Nea’ Doinel, paznicul apei şi-al focului

Cine ajunge în Ţara Haţegului este invitat la o călătorie de poveste, în sate tradiţionale, uitate de lume. Acolo unde casele sunt ca nicăieri altunde’ în lume, iar oamenii te ademenesc în curtea lor, la poveşti despre istoria lui “a fost odată”. Unul dintre satele de văzut neapărat este Ohaba Sibişel. Localitatea a fost inclusă de administraţia Geoparcului Dinozaurilor pe harta satelor tradiţionale haţegane şi a intrat în atenţia turiştilor graţie unui povestitor neîntrecut, mândru de originile lui: nenea Doinel Stoian.

Doinel Stoian este unul dintre puţinii hunedoreni care mai folosesc apa după principii simple

Dacă tocmai ai trecut pe lângă varniţa din Ostrov, s-ar putea să-l întâlneşti. Stă în colţul grădinii, rezemat într-o bâtă care-l ajută la mers şi, dacă te opreşti puţin, nea Doinel ar putea crede că vrei să cumperi ceva teren. O să-ţi spună preţul, care e preţul grădinilor de pe-aici şi, apoi, neaşteptat, de parcă te-ar cunoaşte de când lumea, o să te invite la el acasă, ca să se mândrească şi el puţin şi să-ţi arate minunea din spatele grădinii: “văiaga” lui, o maşină de spălat uriaşă, sută la sută naturală, cum în judeţul Hunedoara mai sunt doar câteva.

O singură varniţă în Ohaba Sibişel

Îşi aminteşte clar, de parc-ar fi fost ieri, vremurile când încă se mai folosea cuptorul de var (“varniţa”, cum îi spun oamenii de aici), aflat la numai o aruncătură de băţ de casa lui. Nenea Doinel are 55 de ani şi, până acum vreo 45, cuptorul a fost folosit neîntrerupt.

Vâltoarea lui nea’ Doinel este una dintre puţinele rămase în funcţiune, în judeţul Hunedoara

“Este aici un sat, noi îi spunem Peştera. Aparţine de comuna Sălaşu de Sus şi nu de comuna Râu de Mori, unde suntem noi. Acolo se făcea clacă. Nu erau tractoare şi utilaje din astea, cum sunt acu’. Ei şi, cu cai, cu boi şi cu carele de lemn mergeau oamenii până la Peştera pe câmp, peste deal. Se urca la Nucşoara, de acolo la Mălăieşti şi, după aia, la Peştera. Care erau de-ai locului îşi făceau varu’ pe loc, da’ noi, din Ohaba Sibişel, nu puteam face varu’ acolo. Îl aduceam aici, se băga în cuptorul ăsta şi se ardea până la o anumită temperatură. Nu mai ştiu nici eu chiar aşa de bine, că eram copil, da-mi amintesc că se făcea o groapă în pământ şi acolo, cu apă, se stingea varu’. Se făcea ca o pastă, ca un unt. Se lăsa ceva timp şi după aceea se putea folosi la tencuit, la toate lucrările, mă rog… După aia s-au schimbat oamenii… Caii, boii, carele de lemn s-au dus şi lumea s-a ‘mpărţit în diverse religii… şi s-a domnit! Pe timpu’ de care vă zic satul Ohaba Sibişel era numa’ ortodox. O singură religie! Ei, după aia au venit alte culte: baptişti, penticostali şi oamenii nu s-au mai unit, cum făceau odată. Nu s-a mai făcut niciodată vreo clacă…”, povesteşte nenea Doinel, cu resemnare. Dacă cineva ar fi ar fi avut nevoie de var, acesta se găsea de-acum de cumpărat, “de-a gata”, preparat la Haţeg, aşa că varniţa a intrat în uitare şi-a căzut pradă paraginii. Nenea Doinel îşi aminteşte că demult, nu mai ştie nici el când anume, în sat a mai fost o varniţă. Însă s-a surpat, i s-au şters urmele, iar astăzi bătrânii satului abia dacă-şi mai aduc aminte, ca prin ceaţă.

