Un Stradivarius, un castel, un pian, doi maeştri

Articolul a fost vizualizat de 2,076 ori

Violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Eduard Kunz, doi dintre cei mai buni muzicieni din lume, au susţinut, la Castelul Corvinilor, un recital de excepţie, pentru melomanii hunedoreni. Acordurile unei viori Stradivarius, estimată la 1.200.000 de dolari şi adusă la Hunedoara într-o maşină blindată, au răsunat, în premieră istorică în Castelul Corvinilor.

Concert la Castelul Corvinilor cu vioara Stradivarius

Concert la Castelul Corvinilor cu vioara Stradivarius

“Am ajuns cu turneul la Castelul Corvinilor! Primire High Class, cu şampanie şi costume de epocă. Va fi o seară de excepţie, simt asta!”, posta pe Facebook cunoscutul violonist Alexandru Tomescu, cu câteva minute înainte de începerea concertului extraordinar susţinut la Castelul Corvinilor. Recitalul a cupins două ore de muzică semnată de compozitorul şi pianistul Serghei Serghievici Prokofiev, spectacol care a făcut publicul hunedorean să-şi ţină respiraţia şi că ceară “bis” de două ori la rând. Evenimentul de excepţie, intitulat “In the mood for Prokofiev”, a avut loc joi, 29 mai, la Castelul Corvinilor şi face parte din Turneul Naţional Stradivarius, care a ajuns la cea de-a şaptea ediţie. Concertul a fost susţinut de violonistul Alexandru Tomescu, iar invitatul său special a fost renumitul pianist Eduard Kunz. Turneul naţional “Stradivarius – In the Mood for Prokofiev” este dedicat fundaţiei Hope and Homes for Children România (HCC), al cărei Ambasador Alexandru Tomescu este din 2012. Publicul este invitat să afle mai multe despre singura organizaţie din România care se ocupă cu desfiinţarea orfelinatelor de tip vechi şi relocarea copiilor în sisteme cât mai apropiate de mediul familial. Astfel, iubitorii de muzică au ocazia să ajute HHC România să îşi îndeplinească misiunea: aceea de a închide toate orfelinatele vechi până în anul 2020.

Cu amabilitate, artiştii Alexandru Tomescu şi Eduard Kunz au răspuns câtorva întrebări adresate de REPLICA:

Cum sună, până la urmă, domnule Alexandru Tomescu, un Stradivarius într-un castel – un castel medieval, cum este cel de la Hunedoara? Mai ales că aceasta a fost întrebarea – temă a evenimentului şi unul dintre motivele pentru care dumneavoastră aţi optat pentru includerea Hunedoarei pe lista oraşelor cuprinse în Turneul Stradivarius.
Alexandru Tomescu

Alexandru Tomescu

Am revenit la Hunedoara, pentru că ştiu că aici există un public foarte iubitor de muzică clasică şi cred că Stradivariusul de la 1700 este cât se poate de “la el acasă” în acest castel care este chiar mult mai vechi de atât. Sonoritatea din Sala Dietei este foarte bună pentru concerte şi mă bucur că cei care au în grijă Castelul Corvinilor sunt atât de deschişi către evenimente culturale. Citesc despre tot felul de lucruri care se întâmplă aici, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Această vioară nu a mai cântat niciodată, probabil, la Castelul Corvinilor…

Nu e imposibil ca vioara să mai fi cântat, cândva, la Castel, deşi nu există niciun element care să ateste cu certitudine acest lucru. Însă având în vedere vechimea ei, de peste 300 de ani, nimic nu este exclus. Pentru mine, însă, nu este prima vizită la Hunedoara. Am venit de câteva ori şi ca turist, ca să vizitez castelul de aici, care este cu mult mai frumos decât cele din apropierea Bucureştiului, mai spectaculos şi mai autentic. Am şi cântat de câteva ori aici, dar, cu vioara Stradivarius este, într-adevăr, o premieră!

Care este, pentru dumneavoastră, ca profesionist al viorii, diferenţa între un concert pe care îl susţineţi mânuind o vioară Stradivarius şi unul în care cântaţi cu o vioară mai puţin celebră?

