Primii 28 de ani din viaţa lui Iacob Tancău par desprinşi dintr-un roman de pură ficţiune, al cărui autor a avut imaginaţie şi inspiraţie peste măsură pentru a “închega” o dramă cum nu s-a mai scris vreodată. Povestea este însă cât se poate de reală, iar noi am avut privilegiul de a o auzi chiar de la cel care a trăit-o: Iacob Tancău – 94 de ani, veteran de război domiciliat în Orăştie.
A fost alungat de-acasă la 14 ani, a devenit mecanic în Bucureşti, mai târziu s-a trezit sechestrat în Ardealul ocupat de hortişti, a ajuns întâmplător mecanic de zbor pe un bombardier doborât când mai erau doar şase zile din război, s-a trezit abandonat în Viena, s-a întors la Bucureşti, apoi a ajuns la Orăştie. Fiecare dintre aceste momente poate deveni un capitol dintr-o carte cum nu s-a mai scris.
Povestea lui Iacob Tancău depăşeşte orice închipuire. Rândurile de mai jos reprezintă exclusiv mărturiile veteranului din Orăştie, acum în vârstă de 94 de ani.
Povestea lui Iacob Tancău este încă o dovadă că, de cele mai multe ori, viaţa bate filmul
Satul Maioreşti, 1935, o seară de iunie. Desculţ, îmbrăcat într-o cămăşuţă de cânepă şi-n nişte izmenuţe subţiri de lână, un copil de 14 ani se întoarce cu vitele de la păscut. Era o zi ca oricare alta în viaţa lui Iacob Tancău, unul dintre cei şase copii ai lui Georgiuc de la drum, om care înţelege să se lupte cu sărăcia chinuindu-şi familia cu o disciplină draconică. Iacob se trezise la trei şi jumătate dimineaţa ca “atunci când cântă rândunica pe sârmă”, pe la patru dimineaţa, să ajungă pe câmp, pe marginile islazului, iar vitele să apuce să mănânce iarbă de pe unde n-au mai trecut altele. Un mic detaliu din acea zi avea să-i schimbe total viaţa băiatului de 14 ani. Se-ntâlneşte cu un unchi de-al lui care-i spune “Mă, ia mână tu vitele pe trifoiu’ ăsta lu’ Măriţa. Dup-aia le duci la apă şi când ajungi cu ele acasă nu mai zice tată-tu că nu-s sătule”. Georgiuc, tatăl lui Iacob, era veşnic nemulţumit. De orice.
Spre seară una dintre vite începe să se umfle. Pe drumul spre casă cade din picioare. Copilul de 14 ani intră în panică. Scoate o brişcă din trăistuţa lui şi o crestează la gât. N-avea de unde să ştie că, dacă ar fi crestat-o în burtă, vaca ar fi avut o şansă să supravieţuiască. Duce celelalte vite până aproape de casă şi se ascunde trei zile în şura unor vecini. După trei zile începe să patruleze prin faţa casei. Georgiuc îl cheamă în casă: “Hai mă că nu-ţ’ fac nimic”. Copilului îi e frică de bătaie. Luase el bătăi crunte pentru lucruri mult mai nevinovate. Cedează şi intră în casă. Tatăl îi dă ceva de mâncare. După ce termină de mâncat, Georgiuc apare-n uşă cu o străituţă într-o mână şi cu un bici în cealaltă. Îl învineţeşte în bătaie pe băiatul de 14 ani, iar după ce oboseşte îi pune trăistuţa-n mână şi-i zice zbierând: “M-ai sărăcit! Vaca aia trebuia s-o vând ca să am cu ce plăti impozitu’. Să te duci de la casa mea şi cât trăieşti tu să nu te mai întorci. Să te duci în lume, m-ai auzit?!”.
