Avea doar 20 de ani când a fost încorporat “mai repede” cu contingentul 43, iar câteva luni mai târziu avea să plece pe front, în Rusia. Un copil fără experienţă, care a scăpat de gloanţe şi care, nici pe frontul rusesc, nici pe cel din Cehoslovacia, n-a pus capăt vieţii nimănui. La 93 de ani, bolnav şi obosit de viaţă, veteranul de război George Radu îşi aminteşte de campaniile la care-a luat parte, cum arăta Hunedoara acum o jumătate de veac şi, bolnav fiind, spune că cea mai preţioasă dintre toate este sănătatea.
Hunedoreanul George Radu a luptat atât pe frontul de est, cât şi pe frontul de vest, însă, dezamăgit, spune că veteranii “or ajuns, pur şi simplu… la gunoi”
“Cutia cu poze. Cutia cu poze!”, îi strigă tare, ca s-audă, ginerele lui în vârstă de 80 de ani, singura rudă pe care-o mai are în Hunedoara. “Ce poză?!”, îi răspunde mirat bătrânul. “Păi, n-ai nicio poză?! Pe unde Dumnezeu or fi…”, spune ginerele, scotocind după fotografii. Din livretul militar ne priveşte un bărbat frumos, atletic. Bărbatul care nenea George Radu era acum 70 de ani. Bătrânul de 93 de ani e puţin ameţit şi se simte rău, aşa că stă în pat. Are un ochi infectat, bandajat cu tifon şi leucoplast, ochi cu care nu mai vede. Dacă ar fi putut să anunţe din timp, nenea George n-ar mai fi vrut să stea azi de vorbă cu nimeni. Soţia lui, cu un an mai mare, în vârstă de 94 de ani, doarme într-un pat, alături de el. Dacă strigi, bătrâna n-o s-audă nimica. Nenea George a cunoscut-o acum 64 de ani, în 1950, pe când el avea doar 29 şi ea 30 de ani. A luat-o văduvă, cu două fete, iar cei doi n-au mai avut alţi copii.
S-a născut în 1921, iar de loc, el e din Băiţa, din zona Brad, dintr-o familie cu opt copii. Nenea George a plecat pe frontul rusesc din Orăştie, în 1942, în luna octombrie, iar spre sfârşitul lui decembrie avea să ajungă, în cele din urmă, la Cotul Donului. “În ‘42, în februarie, ne-a încorporat; cu un an mai repede. Am fost două contingente: 42 şi 43. Eu am făcut parte din contingentul 43, iar din februarie până în octombrie, când am plecat pe front, în Rusia, am stat la Orăştie. Ei, în octombrie ne-o luat şi pe noi cu ei, odată. Pân-am mers noi cu trenu’, pân-am mers pe jos… până-am ajuns la linia întâi… Nu îmi mai amintesc… dar ştiu că am fost la branduri de 120. Brandurile astea erau tunuri foarte mari, care erau trase de patru cai. Eu am făcut un an de front, dar am fost în spatele liniei. N-am tras niciodată cu arma, că n-am fost la poziţia aia. Noi n-am apucat să tragem niciun proiectil cu aruncătoarele şi ne-au tot mutat, ba în partea aia, ba în ailaltă, până am ajuns la Cotul Donului, iar acolo am făcut Crăciunul”.