Vioara Stradivarius îţi oferă alte disponibilităţi, alte aripi. Dar, la urma urmei, ceea ce contează cel mai mult este violonistul, cel care aduce la viaţă aceste instrumente şi relaţia care se stabileşte între cei care cântă şi cei care ascultă. M-am bucurat foarte mult să văd că biletele pentru concert s-au epuizat cu multă vreme înainte, ceea ce înseamnă că există interes şi sete pentru cultură.

Vorbeaţi undeva despre îndrăzneala de a fi tu însuţi, atunci când alţii nu te înţeleg. La ce vă refereaţi?

Este vorba despre menirea oricărui artist. Aceea de a fi fidel crezului său interior, indiferent că este recunoscut sau nu, apreciat sau nu de către cei din jur. Şi, mai devreme sau mai târziu, ori poate niciodată, arta lui va fi înţeleasă. Sau nu. Dar succesul, gloria, nu ar trebui să fie priorităţi, ci produse secundare. Un artist trebuie să aibă această legătură cu Divinitatea.

Care este visul deocamdată neîmplinit al artistului Alexandru Tomescu?

Am o mulţime de vise… (râde). Foarte multe… Însă primul dintre ele, şi mă voi opri cu enumerarea aici, este să duc la bun sfârşit acest turneu.

______________________________________

Stimate domnule Eduard Kunz, aţi studiat la Moscova, apoi în Marea Britanie, pentru ca să ajungeţi, în cele din urmă, să vă stabiliţi la Bucureşti. De ce tocmai acest oraş din sud-estul Europei?
Eduard Kunz

Eduard Kunz

E foarte simplu. M-am îndrăgostit de o fată. Ea m-a invitat acum trei ani, am venit cu trei sacoşe şi n-am mai plecat. Acum ea este soţia mea, avem o fetiţă şi consider că familia mea este la Bucureşti, nu acasă, în Rusia.

Ce vă place mai mult în Bucureşti?

Ca orice capitală, Bucureştiul are cam tot ce vrei: magazine, cultură, dar, în comparaţie cu Moscova sau Londra, la Bucureşti este mult mai multă linişte, e mai puţin trafic, mai puţină aglomeraţie, oamenii sunt mai prietenoşi, iar viaţa are un ritm mai molcom. Mă bucur de toate acestea.

Într-unul dintre interviurile anterioare pe care le-aţi acordat, spuneaţi că “atunci când ajungi la o anumită vârstă, trebuie să ai ocazia să cânţi. Eu nu am avut această oportunitate în Rusia. Iată motivul pentru care am plecat în Anglia”. Puteţi să ne povestiţi puţin mai mult despre acest aspect?

Păi, este adevărat. Când eşti de o anumită vârstă, este dificil să ajungi să ai ocazia să cânţi. Iar acest lucru este crucial pentru dezvoltarea profesională. La acel moment, dar asta a fost demult, plecarea în Anglia părea cel mai normal şi mai logic pas în evoluţia carierei mele. Era un pas nou şi am profitat de această oportunitate care apăruse şi cred că a fost o decizie bună. Ceea ce e mai ciudat… când părăseşti o ţară şi devii apreciat peste hotare, ţara ta te vrea imediat înapoi. Acum cânt pe multe dintre marile scene din Rusia, însă fenomenul despre care vă spuneam este unul cu care nu doar eu m-am confruntat, ci foarte, foarte mulţi pianişti. Din nefericire sau… poate, din fericire, aşa funcţionează lucrurile.

Într-un alt interviu spuneaţi că nu vă place cum cântă astăzi orchestrele şi nici nu admiraţi activitatea dirijorilor. În ce sens?

Nu e vorba despre o anume orchestă sau despre anumiţi dirijori. Ci despre faptul că, în ziua de astăzi, mâncarea e rapidă, dragostea e rapidă, muzica e rapidă, totul e rapid… parcă suntem într-un vârtej… Şi e păcat, pentru că se pare că suntem aşa de ocupaţi… cu toate lucrurile. Nu avem timp să facem lucrurile aşa cum ar trebui făcute. Vedeţi, chiar şi în acest turneu, am susţinut mai multe spectacole, dar abia acum lucrurile încep să prindă contur şi, în fiecare clipă, descoperim ceva nou. Pentru ca lucrurile să fie făcute ca la carte, este nevoie de timp. Desigur, asta nu înseamnă că nu sunt şi orchestre şi dirijori extraordinari.