Spre Bucureşti, dintr-un triaj în altul
Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi abia mişcându-se, Iacob, copilul mic şi plăpând care are doar vina de fi avut un tată cu inima de piatră, se pune la drum. Se hotărâse deja de vreun an sau doi că vrea să devină “meseriaş”. Mecanic, mai precis. Pentru asta ar fi trebuit ca tatăl lui să-l dea la o şcoală de ucenici după ce terminase cele 7 clase primare şi gimnaziale. Dar de unde bani? Acum nu mai are nimic de pierdut. E alungat de-acasă cu o pituţă mică şi un pumn de brânză în traistă. Fără să stea prea mult pe gânduri, trece Mureşul printr-un vad pe unde ştia că apa nu-i trece mai sus de brâu şi ajunge în Gara Loneşti Mureş. “Vreau să mă duc la Bucureşti. Vreau să mă fac meseriaş”, îi spune unui acar. “Mă copile, stai blând. Fără bilet şi fără bani n-ai cum să mergi până la Bucureşti”, îi răspunde neîncrezător ceferistul. Copilul nu se lasă. Nu are unde să se mai întoarcă. Se urcă într-o cabină de frână a unui tren de marfă. Pe vremea aia fiecare vagon avea aşa ceva. Noaptea următoare, la vreo 60 de kilometri distanţă de casă, este prins de un frânar şi dat pe mâna jandarmilor. Le spune şi lor povestea, dar nu-i impresionează. Regulamentul le cere să-l ducă, din post în post, până acasă, la Maioreşti. Noroc că unuia dintre jandarmii de pe traseu i se face lene şi-i spune: “Mă copile, fii atent la mine! Mergi până la următorul post. Dacă nu te duci, te prind şi te-mpuşc! Ai înţeles?”. “Am înţeles, să trăiţ’”, îi răspunde Iacob. Jandarmul face cale-ntoarsă, iar copilul mai merge o bucată de drum. Dar asta până aude un fluierat de tren.
Nimereşte într-un alt triaj, mai stă la pândă până se face din nou seară şi iarăşi se urcă într-un alt marfar ce mergea spre Bucureşti. Schimbă trenurile doar prin triaje. Îşi dăduse deja seama că în gări are toate şansele să fie prins. Ajunge până la Comarnic. Un alt frânar îl prinde, altă bătaie. Fuge din tren, dar nu se lasă: prinde altul, tot marfar, tot într-o cabină de frână. În Ploieşti dă peste un frânar mai inimos. Era deja departe de casă, iar angajatul ceferist şi-a dat seama că băiatul avea mai multe şanse să ajungă la Bucureşti, decât înapoi acasă. Iacob îi spune şi lui povestea alungării de-acasă. Ceferistul îşi scoate merindele din geantă şi le împarte cu amărâtul îmbrăcat în haine mureşene. După trei zile-n care nici măcar apă n-a prea băut, un colţ de pâine, o ceapă şi-un deget de slănină i se par copilului mai bune decât orice cozonac din lume. Mai mult, ceferistul îi şi spune cum să ajungă în Gara de Nord fără să mai aibă probleme. Apoi îi vinde un pont şi mai preţios: “Din Gara de Nord te dai jos, o iei la stânga, ieşi în stânga pe Calea Griviţei, vezi tramvaiele cu ruda aia pe sârme, pe-acolo. O iei la dreapta şi te duci înainte aproape un kilometru şi acolo găseşti Piaţa Matache Măcelarul. Te duci şi tu, mai cerşeşti, mai descarci o maşină. Da’ ai grijă că mai sunt şi alţii pe-acolo, tot vagabonzi, aşa. Poate te-o lua cineva la lucru. I-o fi milă de tine”.
Cerşetorul devine prinţişor
Desculţ, murdar, flămând şi îmbrăcat doar cu o cămăşuţă de cânepă şi nişte izmenuţe subţiri, ajunge în Piaţa Matache Măcelarul. Se aciuiază lângă o tarabă de zarzavat. Contra unei bucăţi de pâine, negustorul îl pune să-i păzească taraba peste noapte. Doarme sub masa de zarzavat, printre resturi, cârpe şi alte ustensile de-ale negustorului. După câteva zile apare Vasilică, un şofer despre care negustorul ştia că e cumnat cu un patron de atelier auto. “Măi nenicule, ia, uite-aicea un copil. Zice că vrea să se facă meseriaş. E dân Ardeal. Nu are cumva cumnatu-tu nevoie de ucenici?”, îl întreabă negustorul pe şofer. “Păi dacă e dân Ardeal, are şanse, că lui Jenică-i plac oamenii dân Ardeal”, răspunde şoferul. Vasilică revine după două zile, îl ia pe Iacob în camioneta Ford cu care distribuia marfă prin Bucureşti şi-l duce direct la atelierul lui Jean Popescu, de pe Strada Polonă, numărul 124.
