La 96 de ani “şi jumătate”, cum îi place să menţioneze, Petre Nistorescu încă mai poate povesti coerent prin ce-a trecut în urmă cu 70 de ani. Nu poate spune însă de câte ori s-a aflat aproape de moarte. Trece destul de repede peste detaliile din timpul luptelor, dând impresia că acestea fac parte din acea categorie de amintiri pe care, după mulţi ani, a reuşit să le încuie într-o cămăruţă a memoriei sale şi apoi să arunce cheia. Din când în când, în descrierile sale mai “scapă” câte-o scenă îngrozitoare. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că povestea lui relatează, de fapt, o fărâmă dintr-un moment negru al existenţei omului pe pământ: cel de-al Doilea Război Mondial.
Petre Nistorescu a făcut mii de kilometri pe ambele fronturi pe care s-a aflat Armata Română în cel de-al Doilea Război Mondial
Petre Nistorescu s-a născut cu câteva luni înainte ca România să devină “dodoloaţă”, pe 9 februarie 1918, la Ludeştii de Jos, comuna Orăştioara de Sus. Nu şi-a părăsit satul natal. De fapt, nici n-a ştiut să-i mulţumească lui Dumnezeu că l-a readus acasă, viu şi nevătămat, după ce războiul l-a purtat într-un fel de zig-zag făcut pe Frontul de Est, mai mereu cu moartea pe urmele sale.
Repetiţie pentru război
“În 1937 s-a înfiinţat premilităria – îşi începe bătrânul povestea -. Eu aveam deja 17 ani şi-am fost chemat. De fapt, toţi tinerii de pe satele astea aveam întâlnire în fiecare duminică dimineaţa la Orăştioara de Jos. Mai făceau cu noi şi un fel de prestaţii, fel de fel de munci. În martie 1939 o sunat mobilizarea. Eu am fost încorporat în toamnă. După trei luni de instrucţie am fost repartizat la Regimentul 92 infanterie din Orăştie. Aici era şi un batalion divizionar de mitraliere. La acel batalion am fost eu trimis ca telefonist, la grupul de comandă. Pe când am fost eu repartizat, regimentul era deja la Zalău. După ce-am ajuns eu, ne-au mutat la Şomcuta Mare. Acolo ne-o prins vara şi toamna lui 1940, când s-o dat Ardealul (în urma Dictatului de la Viena, prin care România a fost obligată de Hitler să cedeze Ungariei porţiunea de Nord şi de Est a Transilvaniei – n.red.).
Ne-am retras aproape de Baia Mare, unde am stat echipaţi de război zile-n şir, după care, pe jos, am venit până la Câmpia Turzii. După ce s-or trasat graniţele, am revenit la Orăştie. În garnizoană o rămas numa’ partea activă. Noi am fost trimişi acasă. Apoi s-o dat alarma: «22 iulie, o-nceput războiu-n lume» (noaptea de 21 spre 22 iulie 1941 a marcat momentul intrării efective a României în război, de partea Axei naziste)”.
Câteva săptămâni mai târziu, Regimentul 92 Infanterie din Orăştie era trimis la Odessa, unde era nevoie de întăriri. Batalionul divizionar de mitraliere din care făcea parte şi Petru Nistorescu a fost trimis în Ucraina de azi abia după ocuparea Odessei de către trupele româno-germane.
Plimbaţi prin Crimeea
“Am ajuns şi noi restul regimentului la Odessa. Dup-aia, cu toţii, am fost trimişi în Crimeea, la Bahcisarai. Tare ciudat era oraşul ăla, că era între stânci: intrai pe-o poartă şi, după 15 kilometri, ieşeai pă altă poartă. De-acolo ne-o dus la Gara Berbek, la Sevastopol. Am stat o lună acolo. Apoi am preluat o poziţie de-a nemţilor de la o cetate veche, parcă Valea Ciulii îi zicea la zona aia. Aici am stat până pe 1 iulie. Toată lumea aştepta venirea unui tun nou, mare, cu aer comprimat. O ajuns tunul şi dup-aia o început atacu’. Cinci zile şi cinci nopţi o ţinut. După ce-o căzut Sevastopolul, unitatea noastră o ocupat Bastionul 1 şi Bastionul 2. Când să intrăm în oraş, nu ne-or lăsat. Ne-am întors în Bahcisarai. Aici am mai stat două săptămâni, timp în care tăt aduceau la prizonieri. Era cald rău. Îi ţineau în soare până-i repartizau să-i trimită în lagăre. Plângeau de sete săracii. Noi am fi vrut să le dăm apă, dar nu puteam, că erau păziţi de nemţi”. Apoi, Petre Nistorescu şi camarazii săi de arme ajung la Simferopol. Aici îl vede pe Regele Mihai pentru a doua oară în viaţa lui: “Îl mai văzusem la Costeşti, la cetate. A venit la Simferopol să ne decoreze. Ne-au decorat şi duşi or fost. Noi am fost iară încolonaţi să mergem pe jos spre Kerci, să-i scoatem pe ruşi din catacombele de-acolo. N-am reuşit să-i scoatem pe toţi. Aici o apărut şi Divizia 24 Vânători de Munte. O trebuit să le asigurăm trecerea spre Caucaz. Am făcut-o şi p-asta, după care ne-or pus pe tren şi ne-or dus la Rostov. La Rostov primim ordin să mergem şi noi în Caucaz, la Krasnodar.
