“Doamne fereşte de un alt război! E îngrozitor!”, zice şi îşi face cruce o fostă asistentă militară, din al Doilea Război Mondial. Deveanca a îngrijit mii de răniţi la Spitalul Militar din Odessa şi pe fronturile din Rusia. În ciuda tragediilor văzute la Odessa timp de doi ani, a ajuns să îndrăgească oraşul şi i-ar plăcea să revadă locul unde, odinioară, a întâlnit atâta sânge şi suferinţă.
La cei 90 de ani ai săi, Maria Catiţa Costea nu mai aşteaptă nimic de la nimeni, dar suportă cu greu nedreptăţile făcute veteranilor de război, care au pensii mult mai mici decât falşii revoluţionari
“Acum, când am văzut Odessa la televizor, mi-am adus aminte… Vaaai, când eram noi pe front, ce ruine erau acolo… Acum, ce frumoasă-i Odessa! Da! Acuma mi-ar plăcea s-o văd! Să văd Odessa frumoasă”, visează cu ochii ei albaştri Maria Catiţa Costea. Atunci, în 1942-1944, nu era tocmai o privelişte. Mai mult o grozăvie: “Erau numai femei, bătrâni şi copii, toţi în zdrenţe, vai de capul lor! Iarna purtau de frig câte trei-patru căciuli. Era gaz, dar nu aveau bani să plătească şi îngheţau în case. Nu aveau nici mâncare… îmi amintesc că au bombardat Odessa şi unde a căzut proiectilul s-a căscat o groapă mare. Noi, de la spital, ne-am bucurat că aveam unde arunca resturile de mâncare. Într-o zi am fost acolo şi, pe margine, erau mulţi copii. Unul strângea într-o cască militară mâncarea stricată. Un puşti ne-a văzut şi ne-a întrebat în ruseşte: «Hleba niet?», adică «Pâine nu-i?». Vai ce milă îmi era… şi colega mea, Nuţi, a fugit la spital şi s-a întors cu buzunarele pline de felii. Îmi aduc aminte de un copil care avea doi papuci diferiţi în picioare”, povesteşte bătrâna care acum te întreabă în şagă: “Nu aveţi nişte picioare de vânzare?”. Atunci, acolo, la Odessa, cum avea vreme, cum fugea la bazar. Era anul 1942, în plin război. Săracii din oraşul sub ocupaţie îşi vindeau totul pe câteva ruble ca să nu moară de foame: “Când primeam câte un bilet de voie – la două săptămâni – sau când nu erau atât de mulţi răniţi, fugeam în bazar, în piaţa lor. Doamne! Ce n-am văzut în piaţa aia! Tot ce există! Vindeau oamenii, săracii, totul! Mi-au plăcut mult samovarele alea, ce frumoase erau! Nu erau scumpe: 7-8, poate 10 ruble. Şi eu mi-am cumpărat… Ce credeţi că mi-am cumpărat?”.
Povestea păpuşii din Odessa
Deodată, ochii bătrânei lucesc viu, a copilărie: “Cu cinci ruble! O păpuşă! Atâta!”, zice fosta asistentă şi desface mâinile larg: “În ‘44, când a început să se rupă frontul şi au intrat nemţii peste spitalul nostru, am evacuat răniţii. Nici nu ştiu ce mi-am mai luat cu mine, dar, sigur, am uitat de păpuşă… Şi în ziua de astăzi plâng după păpuşa aia”. Ochii plutesc în lacrimi. “Era frumoasă. Atât de frumoasă. Nu îmi pare rău că am pierdut haine, totul, dar după păpuşă şi acum îmi pare rău”. Şi deodată durerea ei te duce cu gândul la jucăria poate zdrobită de războiul care venea, din nou, peste Odessa. E ca povestea ei: când s-a întors în ţară, Maria s-a îmbolnăvit rău şi doctorii i-au spus că nu va avea niciodată copii, de aceea i-a rămas gândul la păpuşa din bazar. I-a alinat sufletul în orele grele din spitalul unde tragediile răniţilor i-au rupt inima. Îşi aminteşte de mulţi, cu durere, ştie să enumere rănile a zeci dintre soldaţii de atunci, dar gândul se agaţă de momentul în care a găsit în salon un cunoscut din Deva, din familia Naghi: “L-am întrebat uimită: «Iosif, tu eşti?» şi el zice: «Scrie-mi o scrisoare: ‘Dragă mamă şi dragi fraţi, sunt rănit uşor. Când mă fac bine, doctorul îmi dă liber, vin acasă’». A doua zi, l-am acoperit cu pătura. Murise, avea intestinele afară”. Nici acum nu îşi găseşte cuvintele să descrie grozăvia pe care a trăit-o timp de doi ani: “Iadul… E de-ajuns că-mi amintesc cum e când mor oameni nevinovaţi, când îţi mor soldaţii în spital, cum îi punea în cearceaf şi îi ducea la groapă. Acolo, nouă ne-au interzis să mergem”.