Primeşte un rând de haine largi, dar mult mai curate decât straiele lui de la ţară, cu care a sărit dintr-o cabină de frână în alta până să ajungă-n Capitală. Ca să nu-i cadă, îşi leagă pantalonii la brâu cu o sârmă. Îi suflecă de trei ori ca să nu târască cu ei pe jos, la fel face şi cu mânecile de la cămaşă, după care se apucă de treabă: pentru început spală toate piesele pe care i le dau “ăi’ mai mari”. Abia după câteva săptămâni primeşte şi haine care i se potrivesc.
În trei ani termină ucenicia şi devine omul de încredere al lui Jenică Popescu, boier cu moşie la Mizil şi proprietar de atelier auto în Bucureşti. Chiar îl acoperă pe “stăpân”, că aşa-i spune şi acum, atunci când acesta întârzie suspect de mult acasă, îndrăgostit fiind de o artistă de la Teatrul Naţional. Îşi termină ucenicia, e plătit bine, primeşte şi ciubucuri de la clienţii mulţumiţi de seriozitatea lui, iar în dulap are deja mai multe costume făcute de aceiaşi croitori la care face comenzi şi stăpânul. O duce bine. La 18 ani i se mai împlineşte un vis: devine şi şofer cu acte-n regulă. La 1939, Bucureştiul era încă Micul Paris. Să fii şi mecanic şi şofer în Micul Paris, la 18 ani, era ceva. O duce bine, mult mai bine decât ar fi dus-o acasă, într-o familie terorizată de un tată grav afectat de mania persecuţiei. Nu scrisese niciun rând familiei. Voia să uite de traumele copilăriei.
Sechestrat în Ardealul ocupat
În 1940, o altă zi de iunie îi schimbă din nou viaţa. Stăpânul îl trimite să facă obişnuitele cumpărături ale casei în Piaţa Matache Măcelarul. Vede un bătrân îmbrăcat după portul de acasă, din Maioreşti. Îl recunoaşte: e tetea Gheorghe, veteran din Primul Război Mondial, ajuns tocmai la Bucureşti ca să vândă cam tot ce poate căra prin desagi. “Măiii băiete, păi tu trăieşti?”, “Da, trăiesc. Şi-ncă sunt bine. Sunt şofer, sunt mecanic. Am salariu, am unde să dorm…”, “Păi măi băiete, mă, acasă-n sat tătă lumea crede c-ai murit, mă! Vaaai, cât o mai plâns mumă-ta că s-o tăt auzât c-ai murit ba înecat în Murăş, ba tăiat de tren. Vai, săraca mumă-ta, măă, o tăt pus parastasuri, pomeni. Să vii, mă, acasă, mă, că dacă le spun io că trăieşti, nu mă cred!”. Îl cazează pe tetea Gheorghe la el acasă vreo două zile. După o săptămână, tetea Gheorghe se-ntoarce la adresa de pe strada Polonă însoţit de un alt ţăran: Giorgiuc de la drum. Când îşi vede fiul devenit meseriaş, Giorgiuc cel fără de inimă izbucneşte în lacrimi. Apoi, abia abia mai reuşeşte să-i ceară boierului să-i lase fiul să meargă pentru câteva luni acasă.
“Băă, ţăran prost, bă! Bă, ţi-ai bătut copilul, l-ai aruncat de la casă, io ţi l-am luat şi l-am făcut om”, îi spune Jenică Popescu lui Georgiuc, după care-l trage pe Iacob deoparte: “Fii atent aici. Ia-ţi cel mai bun costum, uite aici bani, te duci acasă şi faci horă, dar tu plăteşti. Uite-aicea bani! Să joace tot satul de bucurie că te-ai întors tu acasă!”. Iacob Tancău ajunge la Maioreşti într-o seară de iulie a anului 1940. Până dimineaţa, nici vorbă de somn. Rând pe rând, toţi sătenii vin să vadă minunea cu ochii lor. Iacob zăboveşte însă prea mult în sat. Într-o zi, se trezeşte cu soldaţi unguri trecând pe drum. Partea lui de Transilvanie e ocupată de hortişti, de sus, de la Satu Mare, până jos, aproape de Braşov. După o lună se trezeşte cu un buletin unguresc. Apoi, chiar în Ajunul Crăciunului din 1940, primeşte ordin de chemare ca specialist într-o uzină din Ungaria. Nu putea să meargă niciunde altundeva, fără delegaţie, ci doar spre destinaţia impusă de armata ungară.
