Bucurii de iunie: cireşe, trufe şi orhidee de Hunedoara

Nicio altă lună a anului nu piteşte între frunze atâtea bucurii precum verdele de iunie. Este luna perfectă pentru aventuri, vacanţă şi expediţii dincolo de gardul prăfos de oraş. A venit timpul fragilor, al cerceilor de cireşe şi al fâneţelor doldora de flori.

Copiii care astăzi mai pot să-şi ia singuri cireşele din pomi se pot considera privilegiaţi

Pe coastele judeţului, iunie soseşte mereu în parfumul florilor de tei, soc şi salcâm. Cu câmpurile îmbujorate de maci şi scăldate în ierburi până-n brâu, iunie îţi mişcă simţurile către natură. Până şi oraşele o iau razna sub îndemnul razelor calde, a mirosului crud de fructe şi a apusurilor tricolore. Este luna fructelor îmbujorate, când roşul lor aprinde cireşii, căpşunii şi fragii spre deliciul micuţilor care dau iama să prindă boabele micuţe şi zemoase. În satele hunedorene, aproape nu e grădină să nu aibă căpşuni, aşa că nu e zi în care copiii să nu iasă la vânătoare prin straturi şi înfulecă pe loc “desertul” aromat, prospăt smuls tijelor încărcate de fructe. Cu palmele flămânde, puşti şi oameni mari îşi potolesc pofta cu căpşuni zemoase. Nu scapă niciuna – boabele care nu potolesc foamea ajung dulceţuri şi siropuri de casă numai bune să alunge plictisul orelor de iarnă ori să răcorească arşiţa de august. În livezi, moda sezonului o dau cireşele. Atât de mult îi plac românului micuţele fructe, încât au numit prima lună a verii “Cireşar”! Ţăranii cred că fiecare pom are duhul lui şi de aceea poamele sunt diferite ca gust şi culoare, ba chiar ar exista un fel de magie care schimbă roadele. E de la sine înţeles că fiecare cireş este unic, la fel ca şi fructele sale: de asta nu te saturi nicicând de cireşe chiar dacă treci din livadă în livadă: fiecare pom are fructe mai gustoase faţă de vecinul său.

Pomii copilăriei

Gândiţi-vă un pic – niciun alt pom nu aduce atâta bucurie precum un cireş care este în stare să scoată copilul din noi. Vă amintiţi? Primele emoţii de “hoţi” ale copiilor care se strecoară peste garduri şi apoi jefuiesc crengile de rod; primele fructe culese cu mâna, primii cercei “nature made” şi, deloc de uitat, sâmburii rotunzi şi alunecoşi, perfecţi pentru primele gloanţe ale războinicului copil. Cât joc dintr-un fruct! Gustul lor, dulce-acrişor sau amar, este gustul copilăriei, iar culoarea lor este cea a zilelor în care nu erau alte griji decât să alergi cu tovarăşii de joacă. Este un pom atât de iubit încât cireşul are propria lui legendă despre un suflet curat de copil care a învins: “Cireşoaia era o femeie rea, ce avea în curte un pom cu fructe minunate, care, atunci când dădeau în pârg, adunau toţi copiii de pe uliţe să se uite cu jind la el. Nimeni nu ştia cum se numeşte acel pom minunat şi îi spuneau după numele proprietarei. Odată cu trecerea anilor, femeia s-a îmbolnăvit şi a fost ajutată de o fetiţă sărmană. Drept mulţumire, femeia a ajutat-o să planteze şi la ea în curte cireşi, iar copacul minunat s-a răspândit în tot satul. În scurt timp, colinele s-au umplut de pomi şi de copii cu cireşe la urechi, iar vestea s-a răspândit dincolo de hotarele ţării colinelor, care a şi primit numele de Ţara Cireşelor. Veneau aici oameni din patru zări şi plecau cu câte un coş cu cireşe pe care îl primeau fără bani”. Aşa s-a răspândit cireşul în lumea largă…

Roadele pădurii

Trufele se vând cu 30 de euro pe kilogram, însă exemplarele frumoase, ori cele albe, ajung şi la preţuri de sute de euro bucata

În curţi, duzii cu frunzele lor de mătase şi-au copt şi ei primele fructe vineţii. Sunt dulci, pătează limbile şi degetele, iar hainele sunt victimele lor sigure. Dincolo, în hotarul satului, pitite între ierburi, se leagănă delicat frăguţele, cele mai aromate fructe autohtone. Mirosul lor e atât de puternic încât ţăranii bătrânii se jură că le pot simţi din marginea drumului. Şi tot în iunie apar şi alte “fructe” ale pădurii: “Cutreierând prin natură după ploile abundente, întâlnim peste tot ciuperci. Majoritatea oamenilor asociază ciupercile cu intoxicaţiile grave. Pentru ei, toate ciupercile sunt dubioase. (… Până şi culegătorii de ciuperci experimentaţi cunosc şi aleg prea puţine specii comestibile: bureţii de rouă, pălăria şarpelui sau parasolul, gălbiorii sau hribii”, scriu specialiştii dr. Locsmandi Csaba şi dr. Vasas Gizella în “Ghidul culegătorului de ciuperci”. “Goana” după primele ciuperci începe acum, în iunie, când ţăranii încep să le caute pentru fript şi tocană, mai nou şi pentru păstrarea în congelatoare pentru iarnă. Odată cu cireşele, chiar înainte de pârguirea grâului, neamuri întregi de ciuperci de pădure îşi iţesc care mai de care capetele albe sau colorate de sub noianul de frunze uscate. În satele de munte, aproape nu este sătean care să nu se tragă măcar o dată către răcoarea pădurii în căutarea ciupercilor: se pleacă mai cu seamă duminica, cu roua în picioare. Oamenii străbat kilometri întregi pe coaste împădurite sau fâneţe şi se opresc doar atunci când găleţile şi coşurile sunt ţuguiate de atâta rod. Toţi le caută cu plăcere. Dacă pentru puştii de oraş a căuta e sinonim cu google, în sate, copiii învaţă de mici ce trebuie să găsească, care ciuperci sunt bune, care otrăvitoare şi pe care nu trebuie nici să pui mâna: iuţarii! Nu că ar fi otrăvitori, ci, odată atinşi, nu mai ai voie să duci mâna la ochi. Alt soi, altă grijă – păstrăvii de lemn despre care ţăranii spun că, odată atinşi de mână se necăjesc şi se fac tari precum iasca, aşa că oamenii îi desprind de coaja lemnului cu briceagul.