În apele îngheţate ale Donului
Îşi aminteşte, din Siberia, gerul tăios, care cobora mercurul din termometre până la minus 35 de grade. Când veneau cazanele cu mâncare fiartă, trase de cai, pe platforme cu două roţi, supa fierbinte îngheţa în câteva secunde în gamelă. “Nu mergeam 50 de metri cu gamela, că îngheţa mâncarea în ea. Şi, zice comandantu’: «Băieţi, adunaţi aruncătoarele şi tunurile că ne retragem. Suntem atacaţi!». Cu ocazia aia am împachetat tunul şi ne-am retras. Noi ne mai urcam pe căruţe, ne mai urcam pe tunuri, dar de data asta comandantul ne-a spus: «Copii, nu mere nimeni pe tunuri! Încolonarea după mine». Când a intrat într-un sat, pe malul Donului, la ora trei după amiaza, în decembrie, era noapte, iar civilii au început să tragă cu pistoalele după soldaţii români. Atunci, nenea George a sărit în Donul îngheţat şi-a înotat, în ascunzişul malurilor, în zgomot de tancuri, până când ruşii i-au pierdut. Au mers aşa toată noaptea, ghidaţi de busolă: “Sublocotenentul o scotea, se uita la ea şi spunea: «No, merem în partea asta…». Şi-apăi noaptea, pe la doişpe-unu, am intrat într-un sat şi zice locotenentu’: «Mă copii, intraţi pe aici, prin case şi vă încălziţi, ne hodinim şi dimineaţă ne întâlnim aici şi mergem mai departe». Eu şi încă un consătean dintr-un sat vecin am intrat la un cetăţean şi, cum îi acolo, pe cuptor ne-am culcat pe rogojină, iar dimineaţa, când s-a făcut ziuă, am plecat. Dar, când am ajuns în centru, n-am mai găsit pe nimeni”.
Pe jos, până la Rostov
Prin ger, prin zăpezi fără capăt, cei doi hunedoreni au pornit la drum… Nenea George, pe atunci în vârstă de numai 20 de ani, mergea împleticit, ca o fantomă a omătului care-i înconjura pretutindeni. Călcâiele nu-l mai ascultau, îngheţate bocnă: “Am mers aşa până sara, când am intrat într-un orăşel, unde am încercat să găsim ceva de mâncare. Până la urmă am dormit mai mulţi soldaţi într-o clădire. Eram într-o cameră ş-apăi, aşa… să mă scuzaţi!… când ne întorceam unul, ne întorceam toţi, iar eu luam picioarele cu mâna şi le întorceam”. Dimineaţa s-au sculat şi au plecat iar, pe dibuite, pe câmpurile îngheţate. Mâncarea era bocnă, de puteai s-o tai cu toporul, aşa că, trei zile, hunedorenii au răbdat de foame şi n-au mâncat nimic. În cele din urmă, chiar plutonul hunedorenilor i-a ajuns din urmă, iar George Radu s-a urcat în căruţă şi soldaţii l-au dus într-un sat, unde plutonul a cantonat: “Care erau degeraţi la degete, la urechi, la mâini, la picioare, gata! «Mâine dimineaţă vă adunaţi aici, în centru!». Ne-o îmbarcat pe toţi într-o căruţă şi ne-o trimis în urmă, la divizie. Acolo ne-am dus şi-am primit nişte cartonaşe cu dungă roşie: dacă primeai unul din ăsta însemna că, de când intri în ţară, ai două luni de concediu, ca să te duci şi să te tratezi. Eram liberi acum, aşa că… ia-o pe jos! Am mers până într-un oraş, Rostov. O fost primul oraş pe care l-am întâlnit şi care avea linie ferată. Ş-apăi am mers la Crucea Roşie şi-am mâncat şi ne-o dat şi pachet: o bucată de salam, pâine… Ş-apăi am tot venit câte-o zi cu trenul. Schimbam trenul, luam altul, pân-am ajuns la Tighina”.
Mii de oameni, mâncaţi de moarte şi de păduchi
Nenea George Radu nu-şi mai aminteşte câte zile a mers de la Rostov până la Tighina. Ştie doar că, uneori, trebuia să aştepte câte o zi întreagă ca să schimbe un tren şi-şi mai aminteşte că a făcut aşa de mult pe drum, încât gulerul îi era plin de păduchi. Soldaţii urcau în tren, se aşezau pe banchete, iar păduchii treceau de pe unul pe altul, albindu-le gulerele lor năclăite de-atâta mărşăluit şi spaimă. “Domnu’ Antonescu o făcut pact cu Hitler şi ne-o băgat în război. Mii de oameni or murit în război degeaba. Ce-o făcut Antonescu? Dac-o făcut pact cu Hitler, ce-o zâs? Cedează Basarabia la ruşi, cedează Ardealu’ la unguri. No, acuma hai să luăm Basarabia! Am luat Basarabia, acuma hai să merem până la mama dracului, Doamne iartă-mă! Mergem să cucerim lumea! La Tighina când am ajuns, aveam delegat, şi-o mers într-o cazarmă unde am lăsat sacul cu merinde şi, no, hai la gară! Era un vagon special unde făceai baie, hainele le luai şi le băgai la etuvă, ca să omori păduchii! De-acolo m-am întors la gară, am luat trenul şi-am venit în Ploieşti. Acolo am schimbat iar trenu’ şi l-am luat pe cel de Arad. Am venit până la Deva, de acolo am luat autobuzul şi m-am dus n-apoi, acasă, la Băiţa, în satul Sălişte”.
