EROII UITAŢI: Mitraliorul care a scăpat de obuzele ruseşti

Are 93 de ani, dar nu ştie nici acum de ce a fost trimis pe front, cum nu ştie nici de ce a primit unul dintre cele mai periculoase posturi dintr-un pluton, cel de mitralior. Nu ştie nici de ce nu ales calea spre Statele Unite, în 1944, cum au făcut alţi camarazi de-ai săi. Ştie însă două lucruri: nu regretă că şi-a făcut datoria, dar regretă că a rămas într-o Românie asuprită de comunişti. Se numeşte Serafim Stoic, iar acum locuieşte la unul dintre căminele de bătrâni din Orăştie.

Serafim Stoic spune că doar Dumnezeu l-a ajutat să se ferească de proiectilele inamice care l-au ţintit de sute de ori în război

S-a născut pe 17 aprilie 1921 la Vorţa. După şcoală a muncit cu părinţii la câmp. A prins şi patru ani de “premilitărie”. La 20 februarie 1940 a fost înrolat. A ajuns la Regimentul 93 Infanterie din Arad. După perioada de instrucţie, regimentul său a fost dislocat în Basarabia. A făcut misiuni de menţinere a ordinii în regiune până la 1 martie 1943. Regimentul a venit apoi în baza de la Arad. “În aprilie 1944 am plecat pe front, la Iaşi, la Podu Iloaiei. Am intrat în dispozitiv în noaptea de 24 spre 25 aprilie, chiar în linia l. Noi i-am înlocuit pe linie pe camarazii de la Regimenul 92 Infanterie din Orăştie”, povesteşte bătrânul. Când este întrebat “Cum a fost acolo?”, omul, şi acum înalt, impozant, pufneşte într-un râs de genul “Vai de capul tău copile, ce ştii tu? Nici nu-ţi poţi imagina!”. E politicos şi se abţine să rostească vorbele trădate de felul în care râde.

Mereu în “atenţia” artileriei inamice

“Eram ochitor-trăgător la mitralieră. Un ZB greu de 20 de kile şi jumătate. Afetul mai avea şi el aproape 20 de kile, da’ pe-ăla-l căra servantul. Era periculos rău de tot. Cuibul de mitralieră era mereu primul ţintit de artileria inamică. Aşa a fost şi atunci şi aşa cred că-i şi acuma. Trăgeam de se-nroşea ţeava, da’ aveam ‘evi de schimb. Trebuia să tragi cât trăgeai, dup-aia trebuia să te muţi repede. Altfel, cădea obuzul pe tine. Of, Doamne! De câte ori era să murim! O dată am şi fost îngropaţi în pământ. Noi eram într-un tranşeu şi-a căzut proiectilul la un metru şi jumătate în faţa noastră. Până la brâu am rămas în pământ. Ne-am ajutat unii pe alţii şi-am ieşit”, spune Serafim Stoic.

Octavian Răcătăian (în stânga) şi Serafim Stoic sunt colegi în acelaşi azil de bătrâni

Veteranul povesteşte că din 24 aprilie, de când a intrat pe front, şi până pe 20 august 1944, când ruşii au reuşit să străpungă linia armatei româno-germane, aproape în fiecare zi s-a tras la Podu Iloaiei. De parcă încleştările diurne n-ar fi fost suficiente, noaptea se primeau şi ordine pentru incursiuni în liniile inamice. “Luam pistolul-mitralieră Opriţa, făcut la Cugir, şi ne băgam la ei, la ruşi. Şi ei se mai băgau noaptea la noi. O dată am reuşit să luăm prizonier un sublocotenent rus, plecat în inspecţie. Era întuneric total. Un camarad i-a pus piedică, pur şi simplu, rusul a căzut, noi am tăbărât pe el, i-am băgat o batistă pe gură şi l-am târât vreo 50 de metri. Până s-or trezit ruşii să tragă, noi eram plecaţi. Or tras, dar degeaba, că era noapte neagră-neagră. Pe rus l-am predat la nemţi, că aşa era procedura. Şi ruşii intrau la noi, dar n-au reuşit să ia pe nimeni, cel puţin de la mine din pluton, pentru că am fost mai mereu atenţi. Ne-am tot hărţuit cu ei acolo, o vară-ntreagă”.

