Voluntarii Geoparcului Dinozaurilor au demarat, săptămâna trecută, un proiect de reabilitare a complexului tehnicii tradiţionale din satul Peştera. Complexul din comuna Sălaşu de Sus cuprinde două mori, un cuptor de var, dar şi o vâltoare sau “văiagă”, cum îi spun sătenii, strămoaşa maşinii de spălat automate din zilele noastre, însă 100% ecologică.
Voluntarii pentru Geoparc au învăţat cum se face şindrila, în baza unei tehnici unice în toată Transilvania
“De fapt, aici e mai mult decât o moară în perfectă stare de funcţionare, e un mic complex al tehnicii populare, explică Dan Horaţiu Popa, coordonatorul proiectului “Salvăm trecutul pentru viitor” şi reprezentantul Centrului de Resurse pentru Acţiune Locală (CRAL). Mecanismul ei este compus din partea de jos, care se cheamă ciutură şi a fost restaurată în urmă cu vreo patru sau cinci ani. Era un meşter în sat care a restaurat partea de angrenaj, dar după aceea a murit şi moara a rămas aşa”.
La vreo 50 de metri mai jos este o altă moară, care e complet prăbuşită, pentru că, din păcate, umezeala foarte mare a făcut ca lemnul să putrezească şi că cadă cu totul. Voluntarii intenţionează ca şi cea de-a doua moară să fie reabilitată: lemnul putrezit ar urma să fie scos din apele pârâului, moara podită, pereţii reconstruiţi, iar deasupra aşezat un acoperiş cu şindrilă. Acolo vor fi regăsite toate informaţiile tehnice legate de modul în care funcţiona o moară, va exista o schemă cinematică (a modului în care se mişcă angrenajul). Moara din susul apei, în schimb, va dezvălui povestea morii, aşa cum au descoperit-o voluntarii, de la sătenii din Peştera, după ce au mers din casă în casă şi au stat de vorbă cu oamenii, au înregistrat, au realizat interviuri, iar toate acestea se vor regăsi pe panouri explicative.
Mălai, de la moara de 100 de ani
“Ceea ce noi am făcut aici cu ajutorul meşterilor a fost să acoperim moara. Vechiul acoperiş, care era putrezit, arăta foarte bine: şindrilă acoperită cu muşchi. Era spectaculoasă imaginea, iar moara arăta ca o căsuţă din poveşti dar, din păcate, asta ar fi însemnat moarte curată pentru moară”, adaugă Dan Horaţiu Popa. Potrivit echipei de voluntari, şindrila montată de meşterii bistriţeni este una de foarte bună calitate, care va dura cel puţin 50, dacă nu cumva 100 de ani. Ea a fost fost tratată cu o soluţie specială, după care a fost bătută, nu într-un singur strat, cum fusese aşezată anterior, ci în două straturi, lucru care îi conferă durabilitate. Lucrările de reparare a morii vor fi gata chiar în aceste zile, după ce apa va fi deviată pe canalul secundar şi scocul morilor va fi refăcut. După finalizarea lucrărilor, moara, care a fost construită în urmă cu mai bine de 100 de ani, va putea fi folosită. Chiar reprezentantul României de la Societatea Internaţională de Mulinologie a constatat că angrenajul morii este perfect funcţional.
Meşterul şindrilar bistriţean Dumitru Cira a ajutat, tot în regim de voluntariat, la reabilitatea vechii mori de apă din micul sat al comunei Sălaşu de Sus
De altfel, moara a măcinat porumb până în urmă cu câţiva ani. Ea va fi folosită de reprezentanţii Geoparcului Dinozaurilor “Ţara Haţegului” în scop educativ şi turistic, dar ea poate fi pusă în funcţiune şi de săteni, în măsura în care aceştia vor avea nevoie de mălai şi vor dori să şi-l macine singuri. Tanti Elisaveta Filip, o localnică din Peştera, a măcinat zeci de ani la rând la vechea moară şi îi e drag să povestească despre vremurile bune de odinioară: “Moara de jos era mai bună decât cea de sus, iar în cea din sus, oamenii măcinau mai mult grâu, că era piatra mai mare şi frământa mai bine boabele, făcea făină mai bună. Pe urmă, după ce am adus piatra mare de moară de la Râu Alb, de la Vaidei, au tocmit-o şi ne-am apucat să măcinăm la moara de sus. Oamenii din sat făceau cu rândul, în fiecare zi, iar morile au fost făcute amândouă odată, acum cel puţin 100 de ani. Socru-meu măcina mult la moară, că avea oi multe şi oamenii se mai ciondrăneau. În fiecare zi erau câteva familii şi, tot peste două săptămâni, ne revenea rândul. Niciodată nu măcinam duminica sau în zile de sărbători”, îşi aminteşte tanti Elisaveta.