Primul detaşament plecase deja. Eu eram în al doilea, nu ştiu de ce am rămas aşa. Când să plecăm şi noi, nemţii cer ajutor pentru asediul de la Stalingrad. Ajungem la Şiutov 1, aşa-i zicea la oraş. Aici, nimeni să ne-ajute să descărcăm căruţele”.
Căciula şi cele 14 pituţe din Acsai
Compania lui Petre Nistorescu primeşte ordin să se instaleze într-un sat, pe care bătrânul îl ţine minte sub denumirea de Acsai, şi să aştepte venirea restului trupelor din regiment. “Am stat o săptămână şi nu mai venea nimeni. Habar n-aveam ce se întâmplă. Nu mai aveam ce mânca. Eu şi cu un coleg mergem la o moară în centru, luăm nişte făină, apoi mergem la o familie de localnici şi le cerem să ne facă nişte pânie. Una dintre fetele familiei n-o vrut nicicum să ne-asculte. I-am arătat şi puşca, da’ nimic. Cred că ştia că urmează să vină ruşii”, spune veteranul. Nici n-au apucat să-şi ia cele 14 “pituţe calde” făcute în cuptor, că, odată ieşiţi în uliţă, se trezesc sub tirul artileriei ruseşti. “Am împărţit pituţele ş-am fugit care-ncotro. Nici azi nu mai ştiu de zilele colegului nimic. Văd pă drum pă unu de la noi din sat care fugea cu un căruţ. Avea şi nişte căciuli în el. I-am dat nişte pită şi mi-o dat şi mie una. Am fugit cu el până în Şiutov 1. Acolo nu mai ştiam ce să facem. Artileria noastră mergea înapoi. Ruşii băteau cu tunurile peste noi. De la mine din companie numai eu şi încă doi de la radio cred că am scăpat. Îl întrebăm pe un maior de-al nostru ce să facem. “Băieţi, mergeţi unde sfinţeşte soarele”. Am tăt fugit dup-aia, pe jos, 120 de kilometri.
Într-un sat întâlnim şi trenul nostru regimental. Era deja groaznic de frig. Venise iarna. Era acolo o biserică de lemn. Ai noştri or spart-o cu tancu’, ş-or făcut focuri cu ea, să ne mai încălzim. Primim ordin să rezistăm, să formăm o linie de front şi să dăm un contra-atac. Ostaşii nu mai voiau să atace. Or venit dup-aia nişte tancuri nemţeşti. Ce-o fost acolooo, viaţa meeaaa… morţi… răniţi… cea mai mare nenorocire de pe lumea asta. După o vreme noi ne-am retras. Or rămas doar nemţii”.
Război cu o pauză de 10 zile
Slab echipaţi, suferind de foame şi de frig, mai mereu în retragere – cam aşa se rezumă povestea lui Petre Nistorescu şi a celor 80.000 de soldaţi români care au mai scăpat de pe frontul de est
După groaznica încleştare de lângă sătucul uitat şi rămas fără biserica de lemn, puţinii ostaşi români rămaşi valizi sunt reorganizaţi de maiorul Boca şi trimişi din nou să lupte la Cotul Donului. “Eu eram la centrală. În noaptea de Crăciun, 1942, sună telefonul. Era un general care-i spune comandantului nostru: «Dragă Boca. Ruşii au rupt frontul şi încearcă să ne încercuiască. Dă ordin de retragere ordonată pe grupe». Când or auzit ai noştri, numa’ retragere ordonată n-o mai fost aia. Ăia care erau dincolo de Don or sărit pă gheaţă. Cu mulţi s-o rupt gheaţa ş-or murit îngheţaţi. Eu am luat centrala-n spate ş-am rupt-o la fugă. Trece un camion plin de soldaţi pe lângă mine, apuc să le dau centrala, din mersul maşinii, aşa, dar când să mă urc şi eu, or smucit maşina ş-or plecat. Am fugit iară până la Rostov, dup-aia către casă. De la Crăciun, până-n martie tăt am venit către România. Nu-ţi avea nimeni grija: unde mergi, ce mănânci, dacă mai poţi… Păduchii nu mai aveau loc pe sub cămaşă, mergeau peste ea”, îşi aminteşte bătrânul.
