EROII UITAŢI. Începând din această săptămână, REPLICA vă prezintă poveştile mai multor hunedoreni care merită din plin recunoştinţa noastră, a tuturor. Fiecare dintre ei e un model de patriotism, noţiune mult diluată, în vremurile noastre. Aceşti oameni au luptat pentru România, fără să ceară absolut nimic în schimb. Mai mult, pe mulţi dintre ei ţara i-a “recompensat” apoi confiscându-le cam tot ce aveau mai de preţ prin gospodării, i-a pus să muncească în continuare pentru ea, pentru ca acum, ajunşi la vârste venerabile, să-i umilească oferindu-le câte-o pensie ce nu le ajunge nici măcar pentru jumătate din necesarul lunar de medicamente. Sunt veteranii noştri.
La 90 de ani, Alexandru Drăgan are puterea să râdă de multe dintre necazurile prin care a trecut
Are aproape 91 de ani. E înalt, se ţine bine, iar cu spiritul stă şi mai bine. La fiecare a doua vorbă spune câte-o poantă. Mai că nu-ţi vine a crede că, de fapt, ai în faţă un om care a fost obligat să muncească de la vârsta de şapte ani, a făcut Războiul, iar drept recompensă comuniştii l-au lăsat fără nimic în gospodărie, la câţiva ani după aceea. Apoi s-a angajat la combinat şi a cerut să fie pus la cele mai grele munci, doar ca să aibă bani pentru a-şi ţine copiii la şcoală. Nu regretă însă nimic. Se numeşte Alexandru Drăgan şi locuieşte în Peştişu Mare.
“Mă scuzaţi, dar nu aud bine” se scuză, de la bun început, bătrânul, după care explică: “Din război mi se trage. În ultimele trei luni de instrucţie n-or făcut decât să ne adune în jurul câte unui calup de trotil care exploda. Ziceau că tre’ să ne obişnuim cu puşcăturile”.
Drama lui începe în 1930. Avea doar şapte ani când, într-o noapte, i-a murit tatăl. Chiar în acea noapte mama lui năştea două gemene, Viorica şi Mariţi. “Tata o murit la vânătoare. S-o puşcat singur, săracu. S-o agăţat arma într-o creangă şi s-o descărcat”. La trei săptămâni după aceea, micuţa Viorica murea şi ea. Au rămas doar cu mama, el, George, fratele lui mai mic cu trei ani, şi Mariţi. Alexandru Drăgan a devenit, practic, bărbatul casei. A început să facă absolut tot ce putea face prin gospodărie şi la munca din câmp un băieţaş de şapte ani. S-a obişnuit cu greul încă de mic. “Mi-o plăcut să muncesc. Mai ales să-mi muncesc pământu’ “, spune bărbatul.
Frânturi de amintiri de pe front
Alexandru Drăgan, la 21 de ani, în timp ce se afla într-o tabără de refacere a ostaşilor Armatei Române, situată aproape de linia frontului din Munţii Tatra
Avea 19 ani când a cunoscut-o pe Clara, o fată frumoasă, deşteaptă şi harnică din sat. “Am vorbit tri ani, da’ eram ca fraţii. Nu ne-am luat de probă, cum să iau ăştia acuma. Noi am mers la altar ficior şi fată”, explică Alexandru Drăgan. N-a apucat să se-nsoare pentru că a fost chemat la oaste. Nici prin gând să-ncerce să “fenteze” cumva sistemul. Nici nu avea cum. Erau cu totul alte vremuri atunci. Au urmat şase luni de instrucţie. “Botezul focului” l-a primit tocmai la Turda. “Acolo o murit floarea vieţii”. Atât spune bătrânul. Dă impresia că-şi aduce aminte multe detalii, poate prea multe, dar trece repede peste subiect. Nu vrea să vorbească despre asta. Şi despre momentul trecerii Tisei vorbeşte la fel de scurt: “Noroc cu veteranii care or apucat şi frontu de la ruşi. Noi eram nişte copii proşti, nu ştiam ce facem. Am dat să ies, o dată, din tranşeu şi m-o oprit un veteran: «Măăăă copile. Stai la locu’ tău că mori, mă. Ia pune casca-n vârfu’ puştii şi ridic-o, ş-ai să vezi tu». Am pus casca-n puşcă, am ridicat-o şi imediat o zburat-o un glonţ. Mare noroc am avut cu ăi mai bătrâni ca noi”.
Nici despre luptele din Munţii Tatra nu vorbeşte prea mult. E la fel de expeditiv când vine vorba de morţi, răniţi, clipe de groază. “Am înaintat până pe-o vale îngustă. Mai în sus era o cazemată mare a nemţilor. Pe Munţii Tatra s-or bazat ei când s-or retras aşe de iute prin Ungaria. Or blocat drumul cu brazi. O săptămână am stat acolo, blocaţi. După o săptămână or venit tancurile. Tancuri ale românilor, nu ale ruşilor, că unde-o fost mai greu ruşii or băgat românii la înaintare, că de-aia mi-i ciudă mie pă ei când zic că ei or câştigat războiu’. Nu-i adevărat. Ruşii or făcut prăpăd pe unde or trecut. Când dădeau de câte-un beci cu beutură, acolo rămâneau până gătau tăt de beut!”, spune, pentru prima oară cu nerv, Alexandru Drăgan. La două zile după aceea s-a terminat şi Războiul în Europa.
