“Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere”, spunea Abraham Lincoln. Sunt oameni care pentru asta trăiesc – ca să ajungă sus, să aibă putere şi influenţă, să ia decizii în numele maselor şi apoi să fie aplaudaţi sau, după caz, huiduiţi pentru ele. La polul opus sunt furnicuţele, “pionii”, oamenii care nu au astfel de ambiţii şi îşi pot duce liniştiţi traiul fără să le fi spus cineva, vreodată, “şefu’”.
Şi-apoi mai este o altă categorie de oameni, situată undeva, la jumătatea distanţei dintre cele două, oameni care nu-şi doresc nici să fie conducători, dar nici să execute orbeşte ordinele venite de sus. Îmi place să cred că fac parte din această categorie. Totuşi, din când în când, sunt pusă în ingrata poziţie de a avea “puterea”; nu cred că stă cineva să-mi testeze caracterul, în schimb, am constatat că de sus oamenii se văd altfel. Aşa cum din avion se vede cel mai bine cum e împărţit un teren agricol sau cum este organizat un oraş, “şefia” îţi dă ocazia să-i vezi pe “supuşi” cu alţi ochi şi de la o altă distanţă.
Mie-mi sunt tare simpatice furnicuţele care cât e vara de lungă adună grăunte cu grăunte, trudesc pentru binele comunităţii, sunt conştiincioase şi nimic nu pare să le poată întrerupe ritmul nebunesc în care muncesc. Îmi sunt simpatice, dar în acelaşi timp îmi inspiră milă. Echivalentul modern al furnicuţelor din fabulele lui La Fontaine şi George Topârceanu sunt ceea ce astăzi numim “workaholic” – persoană dependentă de muncă. Greierul modern este şmecherul care se “învârte”, se descurcă şi reuşeşte să se eschiveze de la muncă. Pentru el, limba engleză are mai multe cuvinte: “slacker” desemnează o persoană care amână lucrul până în ultimul moment, iar atunci decretează că nici nu era atât de important să facă treaba respectivă. Un alt cuvânt este “procrastinator”, care înseamnă cam acelaşi lucru – o persoană care-şi tot amână treburile, gândindu-se că o să aibă timp “mai încolo” să le ducă la bun sfârşit.
În fabula lui La Fontaine, unde totul se reduce la ce ai în cămară la sfârşitul verii, furnica este bogată şi îl tratează pe greier (acum umil) cam de sus. În viaţa reală însă, furnicile sunt toţi acei oameni care fac treburile multe şi mărunte, deseori “murdare”, care pentru noi sunt aproape degradante, dar fără de care nu am avea confortul cu care suntem obişnuiţi. Iar greierii sunt şmecherii care găsesc întotdeauna calea mai scurtă de a face lucrurile, de multe ori punându-le chiar în cârca bietelor furnicuţe.
Problema e că n-o să vedeţi nicio furnică îmbrăcată în haine scumpe, făcându-şi concediul mai departe de ţările vecine şi care să-şi permită lucruri de calitate. Furnicile moderne lucrează pentru firimituri, muşuroaiele sunt garsoniere sau apartamente cu două camere de cele mai multe ori luate în chirie, mobilate cu ce s-a găsit pe la părinţi sau la magazinele second-hand. Furnicile moderne abia dacă-şi permit un concediu pe an, trag de salariu de la o lună la alta şi uneori mai au şi rate de plătit din puţinele firimituri.
Greierii, în schimb, se “descurcă” şi-şi fac rost de câte o viluţă (căsuţa de humă din fabulă), o maşină scumpă, mănâncă la cele mai scumpe restaurante, viaţa lor pare să fie o înşiruire de branduri de lux. Uitaţi-vă în jur: raportul este de aproximativ un greier la fiecare 100 de furnici. Ele muncesc din greu, adună grăunţe, iar ei trag foloasele. S-ar întoarce bietul La Fontaine în mormânt!
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.