Camarazi de război
“Încă nu aveam 19 ani”, zice bătrâna cu privirea aruncată în trecutul care parcă curge, ca un film, undeva în dreapta ei: este în Deva, e al Doilea Război Mondial. Erau cinci fraţi, tatăl lor murise şi ea s-a gândit că ar fi bine să-şi caute rostul… în război: “S-a făcut un apel către cei care voiau să plece, să îngrijească răniţi. Atunci, cu două prietene, am zis: «Hai şi noi! Că doar om putea şi noi să legăm o cârpă»”. S-a prezentat în clădirea de pe strada A. Şaguna, de unde au primit biletele către Bucureşti şi au ajuns într-o unitate militară. “Erau multe fete şi un ofiţer ne-a spus: «De mâine, începe instrucţia!» Şi eu am zis speriată: «Ce instrucţie?» Militarul a râs: «Hei! Ce credeţi voi! Că aşa se merge pe front!?» Au învăţat să panseze răni şi să facă injecţii – “Asta n-o fost greu!” –, apoi au ajuns pe poligon: “Să trag cu puşca, n-am putut! Nu puteam nici s-o ţin bine pe umăr… mi-or dat un pistol, nu mai ştiu ce calibru, poate 38. Cu ăla, am luat locul doi!”. După trei luni de zile de instrucţie, cu foaia de drum în buzunar şi despărţită de prietenele din Deva, Maria Costea, împreună cu două bucureştence – Anica Mândru şi Eugenia Boişteanu, ajungea, într-o seară, în gara din Odessa: “Ne aştepta un ofiţer cu o pancardă pe care scria Spitalul Militar 623. Ne-a dus la spital cu brişca trasă de cal şi ne-a dus la comandant, domnul maior Dumitrescu, care mi-a zis: «Tu, fetiţă, eşti cam mică…». Eu i-am spus: «Doar am timp să mai cresc!»”. A primit loc într-un dormitor cu trei paturi şi, de a doua zi, fiecare şi-a primit sarcinile. “Eu am primit să mă ocup şi de mâncare şi pâine. Când o venit camionul, am văzut nişte pituţe numa’ atâta”, zice bătrâna şi îşi apropie mâinile făcute căuş. “Negreee! Şi mi-am zis… vai de mine! De la mentenanţă, m-au sfătuit să iau întotdeauna câte 25 de porţii în plus, în caz că vin răniţi, să avem măcar pâine. M-au botezat şi îmi ziceau «soră mică» şi, într-o zi, nea’ Vasile, unul din plantoanele noastre, m-a strigat şi, când am ieşit în curte, la vreo zece metri, unde era bucătăria, mirosea aşa de frumos… a pâine proaspătă! Am rupt o bucată şi am înţepenit! Era dulce! Băgaseră zahăr în loc de sare… şi, atunci, în fiecare salon unde am împărţit pâinea, am zis: «Băgaţi de seamă, că azi mâncaţi cozonac!»”
