Densuşienii, neamul de vază al Ţării Haţegului

Numele “Densuşianu” aparţine uneia dintre cele mai celebre familii ale Transilvaniei, un nume purtat de cărturari vestiţi, preoţi ce au slujit deopotrivă Domnului şi neamului, sau femei puternice care şi-au susţinut tovarăşii de viaţă. În vremuri cu adevărat grele, “Densuşienii” izbândesc: nu au adunat averi cu nemiluita, dar au trimis în biblioteci volume preţioase care salvează de la uitare pagini din istoria veche şi din cultura neamului atât de încercat în acele timpuri.

Istoricul Nicolae Densuşianu nu este cel dintâi cărturar al familiei, dar împlinirea unui secol de la trecerea sa în eternitate a prilejuit publicarea unui volumn masiv – peste 300 de pagini de informaţii şi documente alcătuiesc un adevărat monument dedicat membrilor familiei din Densuş: “Dacă fraţii săi, Beniamin şi Aron, precum şi nepotul Ovid, au beneficiat de publicarea unor valoroase monografii, la care se adaugă zeci sau chiar sute de articole referitoare la diferite aspecte ale activităţii lor, George şi Nicolae nu s-au bucurat de o asemenea atenţie”, scrie ca argument istoricul hunedorean dr. Ioachim Lazăr, coautor al lucrării “Densuşienii – Corespondenţă”, alături de Adela Herban. Cei doi, până de curând colegi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, reuşesc astfel să-şi vadă tipărită o muncă de documentare care se întinde pe mai bine de două decenii.

Volumul nu este o simplă dare de seamă asupra unor scrisori – unele inedite, sau, altele, publicate anterior – pentru că autorii reuşesc să contureze îndestulat biografia a zeci de membri ai familiei, dar să explice cititorului şi vremurile grele prin care treceau românii din Transilvania, în secolul XIX, sau la începutul secolului XX: “…credinţa că, prin mărturii, se pot creiona elemente din existenţa Densuşienilor, dorinţa de a aduce un omagiu celui care a scris «Dacia preistorică», Nicolae Densuşianu, la un secol de la trecerea sa în nefiinţă”, crede profesorul universitar dr. Mircea Baron, fascinat de prima parte a volumului: “Un studiu intitulat «Densuşienii», cu o extensie apreciabilă, 100 de pagini, în care, sub forma unui arbore genealogic, este prezentată originea Densuşienilor şi biografiile […] ale 31 dintre membrii familiei, prezentare care se constituie într-un excurs ce are meritul de a ne introduce în atmosfera a aproape un secol de istorie românească şi de a evidenţia rolul constant al familiei în această istorie”.

Luptă de cărturari

Autorii “Densuşienilor” publică în acest volum 199 de documente, multe inedite, informaţii culese din diverse arhivele de stat sau ale muzeului, ori descoperite în colecţii particulare: “Corespondenţa avută în vedere de noi cuprinde circulare, memorii, scrisori, angajamente, testamente, cărţi poştale etc”. Cartea adună rezultatul unei munci de documentare întinsă pe circa 25 de ani: “Volumul publicat de noi doreşte în primul rând să adune la un loc cât mai multe dintre scrisorile care au circulat între cei patru fraţi Densuşianu, Beniamin, George, Aron, Nicolae, şi sora lor, Iulia. Lor li se adaugă Ovid Densuşianu şi unii dintre copiii şi nepoţii preotului George din Densuş şi Iulia, căsătorită Dariu, din comuna Răchitova”. Istoria familiei sub acest nume, de Densuşieni, pleacă de la Beniamin, “poreclit” astfel pentru a fi deosebit de alţi colegi, însă originea lor vine dintr-o veche familie de preoţi, din satul Măceu, familie care se trage, potrivit unui document descoperit de Beniamin, din familia lui Ioan Pop de Haţeg, înnobilat de către Principele Transilvaniei, Mihail Apaffy, la 30 martie 1671.