Comorile pământului

Fiecare sătean ştie un colţ unde pădurile au rod mai bogat: ori sunt urechiuşe galbene şi dantelate, porumbiţe verzi, crăiese portocalii, pitoance grase şi maroni, ori iuţari albi cu marginile precum pocalul sau cuci înalţi şi cu fustiţă. Un adevărat dezmăţ ales cu grijă din alte zeci de soiuri cu cât mai arătoase, cu atât mai rele. Mai nou, se caută trufe. Nici bătrânii nu ştiau nimic despre ele, dacă nu ar fi auzit de la orăşeni, care caută cu câini de miros, cele mai scumpe ciuperci din lume. Fără câini, sunt extrem de greu de descoperit şi nu fiindcă nu ar fi pădurile judeţului pline de trufe, ci pentru că aceste “delicatese” se fac în pământ. Trufa albă este mai uşor de găsit şi, dacă eşti atent, poţi da peste ea în pădure pentru că, potrivit autorilor “Ghidului…”, : “Corpurile fructifere crapă adesea solul, astfel, aceste trufe pot fi mai uşor găsite, spre deosebire de alte specii care cresc sub pământ”. Şi atenţie, ciuperca e: “condiţionat comestibilă, în stare crudă, e otrăvitoare”. Se numeşte “choiromyces maeandriformis”, iar căutătorii o mai numesc “trufa porcească” pentru că miştreţii răscolesc pădurile în căutarea ei. Trufa de vară este şi mai greu de găsit şi doar în sol, în pădurile de foioase sau la marginea lor. Este “comestibilă, o delicatesă. Se păstrează bine în locurile răcoroase şi aerisite. Se descojeşte înainte de preparate, adeseori se răzuieşte în mâncare”, spun specialiştii micologi. De obicei, trufele se vând cu aproximativ de 20 –30 euro/kilogram, dar exemplarele frumoase şi trufele albe saltă preţul la câteva sute şi chiar mii de euro, în funcţie şi de greutate.

Orhidee de Hunedoara

În timp ce satele mustesc de viaţă şi copiii freamătă după vacanţă, rangerii caută protecţie pentru narcise şi orhidee. “În timpul Festivalului Narciselor din Sălaş, copiii învaţă să… rupă narcisele, în loc să le protejeze, deşi zona este cu regim special. Noi derulăm acum un proiect în cadrul căruia vom avea mai multe activităţi de protejare a diversităţii, inclusiv crearea de suveniruri tip narcisă şi oferirea lor turiştilor care înţeleg să nu mai rupă florile”, spune Florina Crişan de la Asociaţia Rangerilor din România. “Puţină lume ştie că la Sălaş sunt de fapt două specii de narcise, una foarte rară în România, cu un areal restrâns. Sunt specii relicte glaciare afectate de intervenţia umană. Tot aici trăiesc şi câteva specii autohtone de orhidee. Multă lume crede că “Papucul Doamnei” este singura specie de orhidee din ţară. De fapt, o găsim în zona Retezatului calcaros unde se dezvoltă adevărate păduri de orhidee”, spune Claudia Dănău, biolog la Administraţia PNR. Numai că “Papucul Doamnei” nu este singura orhidee care creşte în judeţ – pe pajiştile cu narcise din Sălaş, dar şi pe alte fânaţe din judeţ. Romania are, conform literaturii de specialitate, nu mai puţin de 58 de specii native de orhidee! Dintre acestea doar “Papucul Doamnei” şi “Sângele Voinicului” sunt protejate, iar ţăranii le cunosc cu denumiri diferite, precum poroinic, untul vacii, gemănariţa, mosişoare, dar literatura de specialitate le numeşte: Dactylorhiza fuchsia (foto), Dactylorhiza incarnate, Dactylorhiza incarnata f. alba, Dactylorhiza majalis sau Orchis tridentate. “Toate orhideele iubesc solul calcaros şi zonele mlăştinoase şi sunt foarte pretenţioase la păşunat. Se remarcă printr-o dormanţă a mugurelui care poate “dormi” patru-cinci ani şi apoi erupe şi aşa te trezeşti într-un an cu o explozie de orhidee”, spune biologul APNR. Specialiştii spun că orhideele care sunt plante dependente de habitate stabile, nederanjate de influenţa omului şi trebuie protejate de orice iubitor al naturii.