Maria, “fetiţa” spitalului
“Sora mică” îşi aminteşte că primirea pâinii la timp a fost o vreme cea mai mare grijă a ei. De două ori pe săptămână primeau şi lapte şi un fel de iaurt. Spitalul era pe strada Tiraspolskaya, alături de o facultate de medicină unde asistentele au găsit o adevărat comoară: “Miere, zahăr, bomboane, ciocolată, aşa că spitalul avea mâncare, dar nu lipseau nici cazurile grave: “Pe front, era moarte curată! Moarte curată! Şi soldaţii noştri luptau din răsputeri, deşi nu aveau dotare bună faţă de nemţi. Am avut un rănit şi doctorul Mangiuca, un medic înalt, cu monoclu, l-a întrebat: «De ce plângi?». Băiatul ne-a povestit că fratele lui a murit. Erau gemeni”. Acolo, în salon, se tratau nu naţii, ci oameni, toţi vulnerabili în faţa glonţului: “Am plecat odată, cu un camion, la Kiev şi de acolo, pe jos, nu ştiu câţi kilometri până am ajuns într-un fel de stepă, de unde am ridicat nişte răniţi. Pe drum, ne-a prins şi un bombardament. Eu cu un alt soldat ne-am băgat sub maşină. Când am ajuns la spital, ne-au zis: «Vai! Ce-aţi făcut! Aţi luat şi trei nemţi!» Între ei, erau un băiat tânăr, avea vreo 17 ani, nu vedea deloc şi tot timpul striga: «Mutter!» Domnul căpitan dr. Nicolaescu, care ştia germană, ne-a spus că îşi striga mama”. Are mintea plină de amintiri şi inima încărcată de durere şi totuşi reuşeşte să povestească cu un zâmbet cald pe buze şi cele mai terifiante lucruri. După jumătate de an, medicii au decis că era timpul ca “sora mică” să intre în sala de operaţie: “Mi-a zis comandantul: «Fetiţo! Intri în sală!» Am îngheţat! Am intrat acolo, era un bolnav întins şi eu am început să plâng. În loc să ţin piciorul bolnavului nemişcat, mâinile au început să-mi tremure tare. Doctorul s-a oprit din operat, m-a luat de haină, de după cap, aproape pe sus, şi m-a scos afară, pe coridor. De atunci, nicio lacrimă nu am mai vărsat!”
Roşu de Rusia
Timp de doi ani, din ianuarie 1942 şi până în iunie 1944, “sora mică” a văzut doar suferinţă, sânge şi moarte. Le-a trăit pe toate alături de cei patru doctori militari şi încă cinci asistente, cât avea spitalul din Odessa. Îi tratau pe toţi răniţii la fel, deşi diferenţele erau vizibile: “Nemţii aveau buzunarele pline de ciocolată, ai noştri, răniţii, veneau plini de păduchi. Mulţi aveau pielea mâncată de păduchi, trebuiau spălaţi tot la două zile şi daţi cu o alifie aproape neagră. Hainele lor nici nu le mai băga la etuvă, le ducea în curte, punea benzină şi le dădea foc. Că ai dracu’ păduchi, nu mureau nici în etuvă!”. Câteodată, românii împuşcaţi veneau cu zecile: “Îi aducea cu trenul sanitar, mergeam cu camionul după ei, erau ca vai de lume unii dintre ei! Îi luam cu păturile şi îi puneam în spatele maşinii, pe paie. Era înfricoşător, mulţi, de frică, nici nu mai puteau vorbi. Când îşi reveneau ziceau doar: «Apă, apă…». Un om care a trăit războiul nu scapă niciodată de imaginea şi vuietul lui, la fel şi Maria: “Războiul e groaznic! Când auzi numai împuşcături, vezi omul că se ridică, fuge, iar cade, iar se ridică şi, a treia oară când a căzut, rămâne acolo! E groaznic. Am văzut şi escroci, ne povesteau şi răniţii că erau soldaţi care scotoceau buzunarele victimelor, în loc să-i ajute, să-i salveze”.
Au impresionat-o suferinţele răniţilor, dar nu poate uita cât de greu le-a fost locuitorilor din Odessa să supravieţuiască: “Iarna era groaznic! Cel mai urât! Era gerul gerurilor ce era în Ucraina şi Rusia. De frig, ne-au dat nişte pâslari pe care îi luam peste încălţăminte, am văzut zăpadă şi de peste doi metri, era frig de trebuia să mergi cu batista peste gură. Soldaţii? Răniţii ne povesteau că, în tranşee, mulţi îngheţau. Care pica, nu se mai putea ridica”.