“Evadarea” din România spre România
Refuză să dea curs ordinului de chemare în Ungaria. Din Micul Paris s-a trezit în Transilvania ocupată. Vrea să ajungă din nou la Bucureşti. Aşteaptă până în ianuarie 1941, când se hotărăşte să rişte. Ia cu el actele: într-un buzunar cele româneşti, în celălalt cele ungureşti. Ajunge în Vama Ungheni. Înainte să meargă spre pichetul grănicerilor unguri, are grijă să cumpere o damigeană de 10 litri pe care să o şi umple cu răchie tare de tot. “Mă, tu vrei să fugi din România!”, strigă la el singurul grănicer din post care ştie şi româneşte. “Nuuuu, nuuuu. Io vreau să ajung în Ungaria. Uitaţi aici ordinul de chemare. Trăbă să ajung la fabrica asta. Îi ordin de la armata ungară”, răspunde Iacob. Grănicerul dă cu ochii de damigeană şi-l întreabă ce-i cu ea. “Păi, ştiţi, la noi aşa-i obiceiu’, când pleci în armată trăbă să chefuieşti cu prietenii şi cu neamurile. Io am venit aici că am doi unchi şi-am vrut să petrec cu ei, da’ nu i-am mai găsit. Cred că s-or refugiat!”. Planul lui Iacob începe să meargă. Vameşul îl invită în pichet, chiar îi oferă o masă copioasă, iar Iacob desface damigeana. Începe cheful. Din când în când, pretinzând că vrea să se uşureze, Iacob mai iese pe-afară cu două scopuri clare: să vomite, ca să nu se îmbete prea tare, şi să calculeze mai bine timpii patrulelor. Grănicerii se îmbată toţi. Unii adorm. Iacob iese din nou afară. E deja noapte şi un ger năprasnic. De data asta, încet-încet, porneşte spre partea românească a vămii, situată la un kilometru distanţă. După câţiva metri o ia la fugă. Soldaţii unguri nici nu observă.
Aproape mort, la Braşov
Grănicerii români îl iau tare. “Bă! Stai că trag! Cine eşti? Ai grenadă?”. Îl trântesc pe pământul îngheţat, îl controlează, îl interoghează, după care îl trimit într-un cămin de refugiaţi, la Turda. Aici abia află şi Iacob despre grozăviile armatei lui Horthy de prin Nordul Ardealului. Nu renunţă la ideea de a se întoarce la Bucureşti. Pe 15 ianuarie 1941, repetă oarecum experienţa din vara lui 1934, când fusese izgonit de-acasă. Altă gară, alt acar, alte sfaturi despre cum ar putea ajunge clandestin la Bucureşti. De data asta nu are noroc să prindă vreun marfar cu cabine de frână la fiecare vagon. Prinde un automotor. Atunci apăruse automotorul făcut la Malaxa în Bucureşti, iar unul dintre el adusese “nişte domni” la Câmpia Turzii şi trebuia să-i ducă urgent înapoi la Braşov. Noaptea se urcă pe tampoanele automotorului, ţinându-se cu mâinile de un grilaj. Automotorul pleacă şi merge fără oprire până la Braşov. Dacă drumul ar mai fi durat o jumătate de ceas, Iacob Tancău ar fi murit îngheţat. La Braşov e din nou preluat de jandarmi. De data asta are noroc cu Toader Panga, un consătean ajuns jandarm mai demult aici, dar care îi ştia toată povestea din copilărie. Îl ia acasă şi-l ţine vreo 10 zile ascuns. În România, Antonescu decretase deja stare de asediu, iar fără delegaţie nu puteai să mergi niciunde: nici în România lui Antonescu, nici în cea ocupată de hortişti. Iacob e însă tenace: “Domnu’ Panga, te rog frumos, nu s-o terminat cu problemele astea cu drumurile, să pot şi eu pleca la Bucureşti?”