Case cu oase de piatră

Ohaba Sibişel, satul ăsta e ciudat, de-a dreptul. Case “sălbatice”, cu temelii din piatră rotunjită, scoase de ţărani din pământ, ca să facă loc cartofilor şi grânelor. Gardurile – şi ele din piatră. Piatră peste piatră, fără legătură de ciment, fără niciun fel de liant. Doar pietre stranii, ca nişte fructe mari şi negre, aşezate unele peste altele, susţinându-se în structuri verticale prin propria greutate. Morene, cum le spun geologii. Specifice pentru această parte din Ţara Haţegului şi, mai ales, pentru satul acesta de poveste, risipit la picioarele Munţilor Retezat. Au venit şi la nenea Doinel nişte francezi şi-au zis că au şi ei pietrele, casele şi gardurile lor, însă aşa, rotunjite frumos, de par-ar fi nişte mărgele de fete ale “urieşilor”, francezii cei umblaţi prin lume n-au văzut nicăieri.

Peisajul e înţesat cu verde, ierburile, tufişurile şi arborii se întind lacome, de parcă ar vrea să copleşească drumul asfaltat şi să-l rupă pentru totdeauna de lume. Să-l scoată din tăvălugul zălud al civilizaţiei şi să-l închidă, ca într-o lume de poveste. Administratorii Geoparcului Dinozaurilor “Ţara Haţegului” spun că tocmai pietrele acestea năstruşnice din garduri şi din ziduri, pietrele acestea cenuşii şi tulburi, “pescuite” de străbunii celor de acum din măruntaiele pământului, tocmai pietrele astea ca nişte peşti fantastici fac din Ohaba Sibişel o bijuterie a satului tradiţional românesc. În curând, despre sătucul acesta haţegan se va vorbi tot mai mult şi turişti din ţară, dar şi din alte colţuri ale lumii vor veni să se mire şi să admire. Să se bucure de ospitalitatea oamenilor de-aici. Până atunci, de sus cade o ploaie măruntă, care acoperă, încăpăţânată, lentilele aparatelor de fotografiat.

Cea mai ecologică maşină de spălat

Dar, dacă tot te-a scos soarta-n calea lui pe drum, nenea Doinel n-o să te lase să-nduri ploaia şi să pleci prea uşor. Trebuie să-i admiri “văioaga”, vâltoarea lui, o adevărată maşină de spălat, un “whirlpool” (cuvă rotativă – din engleză) natural perfect ecologic. Şchiopătează uşor, până la poartă. În curte, pe un scăunel, stă scrutând blând printre ochii semideschişi, bătrâna casei. Răspunde repede la salut, cu bucurie că s-a găsit cineva să le treacă pragul, deşi mai târziu va mărturisi că nu aude prea bine şi-o să trebuiască să-i strigi la ureche cuvintele, pentru ca ea, bunica acestei case, să le priceapă sensul. Pozează fericită, fotografiată în acelaşi timp din faţă şi din profil, după care rămâne pe scaun, încremenită în curgerea timpului ei. La nenea Doinel acasă iarba e, parcă, şi mai verde. În grajd are un viţeluş abia fătat, iar în grădina din spate a încropit o mică livadă, presărată cu cireşi, din care promite să facă parte vizitatorilor, când vor reveni să-i treacă pragul. Undeva, în spatele grădinii e vâltoarea: vedeta gospodăriei! Un “vas” uriaş, din lemn, cu deschideri care permit apei să curgă la vale. Deasupra lui, un jgheab. Când vrea să spele la maşina lui de-un stat de om, nenea Doinel pune în calea apei o scândură şi-aduce apa pârâului prin maşina de spălat, învârtind covoare haţegane şi pături, în cea mai pură şi mai curată apă, care coboară, cine ştie de unde, din ceţurile şi cotloanele înalte ale Retezatului.