“Puţine au fost cazurile când în aceeaşi familie Dumnezeu a hărăzit naşterea şi apoi formarea unui număr atât de mare de intelectuali, care au contribuit la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti”, notează istoricul Ioachim Lazăr, completând un alt coleg de breaslă: “Toţi Densuşienii au o cultură latină de şcoală înaltă şi lucrările lor iradiază ideile Şcolii Ardelene. Oameni de acţiune, patrioţi, cărturari minuţioşi, fantezişti şi tenebroşi culturali, cu o disciplină severă de cazarmă austriacă, sunt […] poeţi, folclorişti, istorici, filologi, etnografi, arheologi, polemizează şi teoretizează, dar mai ales luptă când e vorba de apărarea drepturilor românilor de sub ocupaţia austro-ungară”, notează Marin Bucur. Toţi fraţii şi nepoţii familiei uimesc prin dârzenia cu care luptă împotriva sărăciei care bântuia Transilvania, dar, mai ales, cu regimul oprimator al vremurilor: “Şi, scrie dr. Gelu Neamţu, de la Institutul de Istorie din Cluj – Napoca, te gândeşti cu nostalgie şi cu părere de rău la această vrednică generaţie. Doamne, dacă i-ai mai fi dăruit lui Beniamin Densuşianu şi celorlalţi câţiva ani de viaţă (vreo trei-patru) şi-ar fi văzut visul Unirii celei Mari cu ochii”.

Lecţiile de viaţă ale Densuşienilor

Potrivit documentelor, Vizantie Pop, tatăl Densuşienilor, este primul dintre cei 14 copii ai unui preot din satul Măceu, de pe Valea Streiului. După ce termină teologia, se căsătoreşte cu fiica unui alt preot, din satul Boş, Sofia. Este hirotonit apoi în Blaj şi dispus preot în parohia greco-catolică a Densuşului, una dintre cele mai puternice din Ţara Haţegului. Cei doi se mută în casa parohială în vara anului 1827 şi un călător englez, John Paget, care străbate locurile în 1835, îl descrie pe preot îmbrăcat la fel ca restul ţăranilor: “În timp ce priveam biserica, preotul valah vine şi ne vorbeşte. El era îmbrăcat într-o cămaşă de in foarte albă, după portul obişnuit al ţăranilor, şi strâns în jurul taliei cu un chimir de piele, cu pantaloni largi de in şi cu sandale. În afara unei distincţii personale şi a bărbii lungi şi negre care îi atârna pe piept, preotul nu se deosebea în niciun fel de cel mai umil om din turma sa”. Preotul descris de englez este un om harnic şi întreprinzător, grijind de pământurile parohiale, unde plantează pomi fructiferi şi viţă de vie, dar se ocupă şi cu cojocăritul pentru sporirea veniturilor familiei. Ridicată aproape de celebra biserică de piatră din Densuş, casa parohială avea pe atunci două odăi locuibile, cu tindă şi o cămară. Aici se nasc cei şase copii – patru băieţi şi două fete. Diferenţa dintre băieţi îi permite tatălui să-i trimită la şcoală, prima dată la Haţeg şi apoi la Blaj, deşi vremurile erau extrem de grele, după cum nota şi el pe o Matricolă: “1784 a fost Horia, adică scularea românilor din Ardeal împotriva ungurilor, 1788 a fost intrarea turcului pe la Vulcan, în Ţara Haţegului, până la Sântămăria Orli; la 1848, 7 iunie se stinsă iobăgia în Ardeal şi iarăşi se sculară ungurii cu românii la bătaie şi pieriră de amândouă părţile foarte mulţi; Scris-am eu Bizantius Matsoy, parochul Densuşului, la anul 1855, 20 februarie”.

Pentru a-şi susţine soţul şi copiii, tânăra preoteasă muncea din greu: torcea, ţesea, spăla şi gătea. Tatăl este şi dascăl copiilor săi, pe care îi învaţă “a ceti româneşte cu cirile şi litere, precum şi latinesce”. În timpul Revoluţiei de la 1848, familia preotului trece prin momente grele: Vizante Pop este maltratat de insurgenţii unguri, bunurile familiei sunt confiscate, ori devastate. Revoluţia din 1848 îl găseşte pe băiatul cel mare al familiei studiind la Blaj, unde a urmat gimnaziul şi liceul. Alături de alţi colegi copiază în zeci de exemplare manifestul “Fraţilor români” scris de Simion Bărnuţiu şi le răspândeşte în satele ardelene. După Adunarea de la Blaj, devine tribun în oastea prefectului Nicolae Solomon, care conducea prefectura Hunedoarei şi lupta alături de Avram Iancu. Beniamin cutreieră satele din zona Densuşului pentru impunerea noilor autorităţi şi pentru a recruta luptători în oastea prefectului. După mai multe ciocniri în care oastea lui Solomon pierde şi se retrage în Banat, tânărul din Densuş este sfătuit de tatăl său să se întoarcă din drumul către cetele lui Avram Iancu din munţi şi să revină acasă. Aici este arestat, trimis la Haţeg pentru a fi judecat şi scapă de la spânzurătoare datorită intervenţiilor făcute direct la generalul Bem, conducătorul oştirii maghiare. După Revoluţie, familia îşi revine cu greu, dar cei doi părinţi reuşesc să-şi trimită copiii la învăţătură: pe Nicolae la Haţeg, iar pe Beniamin, George şi Aron la Blaj, în timp ce fetele – Iulia şi Elisabeta – rămân acasă.