. “Mă copile, ai făcut deja mare gafă c-ai venit până aici fără delegaţie. Bagă de samă că, dacă cumva te prind ăştia, te puşcă fără somaţie, c-aşa-i legea”, răspunde jandarmul. A doua zi, Toader Panga îi spune: “Ştii ceva?! Te duc aici, la Braşov, că au nevoie de mecanici. Poate şi de şoferi… La fabrica de tunuri la Braşov, la Metrom. Să mergem, poate te angajează ăia”. A doua zi merge cu jandarmul consătean la fabrică, i se fac toate actele pentru angajare, dar este trimis la comisariatul militar ca să-şi ia o scutire de armată pe motiv că lucrează în industria de armament. Ajuns la comisariat, un maior îi vede actele şi-ncepe să-l înjure râzând: “… pe mă-ta! Unde vrei mă să mergi? La moto-mecanizate la Buzău, sau la aviaţie, aici, la Braşov?”. “La Braşov, să fiu mai aproape de casă”, răspunde Iacob. Câteva ore mai târziu, e deja îmbrăcat în uniforma militară a flotilei româneşti de aviaţie. După cinci săptămâni devine mecanic de zbor pe un Heinkel 111 din Grupul 5 de bombardament al Armatei Române.
Printre primii, dincolo de Prut
După ce s-a văzut înrolat, Iacob renunţase la speranţa că va mai vedea vreodată Bucureştiul. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, la ora 2:00, se aude ordinul lui Antonescu: “Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul”. Două ore mai târziu, Iacob Tancău şi colegii lui de echipaj sunt deja în prima misiune de bombardament. Îşi lansează bombele deasupra pădurii Sihlea. Abia la întoarcere Iacob vede cu ochii lui grozăviile războiului: de sus oamenii se văd ca nişte furnici alergând care-ncotro, printre flăcările ce-au cuprins pădurea, cadavre peste tot, cai care aleargă speriaţi trăgând după ei câte-o jumătate de căruţă… Dezastru! Copilul gonit de acasă şi ajuns meseriaş în Bucureşti, apoi, într-o lună, devenit mecanic de zbor, se maturizează brusc. Merge spre est, odată cu ofensiva româno-germană. Din aerodrom în aerodrom, ajunge până la Dnepropetrovsk, aproape de Stalingrad. Nu apucă multe misiuni în zonă, pentru că şi începe retragerea. Un incident îl marchează şi acum: într-una dintre ultimele misiuni de pe frontul de est, unul dintre camarazi, un mitralior, dezertează sărind cu paraşuta în marginea liniei armatei sovietice. Echipajul ajunge la bază, la Krivoi Rog. Peste câteva ore apar avioanele de vânătoare ruseşti numite “Rata”. În câteva minute distrug aproape tot grupul de bombardament. Cu singurul avion care a scăpat de tirul piloţilor ruşi, Iacob Tancău şi camarazii lui ajung înapoi la Braşov.
23-25 august, în tranşeul de lângă unitate
La baza din Braşov, Iacob Tancău începe să se roage să ajungă din nou în focul bătăliei. Asta pentru că, pe front, aviatorii români erau sub comandă nemţească şi beneficiau cam de acelaşi tratament ca şi cei germani, cel puţin din punctul de vedere al hranei. Făcând parte din personalul navigant, mânca la popota piloţilor şi era servit cu toate bunătăţile: de la unt şi miere până la fripturi. În baza de la Braşov avea parte doar de o ciorbă de fasole în care abia dacă mai găseai câte-un bob. Ciorbă cu urme de fasole la amiază, aceeaşi ciorbă seara, ceai de măceşe dimineaţa şi iar ciorbă cu urme de fasole. Suferea din nou de foame aproape la fel ca atunci când fusese gonit de-acasă. Foamea-i aducea aminte de acel episod, iar în momentele în care colegii lui erau vizitaţi de rude care veneau cu pachete de mâncare, el se ascundea prin hangare, plângând că se simţea din nou al nimănui. Era un român fugit din “Ungaria”. Plânge şi acum, când îşi aduce aminte. Se linişteşte doar când îşi aduce aminte că toţi ceilalţi tineri din satul lui nu au scăpat vii din război.