Şi femeia înghite greu un nod din gât când îşi aminteşte frigul: “Nu era căldură, că săracii din oraş nu aveau bani de gaz, se îmbrăcau cu patru haine să nu îngheţe în case. În piaţă, erau cuibere mari de tinichea, puneau murdării şi le dădeau foc şi îşi încălzeau mâinile”.
Revolta unui veteran
Nu se dă în vânt după nemţi, dar nu-i poate suferi pe ruşi. Are o teorie inedită la întrebarea: Cum au câştigat ruşii războiul?. “Au bătut frigul cu vodca şi au încurajat soldaţii cu decoraţii. Mă uitam de 9 mai la televizor şi am văzut în Rusia, la paradă, veteranii cu pieptul plin de decoraţii! Ai noştri au dat tare puţine”. Din război, a învăţat rusa pe care o ştie şi acum şi are o mulţime de poveşti: “Pe câmpul de luptă, am ajuns când am fost după răniţi în stepa calmucă, unde oamenii erau mici, semănau cu nişte eschimoşi şi vorbeau o rusă stâlcită. Erau foarte binevoitori – ne-au dat nişte lapte de ren, eu n-am putut să-l beau, nu era bun”.
La 90 de ani, Maria Costa este veteran de război, iar statul român îi dă o pensie care sare puţin de 300 de lei. Şi asta pentru că are decoraţii! Dacă nu, ar fi primit… 250 de lei.
O “recompensă” care spune multe despre felul în care România ştie să le mulţumească celor care au luptat pentru ţară, plini de păduchi, în frig, alături de nemţii cu buzunarele pline de ciocolată. De pe front, i-au rămas câteva medalii şi doar două fotografii. Pe restul, le-a împărţit prietenelor. I-au rămas poveştile şi amintirile, pe care tinerii de astăzi nu le pot pricepe. Cum a avut curaj? “Uite c-am avut!” Povesteam în faţa blocului şi un băiat mi-a zis: “Ooo, tanti! Astea-s povestiri fantastice!” şi eu zic: “Mă! Să ne ferească Dumnezeu acum de un război, că voi v-aţi ascunde şi-n gaură de şarpe! Noi atunci am avut curaj şi, aşa cum am putut, am stat ani de zile pe front, departe de ai noştri!” Nu mai are mari aşteptări nici de la viaţă, nici de la politicienii de Bucureşti: “Eu abia aştept să mor, să mă duc la ai mei – la fraţii mei, la mama, la tata, la soţul meu de la a cărui moarte se împlinesc acum 19 ani.
Dar noi suntem o lecţie vie din care se poate învăţa. Veteranilor, celor care au luptat ani de zile pentru ţară, statul le dă câteva sute de lei, iar revoluţionarii din Deva au câteva mii. În război, oamenii nu s-au dus de drag, au fost concentraţi şi trimişi în luptă! La Deva, ce revoluţie a fost? Ăştia fură bugetul statului (trimitere la “revoluţionarii” care primesc bani mult mai mulţi decât veteranii de război – n.r.). Vai de noi, ce-a ajuns biata ţară şi cine sunt «eroii» ei!”.
Eroii uitaţi
REPLICA vă prezintă poveştile mai multor hunedoreni care merită din plin recunoştinţa noastră, a tuturor. Fiecare dintre ei e un model de patriotism, noţiune mult diluată, în vremurile noastre. Aceşti oameni au luptat pentru România, fără să ceară absolut nimic în schimb. Mai mult, pe mulţi dintre ei ţara i-a “recompensat” apoi confiscându-le cam tot ce aveau mai de preţ prin gospodării, i-a pus să muncească în continuare pentru ea, pentru ca acum, ajunşi la vârste venerabile, să-i umilească oferindu-le câte-o pensie ce nu le ajunge nici măcar pentru jumătate din necesarul lunar de medicamente. Sunt veteranii noştri. Fiecare dintre ei ne oferă adevărate lecţii de viaţă.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.