Sofia, “Vrâncioaia” Haţegului

În 1857, tatăl Densuşienilor se stinge şi mama lor, Sofia, îşi cheamă rapid familia în jurul ei. Ca să salveze studiile celor mai mici şi să păstreze casa parohială, Beniamin decide să se sacrifice: renunţă la postul de profesor în Haţeg în favoarea teologiei, pentru a sluji în parohia păstorită de tatăl său. Cu sprijinul său, Aron şi Nicolae reuşesc să-şi termine studiile, o alinare pentru mama care îşi va vedea cea mai mică fiică murind, la trei ani după tatăl său. Din 1873, mama Densuşienilor apare des în presa vremii şi este descrisă ca o martiră a suferinţei româneşti, după ce, la finele lui octombrie 1873, ea semnează o plângere contra autorităţilor maghiare care îi arestaseră băiatul. Aron era avocat în Fagăraş şi se remarcase ca unul dintre cei mai dârzi luptători pentru apărarea drepturilor limbii române şi a autonomiei municipale încălcate de guvernul maghiar. În ajutorul celui condamnat pentru “crima conturbării liniştii publice”, Sofia Densuşianu scria: “Astăzi mă-ncunoştiinţa-i că fiul meu Aron Densuşianu, avocat în Făgăraşiu, e încarcerat în Târgul Mureşului, de stăpânii patrioţi maghiari pentru c-ar fi apărat sacrele interese ale naţiunii noastre. Reposatul meu sociu, Bizanţiu, paroh în Densuşiu, fu la anul 1848 despoiat de toată averea, legat de loitrele carului şi astfel transportat de patrioţii maghiari pentru a-l împuşca, însă providenţa divină şi dreptele lui fapte l-au eliberat din mâinile sceleraţilor. Prim genitul meu fiu, Beniamin Densuşianu, actualmente protopot în Săcărâmb, la anul 1848, împins de ascuţişul baionetelor patrioţilor maghiari şi transportat în opidul Haţeg, unde i se preparase furcile unguresci. […]. Al doilea fiu al meu, Georgiu, paroh în Densuşiu, la 1848, acuzat de un ministru ca agitatore prin presă […] fu eliberat. Al treilea fiu al meu, Aron Densuşianu, […] sufere pentru c-a luptat în interesul dreptăţii şi al naţiunii. Eu dar apelez la naţiune nu pentru a-l ierta ci pentru a-l imita, căci sunt convinsă că şi acest fiu al meu, după dreptele lui fapte, dacă de tribunale şi patriotismul maghiar nu va fi eliberat, va fi eliberat de acel tribunal sfânt, unde se vor încorona meritele fiilor acestei naţiuni, care a luptat pentru dreptate şi libertate. Mai am încă al patrulea fiu, Nicolae Densuşianu, avocat în Braşeu şi dacă providenţa peste mine, în adânci bătrâneţi, atâtea tentaţiuni a adus, rog pe Părintele Ceresc şi pentru el, ca să nu pregete cu ori şi ce preţ a suferi pentru naţiune, de l-aş vedea asemene tratat, apoi să mor. Sofia, Mama Densuşienilor”.

Fie-le memoria eternă

Autorii volumului scriu că protestul scris al Sofiei Densuşianu are un ecou imens: “Din Budapesta, Viena, Graz, Năsăud şi Arad tinerii români trimit telegrame de adeziune la acţiunea lui Aron Densuşianu”. Ba chiar, peste ani, scrisoarea sa este republicată şi femeia dată ca exemplu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul în care trupele sovietice de ocupaţie făceau presiuni pentru instalarea unui guvern-marionetă. Cei doi cercetători deveni descoperă că, în primele numere din anul 1945, istoricul literal Augustin Pop scrie despre înalta ţinută morală a mamei Densuşienilor, în “Revista Bucovinei”: “Între scrisorile care cinstesc pe semnatarii lor prin confesiunea încercărilor, din care sufletul românesc a ieşit mai călit în prigoana duşmană, este vrednică de tipărit epistola preotesei Sofiei Densuşianu, mama istoricului literar Aron Densuşianu şi a istoricului de luminoase regăsiri dacice care a fost Nicolae Densuşianu”.