O săptămână de lucru pentru voluntari
Voluntarii spun că, dacă ei nu ar fi intervenit acum, în câţiva ani morile, vâltoarea, dar şi cuptorul de var din Peştera s-ar fi degradat tot mai tare, iar în câţiva ani aici nu ar mai fi fost nimic. La moară, băieţii din grupul de voluntari au ajutat la demontarea şindrilei vechi şi la remontarea noilor bucăţi, cu ajutorul meşterilor şindrilari de la Bistriţa, care au fost de acord să le ofere o mână de ajutor. Voluntarii Geoparcului au curăţat şi calea de acces către a doua moară, cea situată pe cursul inferior al apei care traversează satul. Diana Marica, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional “I.C. Brătianu” din Haţeg, este una dintre voluntarele implicate în proiectul de reconstruire a complexului tehnicii tradiţionale din Peştera, dar a fost şi gazda voluntarilor care au muncit aici: “În prima fază ne-am gândit să campăm într-o tabără de corturi, dar, în cele din urmă, am decis să dormim în cabana pe care familia mea o are şi a pus-o la dispoziţie pentru voluntari. Eu sunt aici de marţi, după ce am aflat de acest proiect de la doi colegi care au muncit la Casa Vulcanilor. Am reuşit să curăţăm de gunoaie vechiul cuptor de var din sat, băieţii au reuşit să cureţe şi zona unde se făcea focul în cuptorul de calcar, dar am curăţat şi văiaga de crengi şi nisip, pentru că debitul apei era foarte scăzut. Acum că am curăţat-o, văiaga este încă funcţională şi poate fi folosită fără niciun fel de probleme. Am fost şi noi în sat şi am intervievat oamenii care ne spuneau că încă mai duc şi spală acolo covoare şi pături. Vor mai trebui înlocuite câteva plăci de lemn putrede, însă văiaga sau vâltoarea, maşina de spălat 100% naturală, poate fi folosită”.
Mori şi cuptoare “fermecate” pe Drumul Apei şi al Pietrelor
Meşterul şindrilar bistriţean Dumitru Cira spune că tehnica folosită la înlocuirea acoperişului morii este unică în toată Transilvania, iar leaţurile sunt realizate “la ochi”, fără a respecta întocmai o dimensiune standard. Bucăţile de scândură au fost fierte şi lăsate în apă fierbinte vreme de o oră, astfel încât acestea să absoarbă umezeală şi să nu crape. Cel de-al doilea meşter, Aron Hobean, spune că, dintr-un camion întreg de lemn, abia dacă găseşti un singur “fir” drept, fără noduri, numai bun ca să faci din el şindrilă. În cuptorul de calcar, inclus şi el în complexul tehnicii tradiţionale din Peştera, localnicii din satul cu mai puţin de 30 de case îşi preparau singuri varul. Ultima oară a fost ars aici var cu numai 14 ani în urmă. Pietrele de calcar care erau arse vreme de două zile şi jumătate erau aduse de la o carieră de calcar aflată la aproximativ un kilometru şi jumătate distanţă. “Jos, în cuptorul de var, sunt nişte umeri, iar pe umerii aceia se clădeau bolovanii de calcar, sub formă de cupolă. Iar tot complexul de aici: morile de porumb acţionate de apă, cuptorul de var şi văiaga, fac parte din traseul tematic Drumul Apei şi al pietrelor”, explică Adina Popa, specialistul în comunicare al Geoparcului Dinozaurilor “Ţara Haţegului”.
Directorul Geoparcului, Alexandru Andrăşanu, spune că alte cuptoare de calcar similare se mai găsesc, unul aproape de intrarea în Sălaşu de Sus, iar alte două în Ohaba Sibişel. Potrivit acestuia, pietrele din care a fost construit cuptorul de var au fost “cărate” de gheţarii care erau în Retezat acum zece mii de ani. Ele au fost învârtite de apă până au căpătat formele lor rotunde, specifice, iar după aceea oamenii le-au luat şi au construit din ele gardurile specifice zonei, dar şi cuptoarele de var, care vor deveni, din această vară, noile atracţii turistice ale sătucului risipit la poale de Retezat.
