugărie află câte ceva despre această viaţă şi primeşte primele ei mici responsabilităţi. Ambele sunt perioade de testare, în timpul cărora aspirantul la o viaţă consacrată este testat şi se auto-testează, pentru a descoperi dacă este sau nu potrivit pentru o profesiune religioasă pe viaţă.