Cu băieţii împrăştiaţi de viaţă prin oraşele ţării, Sofia reuşeşte să-şi vadă familia strânsă laolaltă tot mai rar, dar în special cu prilejul Crăciunului. Doar George îi mai rămăsese, Aron trebuia să vină din Braşov, apoi din Iaşi, unde se mutase, iar Nicolae se stabilise încă din 1877 la Bucureşti.

La împlinirea a 70 de ani, fraţii Densuşianu se reunesc la Densuş alături de mama lor Sofia, lângă care ajunge şi Iulia, căsătorită cu preotul din Răchitova. Momentul este surprins într-o fotografie, un document inedit, descoperit de autorii volumului şi publicat chiar pe coperta cărţii “Densuşienii – Corespondenţa”. Din puzderia de scrisori recuperate şi tipărite de istoricii deveni, se remarcă rândurile în care Aron Densuşianu din Iaşi îşi consolează fratele, Nicolae, stabilit la Bucureşti: “Mama fericită, căci şi-a văzut copiii încărunţiţi şi în stare precum poate nu a aşteptat. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă dimpreună cu neasemuitul nostru tată, amândoi doi lari a unei noue familii ce ei au întemeiat-o”. Istoricii Ioachim Lazăr şi Adela Herban reuşesc să aducă laolaltă vechile lor studii despre membrii familiei, împreună cu date noi şi documente care ajung astfel în premieră la publicul larg în, probabil, cea mai frumoasă şi mai completă lucrare publicată despre celebra familie a Densuşului.

Cine au fost Densuşienii

Trei dintre membrii familiei Densuşianu sunt primiţi în Academia Română: fraţii Aron şi Nicolae Densuşianu, apoi Ovid Densuşianu. Membru corespondent al Academiei, Nicolae Densuşianu este istoricul revoluţiei lui Horia, după ce studiază temeinic arhivele străine, căutând documente despre Transilvania, şi autorul lucrării monumentale “Dacia preistorică”, o carte de peste 1.000 de pagini, la care istoricul lucrează 26 de ani. Ioachim Lazăr şi Adela Herban îl consideră pe Aron Densuşianu “un simbol al spiritului şi devotamentului naţional, un martir al cauzei româneşti […] unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni”, avocat şi publicist care îşi apără neamul, devine membru corespondent al Societăţii Academice în 1877, în 1881 pleacă la Iaşi, unde va preda limba şi literatura la Universitate, dar ţine şi cursuri de istoria literaturii române. Aron, ajutat de fratele său Nicolae şi fiul său Ovid, înfiinţează la Iaşi “Revista de critică literală” şi publică mai multe studii.

Are împreună cu soţia sa, Elena, cinci copii, dintre care doi – Elena şi Ovid – devin “oameni de seamă”. Elena Densuşianu, căsătorită Puşcariu, ajunge una dintre marile personalităţi ale medicinei româneşti: obţine diploma de doctor în medicină şi chirurgie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, în anul 1899, este prima femeie profesor universitar al unei facultăţi de medicină din România, prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume. A fost aleasă membru al Societăţii de oftalmologie britanice, al Societăţii de oftalmologie franceze şi al Societăţii de oftalmologie din Italia. Fratelei ei, Ovid Densuşianu, este un recunoscut lingvist, filolog, istoric şi critic literar, poet, folclorist, şef de şcoală poetică, profesor universitar şi publicist. În opinia cercetătorului Iorgu Iordan, el este “reprezentantul cel mai autentic al spiritului latin în cultura noastră”, un model de rigoare, care îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle universitare, dar şi un însingurat. Precum unchiul său Nicolae, sfârşitul lui Ovid nu este dintre cele mai glorioase, în ciuda contribuţiei lor la cultura neamului, iar Ion Aurel Cândrea scrie: “De altfel, tot din cauza sărăciei a murit Densuşianu. Nu mai avea bani să mai stea în sanatoriul unde fusese operat şi s-a dus acasă. Aici s-a declarat septicemia care l-a dus la mormânt, lucru care nu i s-ar fi întâmplat dacă rămânea la spital supravegheat de doctori. La moartea lui, s-a găsit, într-un buzunar al hainei, toată averea ce poseda: 1.000 de lei”.