Istorii cu dinozauri, vâltori şi un bucureştean “mutat” în Geoparc

Deşi-l doare piciorul, nenea Doinel e fericit să-ţi arate “domeniile Stoian”. Nu cine ştie ce, ca întindere, însă suficient să facă un om fericit. Pe el şi toată familia lui. “Păi, şi de când e vâltoarea asta, nenea Doinel?”. “Aaaaa! Păi văiaga e demuult tare! Cine mai ştie!? Da’ eu o renovez mereu, că mai ales partea de jos putrezeşte în timp şi trebuie înlocuită. E din scândură din lemn, iar acum am schimbat-o din nou. Numai eu şi încă un om de-aici din sat mai avem! Vine toată lumea să spele covoare. Aici, la noi, e plin de poveşti. Se zice că aici ar fi crescut dinozaurii ăia pitici: maghiarozaur, hatzegopterix… cu aripile de 12 metri… Acum câteva sute sau zeci de milioane de ani, aşa zic specialiştii ăştia! Sunt preten cu Tinu Vulc de la Geoparc şi de la el mai ştiu… Zice că un bucureştean s-ar fi mutat în Densuş şi e chiar directoru’ de la Geoparcu’ ăsta, din care şi noi facem parte”, povesteşte bărbatul. După aia aruncă o pătură uscată în vâltoare şi scoate opritorul de la jgheab. În aer pluteşte parfum de ploaie şi de primăvară. Jos, în “văiaga” lui nenea Doinel, pătura se învârte cu iuţeală, apa face bulbuci şi-ncepe să miroasă a apă proaspătă. “Aici era un fel de şteamp de făcut ulei din seminţe de dovleac. Asta înainte să fie vâltoarea. Şi veneau oameni nu numai de la noi din sat şi din satele vecine, ci şi din câmpie, din Banat. Aduceau seminţele şi scoteau uleiul de dovleac. Păcat, că eu l-am vândut la fier vechi… şi-acuma-mi pare rău că l-am dat! De vreo două luni am renovat vâltoarea. Am cumpărat lemne şi un prieten m-a ajutat s-o construiesc. Am vrut neapărat, că vin la mine copiii de la Cluj, facem aicea grătare şi ne bucurăm să fim împreună. Uite-aici, sub mărul ăsta… Are vreo sută şi ceva de ani, dacă nu greşesc…”

Sat unicat în România

Acum ceva vreme cineva a venit şi-a vrut să-i cumpere “gardul” lui ciudat din pietre. 12 metri în lungime, pe care ar fi primit câteva mii de lei. Când a auzit una ca asta, fata lui, profesoară de teologie ortodoxă la Cluj-Napoca, i-a interzis categoric: “Dacă dai gardul, tată, eu nu mai vin acasă, să ştii!”, i-a spus fata în glumă. Aşa că nenea Doinel a ascultat-o. Oricum, îi părea şi lui rău şi, de când a dat presa de ulei pentru seminţe de dovleac la fier vechi, s-a învăţat minte şi ştie că ce-i din străbuni e valoros. Orice lucruşor de demult spune povestea unui “a fost” mai calm şi mai fericit, pe când lumea avea alt curs şi alt sens şi nu se-nvârtea nebună ca acum, precum cergile şi covoarele haţeganilor în vâltoare. Nenea Doinel mai spune, cu mândrie, că nu doar “văiaga” şi “varniţa” sunt rarisime în judeţ şi-n ţară, ci chiar şi satul în care a avut norocul să se nască, Ohaba Sibişel: “Nu ştiu, cre’ că şi satu’ ăsta-i unicat în România, că-i un sat cu patru cursuri de apă pe o singură vale, iar firu’ ăsta de apă, de aici, e de vreo 200 de ani”. Doinel Stoian profită de singurătatea lui, cât soţia e plecată la serviciu. E mândru, nevoie mare, şi-i place să spună despre ea că-i “doamna dăscăliţă din sat, de-aicea. Numa’ de vreo 36 de ani îi dăscăliţă! – râde-n barbă nenea Doinel. Mai are vreo doi-tri ani ani şi iasă la pensie!”

Destin: povestitor în satul cu morene

El a fost mecanic de utilaje grele, buldozerist, excavatorist… cam tot cea fost nevoie a lucrat la Hidroconstrucţia. De ceva vreme şchiopătează binişor. S-a accidentat în timpul unei drumeţii în Retezat, când a vrut să sară un pârâu şi-a rămas cu piciorul prins într-un grohotiş. Atunci a crezut că-i rămâne piciorul acolo şi, în urma accidentului, i s-au scurtat ligamentele. Nenea Doinel fuge de doctori, deşi copiii “l-au ameninţat” că, dacă refuză să meargă la spital, să se trateze, îl vor duce cu forţa. Până atunci, însă, nenea Doinel preferă să râdă, să glumească şugubăţ şi să spună istorii de altădată. Într-o zi speră că le va povesti şi nepoţilor şi cândva, peste ani şi ani, poate peste înc-o viaţă, se va alătura şi el străbunilor, care dorm, cuminţi, în grădina de dincolo de gardul de piatră de peste drum, în lumea urieşilor, a dinozaurilor şi-a zânelor despre care, în satul cu case din morene, se spun atâtea şi-atâtea poveşti.