Haiku de Hunedoara

“Ploaie de vară-/ copiii sărind desculţi/ peste băltoace”. Cu doar trei versuri, Lucia Amarandei reuşeşte să te cucerească, să te arunce pe gânduri, ori să te facă să le zâmbeşti acestor gânduri cu care i-a impresionat pe japonezi. Hunedoreanca a reuşit de trei ori să câştige premii frumoase la concursuri în Ţara Soarelui Răsare, întrecându-i pe niponi la ei acasă, la propria lor poezie.

“În casa părintească/ Ceasul s-a oprit/ Timpul nu” – “acesta este un haiku”, şopteşte poeta în încercarea de a explica scurta, dar frumoasa tresărire în versuri a limbii române:
“Este un poem care se scrie mult în Japonia, în general în Asia, are trei vresuri şi 17 silabe. Este un poem cu formă fixă, însă, în limba română, se mai admit şi mici abateri, pentru că este mai greu să te încadrezi în română, în acest ritm.” Haiku este o poezie tradiţional japoneză – un soi de poezie matematică: la niponi, un asemenea poem are 17 silabe repartizate în trei versuri, formate, la rândul lor, din cinci, şapte şi cinci silabe. Limba japoneză este una silabică – toate sunetele care formează alfabetul au aceeaşi lungime şi, implicit, toate poemele haiku sunt la fel de lungi, păstrând un ritm impus din timpuri străvechi, aşa că totul este mai simplu. În română, lucrurile se complică, dar haiku-urile sunt la fel de frumoase. Hunedoreanca Lucia Amarandei a reuşit să-şi “traducă” în versuri propriile simţiri, iar rezultatele sunt fermecătoare: “Un singur copac/ lângă calea ferată –/ şi-atâtea trenuri…”. Este o poezie care parcă se respiră: după ce asculţi un haiku, timpul parcă stă, ca să-i lase ascultătorului şansa de a savura perlele în versuri. Aceste poezii crează imagini şi te întorc către amintiri dragi fiecărui om. Poate de asta a şi reuşit poeta din Hunedoara să impresioneze, în 1998, juriul concursului Kusamakura din Kumamoto, care i-a acordat locul III, deşi, doar în Japonia sunt milioane de scriitori de haiku: “Ploaie de vară-/ copiii sărind desculţi/ peste băltoace”. Asculţi şi parcă simţi iar stropii calzi din jocul copilăriei!

“Un zmeu colorat/ printre atâţia străini”

Ca regulă, haiku-urile trebuie să conţină cel puţin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul în care poemul a fost scris. De obicei, subiectele sunt legate de natură: “Primul ghiocel/ lângă o cizmă ruptă/ de astă iarnă”. Cu acest haiku, Lucia Amarandei a “rupt” la Concursul Itoen din Tokyo premiul pentru curaj. “Am descoperit aceste poeme acum vreo 14 ani. Am studiat mult literatura Asiei, obiceiurile şi civilizaţia lor, ca să pot cumva să intru în pielea unui japonez şi să scriu aceste poezii. Am avut şi şansa să-l cunosc pe un scriitor de haiku din Bucureşti, Dan Doman, a cărui mamă locuieşte tot în Hunedoara. Eram prietene şi, în casa ei, am băut ceai verde, pe care poetul l-a câştigat la un concurs lângă Tokyo, la Itoen, unde se cultivă mult ceaiul verde. El m-a îndrumat să trimit poemele la concurs, în Japonia. Asta am şi făcut, am trimis poeziile şi, spre satisfacţia mea, am reuşit să iau premii trei ani consecutiv în ’98, ’99 şi 2000 – premiul al treilea, diplomă de onoare şi diplomă pentru curaj”, îşi aduce aminte poeta. Inspiraţia e la un gând depărtare: “Pot să întind haine, să mă plimb, să lucrez ceva şi apar versurile. Sunt atât de puternice încât mi le amintesc, nu trebuie să fug imediat să le scriu pe hârtie. Uneori sunt flash-uri din natură, alteori se iveşte un sentiment legat de ceva. De exemplu, îţi revine imaginea din copilărie, când ne bucuram de ploaie. Apoi, vezi o pasăre şi scrii: “Ploi reci de toamnă-/ o cioară zgribulită/ mă priveşte calm”. Îmi amintesc şi acum cu claritate ce îmi trecea atunci prin minte, aveam impresia că acea cioară îmi spune: “Hei, cucoană, ai umbrelă, ai botine, dar n-ai antrenament ca mine”. În ceasuri lungi, aplecată deasupra cărţilor şi studiilor despre istoria şi civilizaţia Asiei, Lucia Amarandei a deprins jocul acestor poezii nipone: “În teancul de cărţi/ totul despre japonezi-/ în mine doar haiku”.