Sunteţi de părere că a fi autentic presupune a ţinti către ce este mai dificil, iar a fi din ce în ce mai popular este calea spre sfârşit.

Este vorba despre felul în care proiectele şi afacerile sunt orientate în ziua de azi. Uneori eşti nevoit să “te mulezi” după publicul tău, care nu este obişnuit cu anumite lucruri, de fapt, să cobori ştacheta. Iar acest lucru este greşit. Muzicienii, chiar şi cei care cântă muzică clasică, uită mereu că, în afară de a se bucura de muzica în sine, ar trebui să aibă şi un simţ al misiunii. Pentru că, de asta o facem. Nu pentru a deveni celebri. Sigur, dacă se întâmplă… e fantastic! Însă lucrul cel mai important este misiunea. În ziua de azi nimeni nu mai citeşte cărţi, ci doar bloguri, pe iPhone. Şi e păcat…

Eduard Kunz este omul care merge pe principiul: “Ţinteşte cât mai sus, pentru că viaţa te va doborî, oricum, în cele din urmă!”. A reuşit, vreodată, viaţa să vă trântească la pământ?

E şi un citat din Tolstoi. El spunea că “dacă vrei să treci un râu, trebuie să ţinteşti mai sus, pe malul opus, altfel nu vei ajunge, ci vei fi târât de curent la vale”. În viaţă e acelaşi lucru. Sigur că mi s-a întâmplat şi mie, ca oricui altcuiva. Cariera are suişuri şi coborâşuri, viaţa personală la fel…

Aţi copilărit în Omsk, în Siberia. Este ceva din acel trecut rusesc care revine, ca un flash, pe retina memoriei dumneavoastră?

Lumina! Vedeţi, în Anglia eu am studiat în Manchester. Un oraş minunat, dar foarte cenuşiu şi foarte întunecat. Când ai parte de multă lumină, ea trece cumva pe lângă tine şi nu prea realizezi asta. Dar îmi amintesc de o zi din Manchester, când ceva m-a făcut să ridic capul. Era lumina! Ieşea soarele dintre nori. Când am ajuns acasă am căutat pe Google, de curiozitate, şi am constatat că în Omsk, oraşul meu natal, sunt 320 de zile însorite pe an! La fel ca în Los Angeles. În afară de temperaturi, care oscilează între plus 30 şi minus 40! Însă e soarele ăsta… Iar în iarna asta am încercat să organizez un festival acolo şi era zăpada aceea de un alb incredibil, aşa de albă încât nici nu poţi merge pe stradă fără ochelari de soare.

Acasă la Bucureşti vă lipseşte ceva de… acasă, din Rusia?

Ei bine, o dată la câteva luni, am şansa să merg acolo. Însă e vorba despre lucruri simple, cum ar fi gustul mâncării pregătite de mama, unele lucruri din copilărie, limba, căci nimic nu îţi dă o mai mare plăcere decât vorbitul limbii tale materne, care în cazul meu este rusa…

Care este muzicianul dumneavoastră preferat?

Oh… Foarte greu de răspuns, pentru că sunt atâţia! Nu doar din muzica clasică! Îmi place jazz-ul, din muzica pop, de la Michael Jackson, până la U2 şi… o mulţime alţii.

În acest spectacol vioara a fost vedeta. Ce ne puteţi spune despre pian? Este unul special, l-aţi adus cu dumneavoastră?

Din nefericire, aşa ceva nu prea este posibil, aşa că pianul este unul local. Ce pot spune este că e minunat atunci când o vioară bună are pian bun, ca partener într-un concert.

Ce aduce bucurie unui artist de talia lui Eduard Kunz? Ce faceţi când nu cântaţi?

Îmi plac vinurile, mă bucur de soţia mea, de fetiţa mea, îmi place să mă uit la filme, să gătesc paste, peşte, supe… Lucruri simple, care fac bucuria oricărui om obişnuit.

About Ada Beraru