Noaptea de 23 spre 24 august 1944 o petrece într-un tranşeu de lângă baza de la Braşov. Imediat după anunţul regelui Mihai, nemţii ocupaseră comandamentul şi încropiseră un dispozitiv de tragere. Pe-atunci, Iacob era şoferul comandorului Alexandru Sahini, care reuşeşte să strângă bună parte dintre soldaţii români în tranşeul de lângă unitate. Abia pe 25 august comandorul şi ai lui aud: “Băi fraţilor, ieşiţi, c-or fugit nemţii”. Asta după două zile şi două nopţi în care gloanţele de mitralieră germană ce zburau deasupra capetelor lor i-au făcut să uite şi de sete şi de foame. O companie de vânători de munte venită de la Întorsura Buzăului reuşise să elibereze baza aeronautică. Între timp, nemţii luaseră tot ce-au putut lua, toate aparatele pentru care mai aveau piloţi, şi au plecat.
Prăbuşirea şi ridicarea, la Viena
Avionul pe care Iacob Tancău a fost mecanic de zbor în cel de-al Doilea Război Mondial era de fabricaţie germană şi făcea parte din categoria bombardierelor de capacitate medie
Iacob Tancău revine la postul lui, tot pe un Heinkel 111, dar grupul său de bombardament, dislocat la Someşeni (lângă Cluj-Napoca), mai are doar cinci aparate de zbor. Totuşi, participă şi pe frontul spre Vest, spre Berlin. La fel ca-n ofensiva spre Stalingrad, din aerodrom în aerodrom, echipajul său ajunge până în Cehoslovacia. Pe 3 mai 1945, cu şase zile înainte să se termine Răboiul în Europa, echipajul lui Iacob pleacă într-o misiune de bombardament. La întoarcere, mitraliorul din coada aparatului strigă: “Suntem urmăriţi de aviaţie inamică”. Mai întâi avioanele inamice păreau nişte muşte. După câteva minute, mitraliau bombardierul lui Iacob. Trăgeau şi cei trei mitraliori de pe bombardier. Trăgeau de se zguduia avionul din toate încheieturile. Inamicii epuizează muniţia şi combustibilul şi se retrag. Din aripa dreaptă a bombardierului românesc începe să iasă un firicel de fum ce se îngroaşă cu fiecare secundă. Pilotul, Ion Edeşiu, se dovedeşte a fi un adevărat maestru şi reuşeşte să ducă avionul avariat la sol, după ce-l trece fumegând peste Viena.
Aparatul aterizează forţat, moment în care toţi cei şapte membri ai echipajului suferă răni grave. Iacob Tancău are nasul spintecat, dar e cel mai în putere dintre ei. Cu sângele acoperindu-i toată faţa, reuşeşte să-şi tragă camarazii departe de avion. Aparatul explodează la câteva minute după ce toţi ajung la vreo 150 de metri distanţă. Se târăsc până la marginea unui drum şi se aude bârâitul unei maşini. E o camionetă sanitară rusească. Sunt pansaţi în grabă şi aruncaţi de-a valma în bena camionetei. “Mă trezesc într-un spital din Viena” – povesteşte Iacob Tancău. “Stau pansat la faţă două zile. Când mă duc la doctor să-mi desfacă pansamentul, că abia atunci îmi venise rândul, durere! Asistenta care ne-o grijit prima dată mi-o cusut nasul strâmb. Încep să mă vaiet pe româneşte: «Vaiii, Doamne, ce mi-ai făcut! Îs om tânăr, cine mă mai ia pe mine acuma?!». M-aude o săsoaică refugiată din România. Era frumoasă, înaltă, blondă, valabilă… Gerda o chema şi era din Târnava Mare. Bărbatul ei fusese ofiţer SS. Murise pe front. Gerda s-a temut de ruşi şi de-aia fugise din ţară”, povesteşte veteranul. Gerda îl ia pe Iacob, îl duce la cel mai bun chirurg din spital, care-i reface nasul, apoi, zile-n şir, îl hrăneşte cu linguriţa, “aşa cum îşi hrăneşte rândunica puiul”, spune veteranul. Se îndrăgosteşte de român. Şi lui Iacob îi cade tare tragă tânăra săsoaică. În spitalul din Viena, cei doi trăiesc o idilă ca-n filme. Între timp, în România, fără să ştie, este dat dispărut în misiune. Nici de ceilalţi şase camarazi din avion nu mai ştie nimic. După trei luni, Iacob începe să se simtă mai bine. “Dragule meu, dragule meu. Te roog! Stai aici cu mine. Nu pleca în România. Te învăţ eu nemţeşte. Îţi găsesc eu de lucru, dar, te rog, nu pleca!”, imploră Gerda. Iacob însă are în cap una şi bună: să ajungă la Bucureşti, la Micul Paris pe care-l lăsase când a plecat în concediu la Maioreşti, la “stăpânul” care l-a salvat, practic, la restaurantele lui ascunse în pădurea Băneasa, la atelierul în care el, din cerşetor, devenise om pe picioarele lui. N-avea de unde să ştie ce va găsi când va ajunge.
