“Noi suntem încă o societate ţărănească! E un lucru important de ştiut: suntem cea mai longevivă societate ţărănească din Europa, celelalte au dispărut chiar şi din Estul Europei. De fapt, suntem şi acum cea mai mare societate rurală a Europei”, explica recent, la Deva, cunoscutul antropolog şi sociolog Vintilă Mihăilescu. Şi chiar dacă ţăranul român “cam trage să moară”, ne-au rămas mentalităţile de care nu scăpăm uşor. Mai sunt angoasele şi crizele de identitate pe care clasa politică nu are cum să le vindece – ori poate nici nu vrea…
Sociologul Vintilă Mihăilescu
Conferinţa “Identitatea românilor, între tradiţie şi modernitate”, susţinută de profesorul universitar Vintilă Mihăilescu, a deschis prima ediţie a manifestării “Zilele credinţei şi culturii la Deva”, organizate de Episcopia Devei şi Hunedoarei şi prilejuite de sărbătorirea patronilor spirituali ai oraşului de la poalele Cetăţii, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
În faţa câtorva zeci de oameni – feţe bisericeşti, profesori sau pasionaţi de istorie –, şeful Catedrei de Sociologie a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative a adus, piesă cu piesă, alcătuind un puzzle al identităţii, o “panoramă” care a surprins ascultătorii: în România, societatea ţărănească nu a murit! Însă “nici nu se simte prea bine”, crede sociologul. În realitate, trăim într-o ţară unde jumătate din populaţie e rurală: “Avem oraşe care sunt, de fapt, sate transformate în oraşe peste noapte, suntem ceea ce moştenim şi asta dă specificul societăţii româneşti. În structura noastră există o ambivalenţă: avem, pe de o parte, un cult al ţăranului român, un personaj muncitor, plin de bun simţ. Este “ţăranul ca icoană”. Vorbim aici de buna creştere a omului de la sat, de cultura ţărănească. Pe de altă parte, avem: “Băi, ţărane!”, înjurătura. Deci, despre ce vorbim?”
De unde creşte stejarul?
Vintilă Mihăilescu, autoproclamat “un păcătos de sociolog”, compară românii cu un adolescent care încă nu ştie cu cine seamănă şi care nu şi-a găsit drumul. Mai mult, am rămas la vârsta întrebărilor: “Identitatea românilor ne priveşte pe toţi, este o temă la care ne pricepem toţi, ca la fotbal. Toţi ne întrebăm şi ne frământăm din ce în ce mai mult: “Am fost? Nu mai suntem? Ne ia Bruxelles-ul identitatea? O luăm înapoi? Ne întoarcem la trecut, dar care trecut? După cum ştiţi, trecem cu toţii prin aceste probleme identitare. Cred că identitatea e ca măseaua: simţi că o ai numai când te doare, pentru că fiecare dintre noi are probleme de identitate numai atunci când ceva nu merge”.
De fapt, ca naţie, suntem atât de tulburaţi, încât nu ştim prea bine nici ce avem pe certificatul de naştere: “Trebuie să ne răspundem la întrebarea: care e ghinda noastră? De unde creşte stejarul? Suntem daci sau romani? Sau amândouă? La toată discuţia asta cu strămoşii, mai vine şi Djuvara şi zice de cumani! Asta nu ne place deloc”, glumeşte sociologul, fost director al Muzeului Ţăranului Român.
Şi totuşi, cine suntem? Antropologului nu-i este greu să vină cu o definiţie bună: “În ultimă instanţă, suntem ceea ce am făcut noi prin istoria noastră şi ce a făcut istoria cu noi. Eu vreau să spun că identitatea este un proces, un proces istoric, unul care durează nişte secole, proces pe care îl moştenim şi pe care nu trebuie să-l schimbăm peste noapte! Ne întrebăm: «De ce nu suntem ca nemţii?». Doamne fereşte!”