Scăpat ca prin urechile acului
Toate lunile cât a fost pe front, nenea George Radu nu a tras niciun singur foc de armă. E fericit că niciun om nu şi-a găsit sfârşitul din cauza lui. Cu toate acestea, la Iaşi a fost decorat cu ordinul “Bărbăţie şi credinţă”. “N-am fost în poziţia aia, ca să trag. Aveam armă şi 50 de cartuşe, da’ niciodată n-am fost nevoit să trag. Nu am avut ocazia. La Iaşi, când am mers în ‘44, m-or băgat telefonist. De la Orăştie m-au trimis la Focşani, la o şcoală de pregătire. Era o specialitate de arme, cu care noi urma să distrugem tancurile. Şi când am mers la unitate, la batalion, n-o mai fost nevoie, aşa că m-or trimis la telefonişti. Chiar şi aşa, o fost greu în vreme de război: noi eram în linia a doua, în spatele liniei întâi. Când trăgea inamicul cu tunul, noi auzeam bufniturile şi ascultam. Care proiectil nu-l auzeam fâlfâind, acela era aproape de noi. Pe care îl auzeam fâlfâind, ştiam că o să cadă departe…” De la Iaşi, nenea George, tânărul soldat de altădată, a luat-o spre vest şi-a mers până în Munţii Tatra, din Cehoslovacia. Acolo a ajuns în luna februarie a anului 1945.
Din Cehoslovacia, la Mişcolţ
“Acolo nu era rece, dar era zăpada mare, de o jumătate de metru. Că noi numa’ pă munţi umblam”. În Cehoslovacia, George Radu, veteranul de război, a fost trimis la brandurile “de 81”. “Tunuri. Erau de 60, de 81 şi de 120, iar în Cehoslovacia luptam contra nemţilor. După 23 august, când o fost balamucu’ ăla, noi ne-am adunat, ne-am aliat cu ruşii, am luat Ardealu’ şi… dă-i drumu’ înainte, până în Ungaria”. În urma luptelor de pe frontul de vest, nenea George a fost decorat încă o dată cu medalia “Bărbăţie şi credinţă”, clasa a treia. În Cehoslovacia, unde a luptat de la sfârşitul lui august 1944, când România s-a aliat cu ruşii, până în 10 februarie 1945, nenea George s-a ars foarte tare la ambele mâini, într-un incident în care, după ce schimbase poziţia, o rezervă de praf de puşcă a luat foc. “Dimineaţa, locotenentul a zis: «Băieţi, mergeţi şi aduceţi proiectilele de la casa din vale, că mâine trebuie să dăm atacul». Mâinile mele erau umflate. Eu am cărat ce-am cărat, dar după aceea am raportat la locotenent, care m-a şi trimis la primul post de ajutor. De acolo, mi-a pus un cartonaş pe piept şi am coborât jos din munte, la infirmerie. Mi-o curăţat mâinile, m-o uns, am stat două zile pe pături, pe duşumea”. Din cauza arsurilor, hunedoreanul a fost transferat la un spital din Ungaria, la Mişcolţ (Miskolc). De acolo a fost transferat în Bucureşti, pe Calea Victoriei, iar apoi la Orăştie, de unde s-a şi lăsat la vatră.
