Editorial: Cu mirare, despre Facebook

De câteva săptămâni, am intrat pe Facebook… O, nu, nu am o pagină personală, nu îndrăznesc să mă aventurez atât de departe. În schimb, profit de pauzele din redacţie ca să frunzăresc “peretele” paginii oficiale a postului local unde lucrez (pe lângă REPLICA).

Prima dată am învăţat să urc fotografii cu invitaţii la emisiuni, să scriu explicaţii şi apoi am intrat încet pe paginile celor care “dădeau like”. Din curiozitate, boală grea la jurnalişti – îmi amintesc şi acum de profa de radio, Doina Jalea, care ne explica cum “tresărirea”, mirarea este una dintre calităţile unui reporter bun. De ce? Păi, pur şi simplu, pentru că jurnalistul trebuie să “extragă” ineditul dintr-un cotidian, pe care cei mai mulţi îl văd prea cenuşiu ca să mai privească atent şi să tresară la orice zbatere colorată a clipei. OK, am scris colorată, nu ţipătoare şi nicidecum isterică. Scriu despre o parte dintre jurnalişti şi nu mă refer aici la cei care aleg doar subiecte de senzaţie despre scandaluri, dive, piţi şi pufoşenii.

Şi, dacă vorbim de culoare, nimic nu-i mai viu decât Facebook-ul. Prima dată când am stat ceva mai mult pe “perete”, adică “acasă”, m-a luat o senzaţie de panică la fel cum trăieşte un ardelean de oraş mic când intră în vâltoarea Bucureştiului. Câteva minute bune, eşti ameţit. “Acasă” pare un mare bulevard unde cinci mii de oameni care îşi spun “prieteni” îşi spală rufele în public, îşi arată priceperile, fac “selfie-uri” la greu, chiar la mare tonaj, distribuie ori peisaje care îţi taie răsuflarea, ori porcării atât de greu de privit şi auzit încât îţi vine să dai un “like” sfârşitului lumii.

Acum sunt sigură că, dacă nu ar fi fost câţiva “postatori” cu bun simţ şi mână bună la fotografie – printre care şi Remus Suciu, bineînţeles –, aş fi lăsat naibii “cartea de feţe” şi nu mi-ar mai fi trebuit niciodată să arunc ochii pe vreun perete virtual. Şi totuşi… nu e chiar aşa rău. Facebook-ul e ca viaţa – trebuie doar să-ţi aminteşti că prietenii îi alegi singur. Şi aşa am început să caut – nu pagini ale unor persoane cu mulţi alţi prieteni “ca să fie trafic”, ci pagini frumoase, unde postările sunt elegante şi, da, educative. M-am prins că totul e să încerci să îţi apropii informaţia de bun simţ, cea care chiar te ajută, îţi îmbogăteşte mintea şi îţi alină sufletul.

Am găsit evenimente frumoase şi oameni deosebiţi pe care viaţa publică din România i-a făcut să se retragă şi să se exprime, da, şi pe Facebook. Poţi oricând găsi lucruri minunate pe paginile de turism, de fotografie, ori pur şi simplu pe paginile unor oameni care fac ceva bun cu viaţa lor. Dacă vă mână curiozitatea, hoinăriţi şi căutaţi persoane, locuri şi lucruri – veţi găsi grupuri de pasionaţi, care s-au strâns în comunităţi virtuale şi fac schimburi de idei, pagini ale unor locuri de vis din ţară şi aiurea, pagini precum “Aeroclubul României”, de unde puteţi urmări oameni precum piloţii “Hawks of Romania”, care fac spectacol aerian din hobby-ul lor.

Daţi like editurilor, autorilor, poeţilor, fotografilor, istoricilor, revistelor bune din toată lumea şi aruncaţi afară paginile deschise de cei care nu vor altceva decât să-şi vadă mutriţele expuse ori să împrăştie public obscenităţi scrise într-o română care a picat BAC-ul.

Zugrăviţi-vă peretele în curcubeie de oameni cu suflete mari şi frumoase. Şi, nu uitaţi, oricât de fain ar fi Internetul, să mai daţi o raită şi pe afară, chiar şi doar pentru a surprinde o postare de pagini mari.