Ţăranii istoriei
Vintilă Mihăilescu crede că de sus se vede cel mai clar cum este România: dreptunghiurile de pământ au fost împărţite între fraţi, fiind transformate în “curele”, un sistem de moştenire specific Europei de Est
Vintilă Mihăilescu are o activitate de cercetare impresionantă. Este de ani buni colaborator permanent la revista Dilema (Veche), iar în 2006 a fost decorat de Preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române. A scris, printre altele: “Fascinaţia diferenţei”, “Socio hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei”, “Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape”, “Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani” şi este coautor al “Paysans de l’histoire”. Cea mai recentă carte publicată este “Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului”. La Deva, discursul despre identitate a impresionat sala, care n-a mişcat mai bine de o oră: “Trebuie să vedem de unde ne tragem, să socotim ce am dovedit. E bine că am venit de la sat?”, întreabă antropologul. Acesta spune că au trecut vreo 200 de ani de când România este o naţiune modernă şi, totuşi, ceva nu merge: “Suntem cu un ochi la cer şi cu unul la pământ. Între cele două atitudini, rămâne întrebarea: “De fapt, ce înseamnă ţăran?”. Sala, plină de intelectuali autohtoni, tace vrăjită. Sociologul îşi continuă povestea: “Cred că este util să facem diferenţa: o societate ţărănească nu depinde doar de lucrul pământului. Ţăran nu devii peste noapte, trebuie să fii într-o comunitate. A fi ţăran este un mod de viaţă, nu un mod de producţie. În România, nu vorbim de societăţi primitive ca în Africa, cu aşezări care consumă ceea ce produc. Pe de altă parte, societăţile ţărăneşti există într-o societate feudală, nu îşi au rostul fără boieri, fără aristocraţie. În România, esenţa este ţărănismul. Trebuie ştiut că ţăranul nu este doar un agricultor, agricultor care poate fi numit fermier, fermier care nu e, în niciun caz, ţăran. Şi totuşi, în aceste timpuri vorbim de moartea societăţii ţărăneşti: o fi ea longevivă, dar începe să dispară. De exemplu: câţi tineri mai sunt în sate? Celor plecaţi în Spania le mai putem spune ţărani. Şi noi… ne place satul, ne amintim cu drag de copilăria pe uliţă, dar parcă nu ne-am spune chiar ţărani.”
Metehnele societăţii ţărăneşti
Pas după pas, antropologul face lumină asupra multor întrebări. Cu toţii conştientizăm că românii au mai multe “hibe”, dar Vintilă Mihăilescu ştie să explice şi de ce: “Societăţile ţărăneşti sunt orale, faţă de celelalte societăţi ale scrisului. Asta înseamnă că tot ceea ce ţine de comunitate se întâmplă între oameni şi tot ceea ce înseamnă justiţie, drept etc. se loveşte în România de această oralitate. La noi, nu există cultura scrisului, moştenirea se transmite prin poveşti, de la om la om. Într-o astfel de societate, este foarte important ca oamenii să se adune: “claca” era mai demult un fel de Internet al satului. Aici este foarte importantă încrederea, care este interpersonală şi câştigată prin relaţii care se repetă. Acest lucru are o mare legătură cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre. V-aţi întrebat vreodată de ce suntem ţara cu cea mai scăzută încredere în instituţii?”. Ei, bine, răspunsul era aproape, însă prea puţini îl văd. Cei care au asistat la conferinţă l-au auzit: “O societate ţărănească nu ştie ce e aia încredere într-un lucru abstract. De asta nu este important de la ce partid este primarul, ci contează omul din comunitate. Asta explică relaţia românului cu instituţiile. Cum să ai încredere în ceva pe care nu-l cunoşti personal, nu există? În societăţile comunitare, viaţa se desfăşoară într-o comunitate unde toţi îi ştiu pe toţi. Când ieşi din hotar, ieşi în lumea aialaltă”.
Profesorul universitar a explicat până şi succesul “şpăgii” în România: “Ştim că tributul era darea către boier, către stăpânire. Într-un fel, şi războaiele erau forme de negociere a tributului. Când darea era prea mare, izbucneau lupte. Românii, care au avut din plin societăţi tributare, au învăţat că, dacă dai cât trebuie, cui trebuie, te lasă în pace. Asta au făcut şi turcii cu noi. Astfel s-a creat această credinţă faţă de tot ceea ce înseamnă putere, o mentalitate care este foarte greu de schimbat şi care explică de ce suntem mereu în ceea ce s-a numit “neconsolata tranziţie”.
Proprietari văduviţi de drepturi
Cât priveşte simţul proprietăţii ciudat al românului, sociologul mai are o explicaţie: “Satul vechi era organizat în obşte devălmaşă, unde tot satul participa la decizii, inclusiv femeile. Această organizare a început să se destrame în timp, dar mai exista şi după Primul Război Mondial în ţară. Aceasta este societatea care nu are ideea de proprietate individuală, iar diferenţa o face Transilvania, unde organizarea era în “vecinătăţi”, un soi de asociaţii în care sarcinile erau asemănătoare celor din obşte, doar că existau catastife, iar toate sarcinile erau scrise”.