“Fericirea-i când eşti tânăr şi sănătos”
După ce s-a întors de pe front, George Radu s-a angajat în Combinat. În 6 februarie 1948 s-a mutat definitiv la Hunedoara, un orăşel mic, pe-atunci, de numai câteva case răzleţite în ceea ce acum este centrul vechi al oraşului. Niciun bloc pe toată întinderea, combinatul era un pitic, în comparaţie cu colosul care-avea să se dezvolte aici în următorii 40 de ani, iar în locul casei sale era teren viran. 25 de ani a muncit din greu la unul dintre cele mai dificile sectoare din siderurgia hunedoreană, la Turnătorie şi, datorită hărniciei lui, a ajuns chiar pe panoul de onoare. Avea grupa întâi şi, la 51 de ani, a ieşit la pensie. “Când mă uit în urmă, mă gândesc cum am putut să ajung până aici. Vin dintr-o familie cu opt copii şi viaţa n-a fost uşoară, ca acuma… Cât am umblat eu pe jos cu războiul, după ce am venit din război, nu ştiu câţi ani, noaptea tresăream în pat, că visam cum cădeau proiectilele pe lângă noi… Fratele meu, ăl’ mai mare, o murit pe front. Toţi fraţii mei or murit… Numa’ eu am rămas, sângur. Acuma, la final, zic că fericirea-i când eşti tânăr şi sănătos. Nu pui bază pe viaţă. Te duci înainte şi zici: «Cine-i ca mine!?» Da’ uite-acuma… tragi… Stăm acia, de un an. Uite, soţia stă aici, paralizată în pat… Eu ce mă mai ridic, numa’ nu pot mult, că mă dor picioarele. Doamna Tina ne serveşte… ne face mâncare, ne spală… De trei ori pe zi vine la noi. La soţia mea-i dă mâncarea-n gură, că a avut un accident vascular, a doua zi după ce-a murit fata ei de 73 de ani… Cealaltă fiică a murit la 67 de ani”.
“Ce rost mai are ce faceţi dumneavoastră?”
Livretul lui George Radu poartă memoria istoriei trăită de veteranul de război din Hunedoara
Din război s-a întors ca plutonier adjutant principal şi e supărat că revoluţionarii din ‘89 au pensii mai mari ca el: “Eu n-am umblat după grade! Eu nu ştiu pentru ce-o scris acolo, pe livretul militar atâtea grade, că nu valorează doi bani! Este veteran care ia 100 de lei pe lună, altu’ – 200. Cei care-au strigat “Jos Ceauşescu!”, în schimb, iau 2.500!”.
Dacă e ca, la 93 de ani, să răspundă la întrebarea: “Ce contează mai mult pe lumea asta?”, nenea George va spune: “Viaţa omului! Sănătatea! Iar omul nu pune preţ pe ea, decât atunci când n-o mai are. E important să faci cumva să-ţi păstrezi sănătatea. Asta e cel mai important. Şi să faci cumva să te orientezi bine în ce ce direcţie vrei s-o iei. Cu cine te aduni, ce faci, ce trebuie şi ce nu trebuie să faci? În tinereţe nu pui preţ pe lucrurile astea şi nici nu prea îţi dai seama…” Dacă ar fi să schimbe ceva la viaţa lui, nenea George Radu spune că da, ar schimba. “Ce-aş schimba, anume?! Nu vă pot spune, că e secret!”, râde şugubăţ hunedoreanul, cu ochiul lui bolnav şi trist. “Atâta vă mai spun… veteranii de război or ajuns la gunoi. Acuma-i târziu, ce rost mai are ce faceţi dumneavoastră?…”.
_______________________________________________________
Eroii uitaţi
REPLICA vă prezintă poveştile mai multor hunedoreni care merită din plin recunoştinţa noastră, a tuturor. Fiecare dintre ei e un model de patriotism, noţiune mult diluată, în vremurile noastre. Aceşti oameni au luptat pentru România, fără să ceară absolut nimic în schimb. Mai mult, pe mulţi dintre ei ţara i-a “recompensat” apoi confiscându-le cam tot ce aveau mai de preţ prin gospodării, i-a pus să muncească în continuare pentru ea, pentru ca acum, ajunşi la vârste venerabile, să-i umilească oferindu-le câte-o pensie ce nu le ajunge nici măcar pentru jumătate din necesarul lunar de medicamente. Sunt veteranii noştri. Fiecare dintre ei ne oferă adevărate lecţii de viaţă.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.