Scriitoarea Nuţa Crăciun revine la Orăştie cu un volum de poezie bilingv

Poeta îşi va lansa în această seară cel de-al doilea volum de poezie, după debutul din 2001, cu “Alfabetul unei şoapte”. 

Lansarea volumului bilingv de poezie româno-spaniol “Cuvinte de îmblânzit mâinile” – “Palabras para domar las manos”, dedicat celor doi nepoţi care trăiesc în Spania, va avea loc în această seară, la ora 18, în sala festivă a Colegiului Naţional “Aurel Vlaicu”, din Orăştie. Cu câteva ore înainte de lansare, orăştianca a povestit pentru cititorii săptămânalului REPLICA în ce fel “se naşte” o carte şi care este viaţa unui român imigrant.

Mai sunt doar câteva ore până la lansarea celui de-al doilea volum semnat Nuţa Crăciun, ştiu că lucraţi, deja, la o a treia carte. Cum şi când aţi început să scrieţi poezie?

Orăştianca Nuţa Crăciun s-a reîntors acasă pentru a lansa o a doua carte de versuri, la 13 ani de la debut

Dacă aş spune că scriu de când mă ştiu, poate aş exagera un pic: prima poezie am scris-o în clasa a patra. Era o poezie puerilă, copilărească, pe care i-o dedicasem surorii mele, care era frumuşică foc, de mică. Era o poezie care se încheia: “Poate aţi ghicit cumva / Că păpuşa-i sora mea”. Pe urmă, au început anii de şcoală la Orăştioara de Sus, eu cochetam cu poezia, îmi plăcea să citesc, îmi plăcea şi să scriu, să compun. Ştiu că în ciclul mic de şcoală exista o materie care chiar aşa se numea “Compunere”. Ei, pentru mine, ora asta era cea mai frumoasă din tot programul şcolar: aveam imaginaţie, aveam fantezie şi îmi plăcea atât de tare! Poetul Petru Romoşan, Petrică, aşa cum îi spuneam noi, mi-a fost coleg de şcoală. Era mai mare decât mine cu doi ani şi era o diferenţă foarte mare între ceea ce scriam noi: eu aveam un romantism aproape siropos, pentru că cred că toţi începem prin a scrie versuri de dragoste, toţi începem lamentându-ne, descriindu-ne eşecurile în dragoste sau chiar dragostea. Ei, Petrică avea un alt stil de poezie, modern şi foarte frumos elaborat, iar eu înţelegeam că ceea ce face el este artă, iar ceea ce făceam eu era doar plăcerea de-a scrie şi de a aşeza cuvintele, de a mă “juca”. Pentru a ajunge să scriu la nivelul lui, ştiam că am foarte mult de lucru!

Care este “povestea” primului volum de poezie semnat: Nuţa Crăciun?

Prima carte s-a numit “Alfabetul unei şoapte”. În 2001 a apărut, după ce, până în 1989 cred că a fost perioada mea cea mai prodigioasă. Am un dosar întreg de diplome de la festivaluri şi concursuri de poezie. Numai că, ceea ce a fost până în 1989 era legat şi de activitatea UTC, în care eram implicată. Am scris şi poezie patriotică, dar era patriotismul acela frumos, pe care eu chiar îl trăiam cu sinceritate. Totuşi, îmi plăcea să scriu mai ales poezie de dragoste.

Vă mai amintiţi întâlnirea cu poeţii hunedoreni şi cenaclurile literare ale vremii? Era o vreme de efervescenţă culturală în Hunedoara…