Petre Nistorescu ajunge la Melitopol. Aici aude că divizia din care făcea parte urma să plece în ţară. “Se făcea un triaj medical. Eu eram sănătos, c-am avut noroc cu căciula aia luată din căruţul vecinului. Ca să scap, mă frec cu nişte benzină pe-un picior. Îmi iese o beşică, mă duc la doctori, dar mi se spune că-i deja complet detaşamentul pregătit de plecare şi să vin a doua zi. A doua zi, aceeaşi poveste. Tot aşa până când din rămăşiţele Regimentului 92 se face o companie arondată la Regimentul 112. Gata cu plecatul acasă. Am rămas de pază, undeva pe lângă Marea Azov, până-n vara lui 1943”.
Într-un sfârşit, Petre Nistorescu primeşte o permisie de 10 zile. Ajunge acasă, la Ludeştii de Jos, dar din cauza dificultăţii cu care circulau trenurile depăşeşte cu câteva zile data la care trebuia să se prezinte din nou la unitate: “Ajung la Tighina, nu-i armă, nu-i nimic. Credeam că mă paşte Curtea Marţială, că m-o pârât unu’ c-am întârziat. Noroc că aveam un căpitan neamţ. Să ştiţi că ofiţerii nemţi erau tare diferiţi de români. Cu ofiţerii nemţi şi eu şi alţi camarazi am avut mare noroc. Mă trimite-ntr-un avanpost. Io aşteptam să vină jandarmii să mă ia, să mă ducă la judecată. Până la urmă or venit Katiuşele. Or bătut Katiuşele între noi şi nemţi. Am văzut cu ochii mei cum or intrat ruşii ş-or rupt frontul. Numai noaptea veneau cu tancurile şi cu infanteria. Ziua veneau cu aviaţia şi trăgeau în tot ce mişca. De-aia şi noi ne retrăgeam doar noaptea. A doua noapte de la primul atac, stăm în gropi individuale. Nici n-apucăm să mâncăm o zamă, că iară vin ruşii peste noi. Comandanţii noştri or fost primii care or fugit. Am ieşit din groapă şi trebuia să urcăm o colină. Pe lângă mine gloanţele ciuruiau pământu’ şi-n stânga, şi-n dreapta. Am prins dup-aia un cal, fără şauă, fără nimica. M-am urcat pe el şi aşa am scăpat. Ne regrupăm într-un sat. Nu mai era chip nici să rezistăm cumva, nici să ne retragem pe jos. Punem caii care-i mai aveam la căruţe şi o luăm iară la drum. Iară vin ruşii, iară trag în noi. Eu sar din căruţă, mă bag pe sub ea şi scap. De restu’ nu ştiu nici în zi de azi dac-or scăpat sau nu. Dăm iară de comandantul nostru, la o regrupare, se tot judecă ofiţerii ce să facem până când s-aude comandantul grupului de cavalerie (fiecare unitate avea un grup de-ăsta pentru cercetare) cum strigă: «Ai mei, după mine» şi duşi or fost”. Iar ne trezim cu ruşii după noi. Calul de la căruţa noastră nu mai putea. Eu sar într-o căruţă-arsenal cu trei cai şi doi oameni. Aruncăm lăzile de muniţie din căruţă şi ne punem pe burtă. Soldatul care mâna caii ia puşca de ţeavă şi-ncepe să dea în cai cu patul armei. Săracii cai, erau în galop, dar nouă ni se părea că stăm pe loc. Am avut noroc cu ăştia trei cai că ne-or scos mai în faţă ş-am scăpat de încercuirea ruşilor. Unu’ dintre cai o şi căzut la pământ de epuizare.”
Orice, doar să scape
La Nipru, Petru Nistorescu ajunge, din nou, din urmă trenul regimental. Un ofiţer român încearcă să le dea ceva de mâncare, dar chiar în acel moment un gradat neamţ strigă: “Nu mai trec pe pod decât caii şi trupele. Căruţele rămân aici, se stropesc cu benzină şi li se dă foc”. Peste 10 minute acelaşi neamţ strigă din nou: “Rămân şi caii aici. Nu mai trece decât trupa”. După ce mănâncă ceva pentru prima dată în câteva zile bune, Petre Nistorescu reuşeşte să treacă şi el Niprul, apoi să ajungă la Kherson. “Ajungem să trecem Bugul la Mykolaiv. Eram eu şi cu un sanitar. Nu mai ştiu acuma cum îl cheamă. Ne urcăm într-un camion şi ne băgăm într-un dulap. Nu trece mult şi ne găsesc jandarmii.