Refrenul vieţii lui Iacob: “Unde-i gara?”
Nu s-a îndurat de durerea Gerdei şi-a plecat. Iar drumul spre casă înseamnă încă o aventură. “Gerda-mi pune-n rucsac merinde mai multe. Ies în oraş, în Viena, şi-ncep să caut ce-am căutat şi la 14 ani, când m-o gonit tata de-acasă: gara”. Toate liniile erau grav lovite de bombele războiului. Se circula cu multe întreruperi şi transbordări. Trece o săptămână până ajunge din Austria în Cehoslovacia. Aici vede un tren cu platforme pe care erau ancorate tancuri ruseşti. Apelează la metoda din copilărie: urcă-n cabina de frână. După o vreme, un rus îl găseşte şi-l loveşte peste faţă. Iacob dă să iasă pe uşa opusă celei în care apăruse rusul şi ezită. Rusul îl ajută cu un bocanc brutal aplicat în spate. Cade din tren, dar scapă cu viaţă. “Noroc că trenul era în urcare, iar pe partea pe care-am căzut eu era un taluz mare. Am crezut că mă puşcă rusul, dar am scăpat. O iau dup-aia pe-un drum, cătră Răsărit, că tăt aşa am mers. Mi-era frică, mai ales că uniformele noastre, la aviaţie, cam semănau cu-ale nemţilor. Mai rău, pe-acolo, ruşii te puşcau fără să-ntrebe pe nimeni nimic. După nicio jumătate de ceas, trece un camion rusesc. Eu salut şi strig: «Rumânschii soldat!». Maşina opreşte. Un rus mă trage sus. Doamne, ce aveau acolo, lucruri luate de prin casele oamenilor! Până şi ţucaluri pentru copii aveau luate. Patru ceasuri întregi mă duc ruşii cu ei. Bem, mâncăm. Aveau un butoi cu un vin aşa de bun, cum n-am mai băut de-atunci în viaţa mea. Ajungem într-un oraş. Nu ştiu care, că nici Moscova nu ştiam pe unde vine, pe-atunci. Nu era treaba mea să ştiu. Io trebuia să am grijă de avion. Ruşii rămân în oraş şi-mi zic că eu trebuie s-o iau mai departe. Le mulţumesc şi dup-aia mă lovesc de întrebarea vieţii mele: «Unde-i gara?». Era sfârşit de august, început de septembrie, în 1945. Trupele româneşti erau demult acasă. Numa’ io am mai rămas pe-acolo. Sau aşa credeam io atunci”.