În liceu am avut o profesoară de română, doamna Livescu, foarte apreciată aici, în Orăştie, căreia îi plăcea cum scriu. Şi, într-o zi, când a trebuit să se prezinte la o întâlnire cu scriitorii, în Petroşani… din ce-mi aduc aminte, că sunt peste 30 de ani de-atunci, m-a luat pe mine. Ajungând şi văzând ce se citeşte acolo şi la ce nivel se discută, imediat am realizat unde mă situam eu. Când a trebuit să citesc, aveam un carneţel cu amintiri, inimioare, adrese, dar şi poezii, un fel de amalgam cum au toţi adolescenţii, probabil… Mi-aş fi dorit să se deschidă pământul ca eu să pot să mă ascund şi, gâtuită de emoţie, am citit, în cele din urmă, o poezie pe care am şi publicat-o în prima carte de versuri: un poem condensat, care se numea “Oscilaţie” şi pe care a sesizat-o Eugen Evu: “Mi-e teamă să nu ating / vreo silabă cu gândul / respiraţia ei/ m-ar întemniţa. / De aceea, mi-e teamă de silabe”. Eugen Evu, tânăr şi el, atunci, un om foarte jovial, cu un umor extraordinar, aflat în plină glorie în acel moment, mi-a cerut carneţelul, l-a răsfoit şi mi-a spus: “Cine scrie o poezie cum este «Oscilaţie» înseamnă că poate mult mai mult. Dacă vrei să înveţi să scrii şi să te întâlneşti cu alţi tineri de vârsta ta, vino la cenaclu, la Hunedoara. Şedinţele sunt joia, de la ora 5”. De aici, am plecat, de fapt.

Făceaţi naveta aproape 50 de kilometri doar pentru a lua parte la întâlnirile cenaclului “Lucian Blaga”?

Ani în şir am făcut naveta la Hunedoara, pentru că noi nu aveam un cenaclu la Orăştie, dar niciun Eugen Evu! Când vorbea el, eu eram numai ochi şi urechi. De multe ori se oprea şi chiar râdea: “Nuţa e numai ochi şi urechi!” Adevărul e că eu mă duceam mai des chiar decât cei care erau din Hunedoara. Era o plăcere să ascult ce se citea, iar Eugen Evu… ce a făcut el, acolo, cu noi? Şcoală de poezie a făcut! Adică, nu că ne învăţa cum să scriem. Ne învăţa cum să nu scriem! Îmi amintesc că spunea: “Cât de banal sună să spui: «Mi-e dor de tine!» Şi cât de minunat ar fi să exprimaţi dorul prin altceva!” Atunci, ţin minte că am scris poemul “Dor”: “În mine se trezesc copacii / şi respiraţia lor mă ucide tăcut”. Eugen Evu spunea că arta poetică înseamnă să spui mult cu cuvinte puţine şi, sub influenţa lui, primul meu volum, “Alfabetul unei şoapte”, a fost foarte condensat. Mă căsătorisem, între timp, aveam doi copii mici, dar îi spusesem şi fostului meu soţ: “Ziua de joi este ziua mea. Este ziua de care eu am nevoie pentru mine”. În ziua respectivă mergeam la cenaclu, la Hunedoara, iar asta s-a întâmplat ani la rând. Apoi, de la vârsta de 30 de ani încolo, am avut o perioadă lungă, vreo zece ani, în care n-am mai scris nimic. Începusem să mă lovesc de alte probleme şi aveam, acum, alte priorităţi. Ţin minte că aşteptam să crească un pic copiii, ca să pot să mă adun şi să am răgazul să scriu din nou.

De 10 ani locuiţi în Spania. Cum este, văzută dinăuntru, viaţa de imigrant?

Cel de-al doilea volum de poezie semnat Nuţa Crăciun a fost conceput în ediţie bilingvă, fiind dedicaţi nepoţilor autoarei care s-au născut în Spania, Paula şi Marcos