Cu încărcătorul gol, în faţa tăvălugului roşu

Serafim Stoic este şi acum convins că soarta războiului a fost pecetluită de bătăliile aviatice din Vest. Mai întâi, Royal Air Force a ţinut piept aviaţiei germane deasupra Londrei şi în sudul Angliei, apoi englezii şi americanii au distrus mare parte din capacităţile industriale aflate la dispoziţia Reich-ului. “Nu-i bine deloc ce-o vrut Hitler. Ăla o fost un nebun. Dar, să ştiţi de la mine, noi dac-am fi avut muniţie, nu ne-ar fi bătut ruşii”, spune convins veteranul. “Vorbeam cu soldaţi nemţi care, de fapt, erau saşi români, şi ne spuneau că nici ei nu mai prea aveau muniţie. Câtă vreme am avut cu ce trage, n-am dat înapoi. De mai multe ori i-am scos pe ruşi din poziţiile noastre. Pe 18 august 1944 ruşii or atacat masiv. Or venit cu artilerie multă şi cu tancuri. Or dat pe noi cu tot ce-or avut… Ne-or distrus urechile. Mulţi de la noi or murit atunci. Noi nu ne-am fi lăsat, dar am terminat muniţia. După o vreme vine comandantul de pluton la mine şi mă-ntreabă «Stoic, câtă muniţie mai ai?». «Nu mai am nici măcar un cartuş», îi zic. «No, ia uită-te-ncolo. Vezi tancurile alea cum trec pe şosea? Ruşii vor să ne-nconjoare. Dacă nu mai avem deloc cartuşe, înseamnă că suntem scoşi din luptă. După mine, marş!» zice comandantu’. Am ascultat ordinul din două motive: era ordin în armată, ş-apoi eu ştiam de la tata, care o luptat în Primul Război Mondial, la Lemberg, dincolo de Cernăuţi, că trebuie să fac orice, numai să nu cad prizonier la ruşi. Mi-o tot zis că de pic prizonier la ruşi, în Siberia o să sfârşesc”.

Prin Moldova, cu două grenade uitate în buzunar

Cuiburile mitralieră se numărau printre ţintele prioritare ale inamicilor, în cel de-al Doilea Război Mondial

Din cei 40 de colegi de pluton instalaţi în prima linie, pe 24 aprilie 1944, la Podu Iloaiei, pe 20 august, Serafim Stoic mai avea doar 11 camarazi. Restul muriseră ori suferiseră răni grave. “Plecăm cu comandantul. Ne retrăgeam care cum putea. Ajungem la Bacău, apoi la Roman. După ce trecem de Buhuşi, dăm de-o patrulă rusească. Noi eram numa’ vreo cinci inşi. Ce să facem? N-aveam niciun cartuş, nimic. Dau cu mâna peste un buzunar şi găsesc două grenade. Una i-o dau unui coleg, o aruncă spre ruşi, ruşii se retrag şi aşa noi reuşim să scăpăm. Ajungem la Moineşti. Eram cu nemţii până atunci. La Moineşti aud pe unii localnici strigând «Pace, îi pace!». «Ce pace? N-are cum să fie pace!» mă gândeam eu. Vine un coleg şi-mi spune dup-aia «Noi nu mai luptăm cu nemţii. Cică acuma tră să luptăm cu ruşii». Pentru mine o fost cam şocant să aflu aşa ceva. Cum-necum, picăm noi prizonieri la nemţi. Ne iau şi ne duc cu ei până la Întorsura Buzăului. Ne bagă-ntr-o fâneaţă, cu santinele de jur împrejur. N-aveam niciun grad, eram simplu soldat, da’ vreo patru inşi din trupă erau tăt după mine. Mă gândeam să stau prizonier la nemţi, să mă ducă-n Germania şi de-acolo să cad prizonier la americani. Da mi-era frică. Nu ştiam ce să fac. Până la urmă, românu’ tăt la România trage. În plus, de unde să fi ştiut eu că rămân comuniştii pă noi? Într-o noapte-i scol p-ăia patru. Dormeam pă o căpiţă de otavă. Le fac semn să vină după mine. Dăm să trecem peste un gard de nuiele uscate. Când ne urcăm pe el, nuielele se rup şi-ncep să pârâie ca o mitralieră. Încep santinelele să tragă, dar norocul nostru o fost că pădurea era aproape. Ieşim sus pe munte, pe undeva prin Munţii Bucegi, cred. Ajungem la o stână. Ciobanii ne dau să mâncăm un balmoş şi ne-arată cărarea spre Braşov. Coborâm, ajungem în gară la Braşov, ne preia Crucea Roşie, iar de-acolo plecăm la Arad. La Arad garnizoana noastră era deja ocupată de ruşi. Dup-aia pe mine nu mă mai trimit pe front. Mă bagă santinelă la un depozit de lângă Arad”.