Ne-or dat jos şi ne-or grupat iară. Eram mulţi. Vine un general şi-ncepe să ne facă morală, să ne spună să luptăm «ca Peneş Curcanul», dar noi, niciunul, nimic. Se enervează generalul şi-i zice la maior: «Faci cu ei instrucţie până mâine dimineaţă. Iar mâine vă bag eu pe front de nu mai vedeţi voi niciodată casa». Maiorul nostru se urcă pe cal, ne încolonează, ne duce până la capătul satului, ne-ntoarce şi ne lasă-n pace. A doua zi apare un ordin: cine are 24 de luni pe front pleacă acasă. Ne-or luat hainele groase, ne-or trecut pe jos până-n Transnistria, dar aici ce să ne mai lase acasă! Instrucţie 15 zile. Până la urmă ne-or pus pe-un tren şi ne-or vărsat la Botoşani”, mai povesteşte veteranul.
374 de lei pentru un război întreg
Petru Nistorescu ajunge acasă în Ajunul Crăciunului. În a doua zi de Bobotează, 1944, primeşte ordin să se prezinte din nou pe front. Linia frontului era deja aproape de Iaşi. “Mă duc la Botoşani. Unitatea era gata să plece din nou pe front. Un căpitan vine şi ne scoate pe ăştia mai vechi în faţă. Pe mine mă trimite la o şcoală de cadre nou înfiinţată. În 23 martie ajunge linia frontului şi aici. O luăm pe jos până la Peştişani, aproape de Vişina Nouă (judeţul Gorj), unde era stabilit Regimentul 37, de care aparţineam noi. Pe 22 august 1944 îi cer o permisie comandantului.
Nu-mi dă permisie, dar mă trimite în delegaţie până la Lonea, în Valea Jiului, să aduc două vagoane cu efecte militare. La 1 noaptea suntem toţi treziţi. Trebuia să dezarmăm orice trupă nemţească ne ieşea-n cale. Pentru mine o rămas valabil ordinul cu delegaţia. Plec la Lonea. Când mă-ntorc din Valea Jiului, ia unitatea de unde nu-i! Plecaseră pe front, în Ardeal. Pe mine m-or dat sublocotenent-instructor la recruţi. Am mai stat în spatele frontului vreo trei luni”, povesteşte bătrânul. Pe 11 noiembrie 1944, Regimentul 37 s-a desfiinţat. Petre Nistorescu trece la Regimentul 27, cantonat în comuna Jitaru (judeţul Olt), unde foştii copii de trupă pe care i-a avut în grijă îi fac o foaie de lăsare la vatră. La gară însă nu e lăsat să plece. E trimis din nou pe front, în Cehoslovacia. De data asta nu mai e nevoit să suporte chinurile vreunei retrageri precum cea din fosta Uniune Sovietică. Data de 9 mai 1945 îl prinde pe front, în Cehoslovacia, cu o dorinţă neîmplinită nici azi: “Voiam să merg să văd Viena, dar n-aveam ce mânca pe drum, aşa că am renunţat”. Abia în august 1945 este lăsat la vatră. Odată întors acasă, pe 20 octombrie se căsătoreşte cu fata de care se îndrăgostise înainte de război şi care-l aşteptase. S-a angajat casier la cooperativa de consum “Furnica”.
Apoi a devenit contabil şi a ieşit la pensie în 1974. După 1947, când comuniştii au venit la putere, şi-a aruncat decoraţia “Bărbăţie şi credinţă – cu spadă – clasa a lll-a”, acordată de Regele Mihai, în 1942, în râu. “Comuniştii făceau prăpăd atunci. Doamnem câte grozăvii or mai făcut şi p-aici. Pă primaru’ de la vremea aia l-or luat noaptea din pat, l-or legat de trăsura popii şi l-or târât până la Orăştioara de Jos. Am aruncat-o în râu, că îmi era teamă că se leagă şi de mine”. Ca să i se recunoască decoraţia, Petre Nistorescu a fost nevoit să facă zeci de drumuri prin judeţ şi prin ţară. Pentru această decoraţie el primeşte o recompensă lunară de 222 de lei, care se adaugă la pensia lui de veteran în valoare de 92 de lei şi la cei 60 de lei acordaţi pentru că a petrecut pe front mai bine de 24 de luni. Per total, 374 de lei.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.