Înainte de a pleca în Spania ajunsesem într-un moment în care, financiar, mă descurcam cu dificultate. Fiica mea, Cristina, dar şi o prietenă plecaseră înainte, însă amândouă mi-au spus că altceva se lucra acolo decât ceea ce făcusem eu până atunci. Îmi imaginam eu că… nu sunt lucruri pe care să nu pot să le fac. Dar, când totuşi ajungi acolo şi vezi concret ce înseamnă, este foarte greu. Un an întreg am învăţat spaniolă şi ştiam ce trebuie să spun, dar mi se părea că, dacă dau drumul la vorbe, va suna straniu. Am plecat de aici, de la întâlnirile mele cu poeţii, de la festivaluri de poezie, într-un loc unde am învăţat că respectul se poate câştiga la orice loc de muncă. Că nu trebuie să ai un post de conducere, că nu trebuie să ai un post important, ca să fii respectat. A trebuit să merg în Spania ca să înţeleg, practic, că orice muncă este nobilă. Acum nu mai făceam contabilitate şi a trebuit să îmi reevaluez întreg setul de valori. Ştiam aşa… în teorie, dar am avut nevoie de această experienţă, ca să înţeleg cu adevărat lucrul ăsta. Am avut multe locuri de muncă de-a lungul timpului şi, uneori, trebuie să recunosc că mă simţeam umilită, pentru că simţeam că pot să fac mai mult. Până la urmă, însă, la orice loc de muncă, dacă faci lucrurile aşa cum trebuie, este imposibil să nu câştigi respectul celor din jur. Cel mai mult m-au impresionat oamenii din spitalul în care am lucrat: eram într-o secţie de oncologie şi acolo, într-o dimineaţă, am văzut un om murind. Era pentru prima oară când se întâmpla asta, iar experienţa aceea m-a cutremurat dincolo de cuvinte. Nu-mi venea să cred că, în urmă cu o zi, văzusem omul pe coridor, în picioare, iar acum, dintr-o dată, nu mai era. Se întâmpla adeseori ca oamenii să se prăpădească de la o zi la alta şi trebuia să fii tare, sufleteşte, ca să poţi rezista.

Între timp, aţi ajuns aproape una de-a lor. Cum îi vedeţi acum, după zece ani, pe spanioli?

Spaniolii sunt un popor vesel. Un popor care, deşi criza este în plină floare, nu îşi plânge de milă. Chiar dacă nu au bani, ei nu se închid, ies la fel de mult şi n-o să vezi feţe posomorâte, ca la noi. Eu am Ebrul la numai cinci minute de casa mea şi e o splendoare. Nici nu ştiu dacă aş putea trăi fără Ebrul meu. Sunt zeci de specii de plante şi arbuşti, iar acolo e zona mea de plimbare. Dacă m-aş întoarce acasă, în cele din urmă, cred că Ebrul o să-mi lipsească enorm de mult. În plus, în Spania este foarte curat, nu vezi o bordură ştirbită, totul e ca nou şi toată lumea îţi zâmbeşte, mai ales persoanele care lucrează în relaţii cu publicul. Când m-am întors în Cluj m-am întristat să văd figurile acelea plictisite. În gară… nici nu m-a privit vânzătoarea când am cerut ceva, dar m-am bucurat, pe de altă parte, să găsesc Orăştia mai frumoasă decât am lăsat-o. Centrul, cel puţin, chiar arată bine şi mi-a plăcut mult! M-am întors acasă la o oră mai târzie şi am văzut pe stradă, nu vagabonzi, cum m-aş fi aşteptat, ci tineri frumoşi şi veseli, care povesteau despre examenul de Bacalaureat. Am intrat aici într-un bar cum nici în Spania nu am văzut. Aşadar, sunt şi lucruri frumoase!

Care este visul deocamdată neîmplinit al Nuţei Crăciun?

Am regrete referitor la faptul că nu am fost suficient de consecventă şi nu am reuşit să termin facultatea pe care am început-o şi îmi pare foarte rău că nu am avut timp să stau mai mult cu mama mea, atâta vreme cât era încă în viaţă. A fost o femeie foarte inteligentă, foarte înţeleaptă şi foarte puternică. Ţin minte că îi spuneam că nu pot să vin mai des şi să stau mai mult, iar acum regret asta foarte tare. Mama a fost un om extraordinar, iar acum, că ea nu mai este, îmi amintesc fiecare cuvinţel pe care mi-l spunea. Un alt vis, deocamdată neîmplinit, ar fi publicarea celui de-al treilea volum, pentru care am deja poemele pregătite şi căruia îi va veni rândul, la timpul potrivit. Şi mi-aş mai dori foarte tare o căsuţă cu o grădină. Toată viaţa mi-am dorit o casă şi o grădină cu flori unde să pot scrie: pentru mine ar fi un mic paradis.