Sărutul de la Carei
Nea’ Iacob are aproape 94 de ani, dar îţi poate spune şi ce culoare aveau ochii acarilor care l-au ajutat de-atâtea ori să ajungă clandestin la Bucureşti
Dând din mâini şi imitând pufăitul locomotivei, găseşte gara orăşelului din fosta Cehoslovacie al cărui nume nu-l ştie nici acum. Din nou, dintr-o garnitură de tren în alta, dintr-o cabină de frână într-alta, ajunge în Ungaria. Îşi dă seama de asta de cum începe să audă doar “vorbă ungurească”. Într-o altă gară necunoscută, aude un acar vorbind româneşte. Află, în sfârşit, cât mai are până acasă. După trei săptămâni de când Gerda-l sărutase cu lacrimi în ochi, pentru ultima dată, ajunge pe pământ românesc. “Când am ajuns la Carei (începe să plângă – n.r.), vă rog să mă credeţi, m-am pus în genunchi ş-am sărutat pământu’. L-am sărutat de trei ori. Nu-mi venea să cred că sunt acasă”, spune Iacob Tancău. Mai durează două-trei zile până ajunge la Maioreşti. Stă în casa părintească aproape un an. Asta pentru că ştia deja despre ruşii care începuseră să ia fabricile cu personal cu tot, să le pună pe tren şi să le ducă peste Prut. Mai mult pe furiş ajunge la unitatea lui din Braşov, predă arma şi efectele. Apoi, după patru ani de la tentativa lui de “evadare din România în România”, pleacă spre Bucureşti. Războiul e gata, însă aventurile lui Iacob Tancău nicidecum. “Erau trenurile pliiiiiineeee de lume. Eu, cu încă un viteaz, ne-am găsit să ne urcăm în vagonul de cărbuni. La al doilea tunel dintre Braşov şi Predeal, dacă mai dura un minut, muream asfixiaţi”.
Un Bucureşti sălbăticit
A fost însă singurul pericol al unei călătorii cu trenul făcute de Iacob Tancău până atunci. Ajunge la Bucureşti, iar din Gara de Nord o ia la pas direct spre strada Polonă. O găseşte toată în ruine. Din atelier nu a mai rămas nimic. Din casa stăpânului, cea în care-şi avea şi el dormitorul, la fel: doar moloz şi bucăţi de mobilă. Întreabă-n stânga şi-n dreapta şi nu durează mult până află ce s-a întâmplat: “Era un tranşeu-adăpost la capătul străzii. În 1944, când nemţii au bombardat Bucureştiul, stăpânul meu, coniţa lui şi alţi 40 de oameni au fost omorâţi de o bombă căzută fix în capătul tranşeului”. Vasilică, şoferul care-l luase din Piaţa Matache în 1934, supravieţuise şi avea două maşini de taxi. I-a încredinţat una dintre ele. “Am făcut taxi în Bucureşti vreme de aproape doi ani. Dar era periculos rău! Te lua clientul, te ducea pe maidan, ori într-o zonă neiluminată, te omora şi-ţi lua banii. Unii, care ştiau să conducă, mai luau şi maşina”.
În taximetrul lui din Bucureştiul total schimbat pentru care renunţase la Gerda şi la o viaţă tihnită în Viena, Iacob Tancău citeşte ziare şi găseşte un anunţ: “Se caută şoferi pentru şantierul căii ferate Sava – Vişeu”. Nu stă pe gânduri! Nu mai avea de ce să rămână în Bucureştiul care devenise un mic Paris ocupat de ruşi. Se angajează şi pleacă. Un alt drum, o altă tragedie: “Eram într-o coloană de 20 de camioane. Nişte Zis-uri ruseşti. Când să coborâm Feleacul, în curba morţii, aia care face dreapta imediat după ce începi să cobori spre Cluj, câteva camioane ies de pe drum şi se răstoarnă. Zis-urile alea aveau frâne numai pe spate. Şoferii or ţinut frâna prea mult apăsată, s-or încălzit tamburii rău de tot, vaselina de la roţi o ieşit şi-o ajuns la frâne şi gata or fost. Doi şoferi or murit acolo”. După şantierul de la Sava – Vişeu, Iacob iese-n evidenţă pe cel de la Bicaz. Era şi şofer, dar şi mecanic. Se pricepea la toate instalaţiile de-acolo. Ajunge maistru principal, după care este numit şef de garaj, peste 100 de maşini şi tot atâţia şoferi, pentru modernizarea liniei Arad – Vinţu de Jos.
Aşa ajunge la Orăştie, unde îşi întemeiază o familie şi unde trăieşte şi acum.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.