Editorial: Ceva bun de la viaţă

Am vrut să scriu o poveste despre bani, dar am ajuns să scriu una despre oameni. Aveam de gând ca săptămâna asta să vă vorbesc despre milioane fără număr… de fapt doar câteva sute de lei amărâte pe care cu greu şi doar cu mare chibzuinţă reuşim să le întindem de la o lună la alta. Majoritatea noastră. N-o să vorbesc, însă, despre bani, ci am să vă spun că Dumnezeu (Cerul, Coincidenţa sau Întâmplarea… spuneţi-i cum vreţi, după cum vă îndeamnă conştiinţa) mi-a arătat încă o dată că da, lumea e, totuşi, frumoasă! Că e numai uneori, strâmbă, hâdă şi rea. Şi poate nici atunci, deşi ni se întâmplă s-o mai vedem şi astfel…

Cu mai bine de o lună în urmă o rudă de-a mea a căzut la pat şi vreme de câteva săptămâni omul n-a fost decât o legumă. Bea, dacă i se dădea, supă cu paiul, respira şi… cam atât! A fost nevoie de un efort supraomenesc din partea fiului său, care l-a dus din spital în spital şi i-a oferit cele mai bune tratamente, renunţând la orice alte lucruri, pentru ca tatăl să reînceapă să mestece singur. Încet-încet, familia speră acum că-l va recupera. Pentru asta, a avut nevoie urgentă de un scaun cu rotile.

Am decis pe loc, înainte de a căuta pe site-urile care vând asemenea produse, să-mi anunţ cei 625 de prieteni din Reţea că sunt în căutarea unui astfel de scaun. În primul minut după ce-am lansat cererea, a venit şi primul răspuns! Apoi au urmat altele. La nici 24 de ore din momentul în care le-am cerut ajutorul prietenilor mei virtuali, problema e ca şi rezolvată. Ba mai mult: am o mulţime de variante, la alegere! Scriu în această noapte cu bucurie despre valul de interes şi generozitate cu care s-au întors oamenii spre nevoia unui semen de-al lor: un om pe care nu-l văzuseră niciodată!

Şi atunci mi-am spus, pentru a câta oară în primăvara asta: “Hei, lumea e mai frumoasă decât ţi-o închipui, iar prietenii «virtuali» sunt mai reali decât ţi-ai fi putut imagina!” Desigur, n-am de gând să fac elogiul reţelelor de socializare. Cunoaştem cu toţii, bune şi rele, deopotrivă.

Însă nu mă pot abţine să nu constat că e bine ca, uneori, măcar uneori, să aştepţi aşa cum spunea titlul unui film de Dan Piţa: “ceva bun de la viaţă”. Nu ştiu câţi dintre voi aţi văzut pelicula, şi nici dacă v-a plăcut sau nu. Este o poveste despre prietenie, visuri, greutăţi, reuşite, dragoste şi speranţă. Este povestea a doi prieteni crescuţi la casa de copii, care îşi caută rostul într-o lume haotică şi acceptă munca istovitoare în mină, cu speranţa că viaţa trebuie să aibă rezervat ceva bun pentru fiecare şi că depinde numai de noi, de fiecare dintre noi, să transformăm nesiguranţa în certitudine, intenţia în faptă bună, piedicile în trepte şi distanţa în prietenie. O istorie despre viaţă. Şi despre cum poate ea să fie bună şi frumoasă, ori măcar mai bună şi mai frumoasă. Atunci când un oarecare, un “cineva” de alături îţi întinde o mână de ajutor când ai mai mare nevoie de ea!

Despre voi am scris, cei care citiţi poveştile după care “sap”, alături de colegii mei, în labirintul zilelor, despre voi, cei care sunteţi prezenţi în viaţa celorlalţi oameni cu gând curat şi cu faptă bună. Despre voi, cei care faceţi din România mea un Acasă pe care n-am să-l mai întâlnesc niciunde, despre oamenii cu care nu mi-e ruşine nici în faţa Europei, nici în faţa lumii. Pentru că, fără speranţa deşartă de a schimba sistemul din temelii, nu aţi dat bir cu fugiţii spre zări mai senine, ci aţi rămas, ca să fiţi Oameni, de la început şi până la sfârşit, acolo unde a fost mai greu. Într-un angrenaj disfuncţional şi obositor, în care majoritatea noastră, dezamăgită, a încetat să mai aştepte ceva bun de la viaţă. Acolo unde alţii s-au declarat neputincioşi şi înfrânţi, voi mi-aţi arătat că se poate! Şi că, poate mâine, va răsări soarele şi pe strada noastră.

Am vrut să scriu o poveste despre bani şi am ajuns să scriu o poveste despre oameni. Până la urmă, voi sunteţi cei mai importanţi! Tocmai de asta, poate că, în clipa în care voi înceta să scriu despre oamenii frumoşi pe care-i întâlnesc în fiecare zi, ar trebui să nu mai scriu deloc. Pentru că ar însemna că am uitat tot binele pe care mi l-aţi făcut şi nu mai ştiu că întotdeauna trebuie să aştept… ceva bun de la viaţă.