Editorial: Exemplul veteranilor

O simplă coincidenţă face ca iniţiativa săptămânalului REPLICA de a relua un demers jurnalistic început cu 10 ani în urmă şi întrerupt din superficialul motiv al fricii de rutină să apară într-un an în care ursul rusesc dă semne că se trezeşte din nou şi că vrea să redevină actor principal în piesa jucată pe scena numită “Terra”. Privirea lui Putin din primele zile ale crizei din Crimeea, apropierea geografică de România şi infantilismul lui Ponta m-au făcut să cred, preţ de o fracţiune de secundă, că istoria se poate repeta, iar România, cu Ponta la conducere, va fi din nou prinsă între mari puteri militare. Bine, am învăţat demult că istoria se repetă, dar, ca orice naiv prin România, speram că n-o să prind eu o repetare a ciclului. Încă mai sper.

Dacă privim într-o cheie individuală, personală, evenimentele din Ucraina de Est, ne dăm seama că, de fapt, problemele noastre actuale sunt mărunte. Că suntem doar nişte furnici sub călcâiul istoriei.

Exemplu: ne-am lăsat prinşi de vârtejul unor necazuri provocate de o criză economică, venită după ce noi, românii, ne-am cam îndulcit vieţile trăind pe datorie.

Asemenea necazuri sunt însă superficiale, aproape insignifiante, în comparaţie cu traumele pe care bunicii ori străbunicii noştri le-au trăit între 1940 şi 1945. Unii dintre ei au avut de suferit şi după aceea. Câteva dintre poveştile lor le veţi citi în această vară, în paginile săptămânalului nostru.

Am mai vorbit cu veterani de război şi în urmă cu 10 sau opt ani. Din dorinţa de a nu ne repeta din punct de vedere editorial, am abandonat, poate prea uşor, această temă. Acum îmi dau seama că am greşit. Acum îmi amintesc ce-mi spunea în 2003, 2004, 2005, şeful meu de-atunci, Ştefan Ciocan: “Trebuie să vorbim cu oamenii ăştia acum, pentru că, dacă nu vorbim acum, peste doi-trei ani n-o să mai avem cu cine vorbi”. Avea dreptate. Acum, în 2014, cred că ne va fi aproape imposibil să mai găsim în viaţă un veteran de război care să fi prins ambele fronturi, şi cel de la ruşi, şi cel din Vest, şi care să ne mai şi poată povesti, fără prea mare efort şi cât de cât coerent, prin ce a trecut. Acceptăm însă provocarea. Pentru că fiecare dintre aceşti oameni ne spune, de fapt, ce înseamnă cu adevărat “greul în viaţă”, ce înseamnă să te trezeşti, dintr-o dată, cu moartea vâjâindu-ţi de sute de ori pe la ureche, după ce, cu scurtă vreme înainte, îţi vedeai liniştit de traiul tău de-acasă, bun-rău, cum era el.

Cum s-a simţit, oare, Alexandru Drăgan (cel care a deschis seria reportajelor noastre) în momentul în care, după ce şi-a riscat viaţa pe front pentru România, România i-a luat tot ce-a avut mai de preţ în gospodărie: “o vacă şi două mânze de trei ani”?

Cum se simte, oare, Maria Catiţa Costea, care primeşte acum o pensie de 300 de lei, după ce a avut parte de o tinereţe îngrozitoare pe frontul de Est şi care este îmbrâncită pe o stradă din Deva de un individ îmbogăţit de statutul de revoluţionar într-un oraş în care, practic, n-a fost nicio revoluţie?

Nici Alexandru Drăgan şi nici Maria Catiţa Costea nu ne-au putut explica prea bine aceste stări ale lor.

În schimb, amândoi ne-au explicat indirect, prin răspunsurile oferite, cum poţi merge mai departe după asemenea traume imposibil de înţeles de noi, nişte îmbuibaţi în comparaţie cu ei: iubindu-ţi familia şi prietenii, fiindu-i recunoscător lui Dumenezeu că te mai ţine în viaţă, şi, mai ales, bucurându-te că azi, în ţara ta, în oraşul tău, cenuşiu, sărac, plictisitor, aşa cum este, încă mai poţi merge pe stradă fără să-ţi fie teamă că, poate, nu te vei mai întoarce acasă, din cauză că unuia i s-a pus pata că el nu vrea cu X, ci cu Y, iar pentru asta apasă pe-un trăgaci.

De acest privilegiu nu se mai bucură, de zile bune încoace, oamenii simpli din estul Ucrainei. Iar Ucraina e la doi paşi de noi.