Dezgustat de comunism

În perioada-n care face plantoane la depozitele de pe lângă Arad, Serafim se îndrăgosteşte de o bănăţeancă. Este lăsat la vatră pe 15 august 1945, iar după aceea se căsătoreşte la Periam, unde locuieşte până în 1951. “Or venit comuniştii şi m-or făcut prim-secretar pe organizaţie. Le-am făcut eu pe plac până când am văzut că vin cu colectivizarea. Nu mi-o plăcut. Da deloc! Am venit dup-aia de-am lucrat trei luni la combinat, la Hunedoara. Am strâns bani şi mi-am adus familia la Ilia. Dup-aia m-am făcut miliţian. Am fost sectorist la Orăştie şi la Hunedoara, şef de post pe la Vinerea. O fost cum o fost. Da’ să ştiţi că eu n-am dat cu bastonu’, am dat numa’ cu creionu’. Făceam acte, că puterea legii îi aia care contează”, declară Serafim Stoic.

Şi acum regretă că a decis să fugă din “lagărul” improvizat de nemţi în fâneaţa de la Întorsura Buzăului. Este însă fericit pentru că una dintre nepoatele sale e stabilită în Statele Unite, acolo unde a vrut el să ajungă, iar un alt nepot, plecat în Spania în 2002, are acum “casă cu etaj în Madrid, plus două maşini”. Nici traumele din război şi nici chinurile de după aceea, unele provocate lui chiar de Securitate, nu-l fac să se întristeze, ci faptul că acum casa lui din Orăştie este goală: “Muierea mea o murit acum un an şi jumătate”. Atât mai poate spune bătrânul, după care izbucneşte în plâns. După ce-şi revine adaugă “Io-s bătrân, nici nu văd bine, copiii mei, Doamne mulţam, or ajuns şi ei la 60 – 65 de ani, iar nepoţii au vieţile lor”.

Războiul i-a schilodit trupul şi sufletul

Octavian Răcătăian a fost rănit grav în război, după care a îndurat chinuri groaznice într-un lagăr de muncă din estul îndepărtat al Rusiei

În acelaşi azil din Orăştie îşi duce ultimele zile un alt veteran de război. Se numeşte Octavian Răcătăian, are 94 de ani şi este din comuna Blandiana, judeţul Alba. Nu se ţine aşa de bine ca Serafim Stoic. Nici nu poate vorbi prea mult. Mai rău, nu vede aproape deloc. Din când în când, angajatelor căminului de bătrâni le mai spune câte o frântură din păţaniile sale din Război. Sunt însă doar frânturi. Totuşi, în mare, povestea lui poate fi reconstituită.

În 1941 a ajuns cu Regimentul 91 Infanterie din Alba Iulia la Cotul Donului. Specialitatea lui era cea de “pionier”, ocupându-se de plantarea şi deplantarea câmpurilor minate. La Cotul Donului tirurile de artilerie l-au lăsat fără ochiul drept. “Am fost îngropat în pământ de explozii. Camarazii m-or scos de-acolo. Când m-or scos, nu mai aveam ochiul drept. Era spintecat de o schijă”.

A urmat internarea într-un spital de front din zonă, apoi, după ce s-a făcut mai bine, Octavian Răcătăian a căzut prizonier la ruşi. A fost dus tocmai până în Vladivostok (oraşul rusesc care se află mult mai aproape de Tokyo decât de Moscova). Aici a stat cinci ani într-un lagăr de muncă. Nici nu mai ştie cât a durat până să ajungă acolo, în timpul războiului. Ştie doar că după ce a fost eliberat a avut nevoie de 21 de zile să ajungă de la Vladivostok la Kiev. “De bătut nu ne mai prea băteau acolo, în lagăr. Dar ne era o foameee! Am mâncat şi buruieni de foame – povesteşte bătrânul, izbucnind în plâns. O dată, nu ştiu cum s-o făcut de venea spre lagăr o căruţă cu varză. De foame am sărit toţi pe căruţă ş-am început să roadem la varza aia. Nu o mai rămas nicio varză în căruţă”. Pe lângă foame, Octavian Răcătăian a suferit din greu şi de frig: “Ruşii aveau toţi haine vătuite. Noi nu. La ruşi mi-or degerat picioarele. Ş-acuma-mi curge apă din ele. Fără cadru nu pot merge. Îi vai de capul meu”. De parcă suferinţa din Război şi din cei cinci ani de detenţie în lagărul de muncă nu i-ar fi fost de ajuns, veteranul a mai fost lovit de destin o dată, în anii ‘80: singurul său fiu a murit încercând să salveze un copil din Mureş: “Era inginer de drumuri şi poduri. Se pregătea de nuntă. S-o băgat în Mureş să scoată un copil. Copilul s-o urcat la el în spate şi o fost cam greu, iar fiul meu o făcut stop cardio-respirator şi-o murit”.