Umilinţa a început pe drumul de întoarcere
Războiul s-a terminat. Alexandru Drăgan şi camarazii lui s-au pus la drum, spre casă. Venise şi clipa pe care nu credea c-o va mai apuca: “Nu mă gândeam io atunci c-o s-apuc 90 de ani. Nici nu mai credeam c-o s-ajung acasă”. Trupele româneşti se repatriau pe jos, în timp ce “ruşii mereau cu trenu’, râzând şi cântând”. “Noi meream numa’ prin pădure, c-aşa era legea. În câte-o poieniţă mai făceam straturi de flori, să rămână-n urma românilor ceva fain. Trebuia să avem grijă de unde bem apă, că ungurii or otrăvit fântânile. Mereau sanitarii înainte şi unde era apă bună de beut puneau semn. Or otrăvit ungurii fântânile nu când ne-am dus încolo, ci când ne-am retras”.
Veteranul din Peştişu Mare şi colegii lui de suferinţă ajung, după săptămâni în şir de mers pe jos, până la Marghita, în judeţul Bihor. Aici a avut un prim contact frontal cu comunismul: “Veneau ofiţeri şi subofiţeri ruşi, ne adunau pă tăţi şi ne tăt spuneau că atunci când ajungem acasă să luăm de la chiaburi tăt ce au şi să ne facem birturi, bolte, tăt ce vrem, numa’ să le luăm tăt. Io am ajuns acasă. După un an sau doi, or venit comuniştii şi mi-or luat mie tăt ce aveam: plugu’, o vacă şi două mânze de trei ani”.
Răsplată – ameninţarea cu munca la Canal
Era încă foarte tânăr. O iubea pe Clara, fata frumoasă şi deşteaptă de care se îndrăgostise înainte să plece la război: “Era bine, că eram tineri. Rău era că nu munceam pentru noi şi copiii noştri. Munceam mai mult pentru CAP. Aveam 700 de litri de lapte pe an de dat la CAP. Aveam cotă la tăte ălea. Vă daţ’ sama?!”.
Abia din 1960 începuse să-i meargă mai bine. S-a angajat la combinat, în Laminorul 650. A ţinut neapărat să-şi dea toţi cei trei copiii la şcoală. Nu voia ca vreunul dintre ei să ajungă să fie “comandat de vreunu’ cu două clase, pă brazdă, la CAP”. Ion şi Lucia au absolvit Liceul Decebal, din Deva, iar Gicu ajunsese student la Metalurgie, în Bucureşti. “Îmi era cam greu cu banii. Aşe că m-am dus la şefu’ meu şi i-am zis să mă deie unde-i mai greu de lucru. Am ajuns la pistoale, în Laminor. Cu ciocanul scoteam defectul din laminat. Am muncit mulţi ani acolo, numa’ să-mi văd copiii cu şcoala terminată şi cu o viaţă mai bună ca a mea”.
Prin anii ‘70 mai toată lumea uitase că Alexandru Drăgan şi-a pus viaţa în mare pericol pentru România. Până şi copiii vecinilor pe care el şi tatăl său îi ajutaseră să supravieţuiască s-au făcut că uită. “Aveam aici un vecin cu opt copii. Venea cu sacu’ la noi la poartă şi ne cerea să-i dăm o măsură de grâu că n-are ce le da la copii de mâncare”. Unul dintre acei copii, al cărui nume Alexandru Drăgan refuză să-l spună, i-a întors binele cu câteva vorbe care par să-l doară şi acum pe bătrânul veteran. “O venit la mine-n curte şi-o zâs: «Locu’ tău îi la Canalu’ Dunăre – Marea Neagră»”.
“Roman şi Iliescu? Bată-i să-i bată!”
În 1984, Alexandru Drăgan s-a pensionat. A continuat să muncească însă pentru CAP, alături de Clara, iubita lui soţie, care s-a prăpădit în primăvara lui 2014, la 87 de ani. Zâmbeşte nostalgic când fiul său, Gicu, îi arată câteva înregistrări făcute cu telefonul mobil la una dintre ultimele aniversări ale familiei. Îi dau însă lacrimile când îşi aduce aminte de Ion, fiul său decedat la 57 de ani. Are însă puterea să râdă de planurile doamnei Clara făcute pentru 2014. Ea voia două capre în gospodărie. “Era tare lăptoasă. Dacă n-avea lapte, murea săraca. Of, doamne. Ce serenade-i mai cântam. Ce bine ne mai aveam noi doi…”, spune bătrânul.
Când vine vorba de refacerea gospodăriei, aşa cum era ea înainte de naţionalizare, suprinzător, Alexandru Drăgan se revoltă din nou: “Bată-i să-i bată pă Roman şi pă Iliescu?! Păi la ce s-or apucat să le deie la oameni înăpoi? Ce puteam io să mai fac cu 7 hectare de pământ la bătrăneţe? Or fost proşti şi oamenii, chiar şi la noi în sat, c-or cerut tăt înăpoi. În loc de vite, or luat numa’ piei de vite. Eu n-am luat numa o vacă. Altceva nu mi-o trăbuit”. Veteranul are ca argument cazul de la Curtici, unde tractoriştii câştigă 2.000–3.000 de euro pe sezon, pentru că oamenii nu s-au repezit să dărâme grajdurile, să împrăştie animalele şi să fărâmiţeze suprafeţele agricole.
Se linişteşte însă repede. La cei 91 de ani pe care-i va împlini în septembrie, ştie pentru ce trebuie să-ţi laşi sufletul amărât şi pentru ce nu. Îi este şi acum recunoscător lui Dumnezeu că l-a scăpat viu şi nevătămat dintr-un război îngrozitor. E fericit că a fost căsătorit aproape 70 de ani cu femeia pe care a iubit-o, că are copii şi nepoţi şi că n-a fost lucru pe care să fi vrut să-l facă şi n-a reuşit: “Io?! Io când m-am pus în cap să fac ceva, am făcut, nu m-am lăsat!”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.