Sociologul s-a ajutat şi de fotografii pentru a explica ţara: “Dacă vrem să înţelegem România ţărănească, mergem cu avionul: se vede clar unde încep pământurile unuia sau altuia. La noi, culturile arată ca nişte curele de culori diferite. Ele sunt, de fapt, parte dintr-un vechi dreptunghi, care era mai demult pământul lui străbunicu’, pământ împărţit copiilor”. Sociologul spune că este un sistem de moştenire specific Europei de Est, care a dus la fărâmiţarea parcelelor: “Sistemul e mai drept în România faţă de Occident, unde primul născut moştenea totul, dar, în timp ce, în Occident, dreptunghiul se face tot mai mare prin căsătorii, la noi se face tot mai mic. Dacă punem zece secole de istorie, se vede diferenţa”.
Mai mult, Vintilă Mihăilescu a ţinut să explice diferenţa între reforma agrară şi cea agricolă, ca să ne fie clar ce (nu) face statul: “În cea agricolă, se dă pământul, dar şi o serie de drepturi, credite şi instrumente, care să ajute proprietarul. Ei bine, în România, de la Cuza încoace, s-au făcut doar reforme agrare, adică s-a dat pământ la toată lumea, i-au liberalizat preţurile, dar ţăranii tot fără tractoare au rămas, credite ioc şi atunci cum lucrezi pământul? Concluzia este că sistemul ţărănesc a fost tot timpul foarte greu”.
Stăm în răsărit, cu ochii la apus
Sociologul a mai arătat că, timp de mii de ani, românii au stat “în Balcani, cu faţa la Orient”, considerat în tot acest timp centrul suprem de cultură – prima dată au fost grecii, apoi turcii. Postura s-a schimbat în secolul al XIX-lea: “În 1821, vine Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi, în doi-trei ani, se schimbă totul: după două mii de ani de istorie către greci, ne-am întors cu faţa către Roma. Totul se modifică – de la mâncare, la îmbrăcăminte, cu deficienţele de rigoare, gen Coana Chiriţa. A fost o schimbare totală”. Cercetătorul crede că de aici ni se trag “crizele de inferioritate”, faptul că ne plângem că suntem ultimii din Europa şi ne raportăm mereu la Occident, care este acum modelul absolut: “Trăim între două repere, din care unul este balcanic. Este sarmaua! Dar noi nu vrem să fim balcanici, ne este ruşine să fim balcanici, răbufnim doar la tristeţe sau bucurie. Atunci, ne place că suntem români, adorăm micii şi serbările de gen. De cealaltă parte, vrem să fim occidentali, lucru care “dă bine”. De aici ni se trage această dublă măcinare, pentru că identitatea noastră este mereu într-o dublă tensiune, explică Mihăilescu: “Iubim ţăranul, dar parcă a cam murit, nu mai e. Şi totuşi, avem ţăranul-icoană şi ţăranul-înjurătură. Balansăm mereu între două extreme: avem un trecut în Balcani, dar ne vrem occidentali. Acolo, la răscruce, este dilema noastră, încă nerezolvată”.
De ce fierbe poporul în mămăligă
Când vine vorba de soluţii, Vintilă sociologul devine psihologul Mihăilescu, doctor de popor: “Este important să te îngădui pe tine însuţi, trebuie să ne acceptăm pe noi înşine, inclusiv ca şi copii de ţărani. Întotdeauna, extremele sunt moduri de a te pierde. A venit vremea să ne îngăduim propria identitate cu bune şi rele. Dacă nu ştim cine suntem, nu ştim ce să facem!”.
Vintilă Mihăilescu susţine că raportarea permanentă la vestul continentului denotă “un complex de creştere al României”, care se manifestă din perioada interbelică. Românii nu şi-au găsit nici acum albia şi malurile. Şi totuşi, este optimist – românii au de partea lor vigoarea tinereţii şi creativitatea. Oficial, societatea ţărănească a murit la 1 ianuarie 2007, la intrarea în UE, iar Vintilă Mihăilescu crede că acum suntem într-o “societate post-ţărănească”. Românii ar trebui să meargă mai departe, dând totuşi omagiul cuvenit trecutului. Antropologul crede că trăim timpuri în care gospodăriile ţărăneşti nu mai pot supravieţui individual, iar “clasa politică va muri odată cu ţara, dacă refuză să se schimbe şi să schimbe ceva”.
Vintilă Mihăilescu declara unui cotidian central: “Particularitatea mămăligii este tocmai asta: explodează când nu te aştepţi şi fără a da în clocot”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.