Doar poezie…

Aşa e Lucia Amarandei – când începe să vorbească sau să recite, în jurul ei, aerul se însufleţeşte. Pur şi simplu, femeia te ajută să-ţi aminteşti că avem în jur o seamă de lucruri frumoase şi, ca să vedem minunea din ele, avem nevoie şi de o vorbă spusă meşteşugit de un poet: “În noaptea asta-/luna şi liliacul/ veghează la porţi”. Alteori, versul biciuie vremurile: “Ce inflaţie!/ Chiar şi păpădiile/ au cozi mai scurte…” Poeziile Luciei se nasc, cu talent, din bucurii, însă primul haiku s-a plămădit dureros, după o mare suferinţă: “Dar acolo, pe masa aceea de operaţie, în timp ce mă simţeam suspendată între cer şi pământ, între viaţă şi moarte, după o hemoragie puternică survenită la opt zile de la o intervenţie chirurgicală oarecum banală, în timp ce simţeam cum se scurge sângele din mine şi odată cu el viaţa, concomitent cu derularea filmului vieţii mele prin faţa locului şi senzaţia că nu pot, nu trebuie să mor atât de tânără, pentru că nu am spus încă tot ce am avut de spus, s-a născut şi primul meu poem haiku: “Roşu şi cald,/ ducându-mi viaţa cu el/ – sângele meu….”, recunoaşte poeta într-un text intitulat “Doar haiku”, de fapt, un haibun, adică proză combinată cu haiku. Pe o altă foaie, Lucia descrie “O altfel de iarnă”: “Prima tristeţe-/omul de zăpadă/ niciodată nu vorbeşte… Nu mă mai recunosc, dar ştiu cui trebuie să-i mulţumesc pentru miracolul acestei întineriri, pentru prospeţimea şi puritatea sentimentelor ce mă copleşesc în faţa albului din curte, de pe casă, de pe copaci… Şi tot pentru prima oară, mă supăr odată cu fiul meu la topirea zăpezii. Copil supărat-/ apa nu are gură…/ unde se duce?”. Luciei nu i-a fost uşor – ca orice româncă simplă, angajată într-o instituţie de stat – a avut cumpenele ei: “Voi fi mamă din nou la 40 de ani… Gândul acesta mă stresează… Laptele praf mă va costa aproape tot salariul meu pe o lună, fără să mai vorbim de hăinuţe, încălţăminte… La “Jurnal”, o văd pe soţia premierului britanic, însărcinată la 45 de ani cu al patrulea copil. Din nou gravidă –/ soţia lui Tony Blair/ nu-şi face griji”. Din asemenea gânduri, Lucia a prins putere să scrie – şi-a amintit doar: “Copiii se mai cresc şi cu dragoste, nu numai cu bani mulţi. Copil părăsit-/ desenează o casă/ şi două inimi…”

“Săgeată-n amurg”

Haiku-urile Luciei Amarandei au apărut în ziare şi reviste din Japonia, Statele Unite şi Iugoslavia, ori în publicaţii de specialitate din ţară, precum Corvinia sau în “Albatros” – revista Societăţii de Haiku din Constanţa. “Ea se traduce în engleză şi este distribuită apoi în lumea întreagă. Am fost impresionată că toţi japonezii cărora le-am scris mi-au răspuns, inclusiv directorul Muzeului Haiku din Tokyo, care mi-a scris că a inclus cartea mea în biblioteca instituţiei. Ei sunt foarte politicoşi şi amabili şi încurajează arta şi cultura, îi încurajează pe cei care scriu. Cred că asta ar trebui să facem şi noi, să apreciem mai mult oamenii care scot cărţi, care îşi mai fac timp să scrie, pentru că poezia, ca şi muzica, te înalţă sufleteşte şi îi ajută pe oameni să fie mai buni. Am încercat să public şi o carte, dar e cam greu în România să scoţi un volum, pentru că nu prea găseşti sponsori, din păcate, pentru cultură. Nu prea găseşti oameni care să investească în acest domeniu. Am mers la mai multe edituri pentru a găsi un preţ adecvat salariului pe care îl are un român şi, până la urmă, am rămas la editura Emia, care mi-a şi publicat-o. Am lansat cartea în amfiteatrul Spitalului din Hunedoara. Acolo eu lucrez ca operator calculator şi directorul spitalului – care era atunci doctorul Stănescu – mi-a zis: “Tu eşti fata noastră, aici facem lansarea”, îşi aminteşte poeta. În recenzia volumului, profesorul dr. Mihai Petre scrie: “Şi sunt apoi aceste bijuterii – haiku-urile – pe care Lucia Amarandei le impune în peisajul literar românesc, obosit şi sufocat de atâtea căutări moderne (… Şi sunt apoi aceste haiku-uri, semnate simplu – L.A. –, certitudini ale unui drum găsit, exprimat cu sensibilitate şi talent recunoscut”. Lucia a păstrat scrisoarea venită de la “Museum of Haiku Literature” din Tokyo, în care directorul Kazun Sato scrie: “Haiku-urile tale sunt foarte bune. Păstrez cartea ta în biblioteca muzeului unde lucrez, îţi mulţumesc”. La 54 de ani, Lucia Amarandei nu este un nume cunoscut în judeţ, deşi talentul şi munca ei o recomandă pentru prima pagină. “Mai am patru ani până la pensie, apoi mă apuc serios de scris”, ameninţă poeta, care scrie la finalul unui haibun cu titlul “Amurg de toamnă”: “Prin ploaia rece/ îi cânt melcului găsit/ şi scurtez drumul. Fireşte către sufletul tău, cititorule”.