Toată viaţa lui, Valentin Aurel Buta, hunedoreanul venit pe lume în anul 1917, a fost un optimist incurabil şi-un om care şi-a iubit atât de mult ţara, încât s-a legat de ea pe viaţă. Ar fi putut să plece spre America viselor împlinite, însă aşa ceva nu i-a trecut prin cap niciodată lui, celui care-a luptat pe front şi-a muncit o viaţă în şi pentru România. Când fiica lui, Alexandrina, a fugit din ţară, s-a supărat nemaipomenit. Astăzi, împăcat cu trecutul, Valentin Buta spune pentru cititorii REPLICA povestea unui război, aşa cum au văzut-o ochii tânărului de 25 de ani care-a fost cândva.
Colonelul în rezervă Valentin Aurel Buta se declară fericit că a avut ocazia să-şi facă datoria pentru România, luptând pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial
Aşteaptă în coridorul luminat de soarele amiezii, de după o pereche de ochelari cu o lentilă nisipie. Cască şi ochii şi urechile mari, ca şi cum ar vrea să cuprindă cât mai mult şi cât mai bine lumea care „curge” cu viteză în jurul lui. Ar vrea să stea aici, pe veranda casei sale, de vorbă cu vizitatorii, însă fiica şi nepoata îl zoresc în sufragerie. Nenea Valentin Buta merge ajutat de un cadru. Are nevoie să îl ridice cineva şi, odată pornit, se mişcă cu lentoare, dublată însă de o siguranţă şi o forţă incredibile. „Fetele lui”, fiica şi nepoata, îl depăşesc cu uşurinţă printre uşi, în încercarea de a pregăti odaia pentru… poveşti de pe front, poveşti cu Hunedoara de altădată… Soţia lui, cu doi ani mai tânără decât el, s-a prăpădit acum 14 ani. De atunci, Valentin Buta trăieşte singur în casa lui mare, aristocratică, din apropierea Primăriei. Fiica vine tocmai din Statele Unite, de la New York, să-l viziteze în fiecare an şi, câteva luni pe an, stă alături de el, ca să-i uşureze bătrâneţile. Când e lucid şi cerebral, nenea Valentin poate povesti ore în şir, fără încetare. Uneori, însă, trebuie să-l provoci. Să-i stârneşti amintiri, aşa cum ai stârni un roi năbădăios de albine care abia aşteaptă să-şi ia zborul spre un trecut în care hunedoreanul se întoarce întotdeauna cu drag. „Nu ştiu ce s-o întâmplat, că eu nu mai aud cu urechea dreaptă. E şi vârsta, e şi bătrâneţea…”, încearcă el să-şi scuze neputinţa. Toată viaţa lui a împărţit bărbaţii în două categorii: cei care s-au dus să lupte şi cei care nu s-au dus. Iar pe cei din urmă i-a privit mereu cu dispreţ, cu convingerea că a lupta pentru ţara ta este un lucru pe care trebuie, TREBUIE să-l faci!
Nemţii, aliaţii cei mai fideli
Colonelul în rezervă Valentin Aurel Buta se declară fericit că a avut ocazia să-şi facă datoria pentru România, luptând pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial
Valentin Buta a făcut războiul pe frontul de răsărit, cu Batalionul 6 – vânători de munte, divizia a III-a, comandată de regretatul general de origine din Suceava, Leonard Mocionski. Hunedoreanul făcuse Liceul Comercial la Haţeg, iar pe front a plecat ca sublocotenent, “că era absolvent de şcoală militară”. Îşi aminteşte că la Ploieşti, la şcoala militară, făcea instrucţie tot timpul. Era vreme de război, aşa că până şi duminica, în loc ca soldaţii să meargă la biserică, erau tot pe câmpul de instrucţie. La început a luptat în campanie alături de nemţi, împotriva ruşilor, iar apoi, când românii au întors armele împotriva nemţilor, a ajuns până pe frontul din Cehoslovacia. În cele din urmă, a ajuns să comande un pluton, dar a fost şi comandant de campanie. “Tatăl meu a făcut Primul Război Mondial, iar eu l-am făcut pe al Doilea. Noi ne-am dus cu divizia a III-a, vânători de munte, în 1942. Războiul începuse în 1941, dar noi am plecat abia un an mai târziu, de la Beiuş. Am luat parte la cele mai multe dintre atacurile diviziei şi Dumnezeu m-a scăpat. Ăsta o fost mare lucru… Treceau noaptea cartuşele pe lângă mine, da’ nici frică nu mi-o fost! Acuma n-aş mai îndrăzni să mai fac pe marele erou!”, se amuză Valentin Buta. Are puţine certitudini legate de amintirile din război, dar spune că, fără îndoială, armata germană a fost una extrem de disciplinată. Hunedoreanul îşi aminteşte mai ales de corectitudinea nemţilor care, luptând alături de români, dacă mâncarea nu ajungea la aliaţii lor, nemţii – la rândul lor – nu se atingeau de alimente.
Cum să supravieţuieşti în război
Când s-a căsătorit, Valentin Buta n-a mai avut unde să stea. Casa lui, primită de mama sa ca dar de nuntă din partea familiei, fusese confiscată de comunişti. Nu odată, bărbaţii din familia Buta, înciudaţi de aşa întorsătură a destinului, au spart geamurile casei care, cândva, fusese a lor. “Când am plecat eram trei ofiţeri la Companie. Căpitanul nostru era Constantin Dincă, un ofiţer era din Cugir şi unul din Craiova, dar au murit, săracii! Deie Dumnezeu să nu mai fie niciodată război, că eu, dacă aud de front… parcă mă şi doare capu’! Nu mai vreau să aud de război!”, spune Valentin Buta. A trăit destul pe front, dar mereu cu gândul neclintit că el se va întoarce, teafăr şi nevătămat, acasă. Scriau alţi hunedoreni scrisori din război şi-şi plângeau soarta ori îşi împărtăşeau temerile negre legate de moarte cu femeile rămase acasă… Singurul care n-avea frică de-aşa ceva era el, hunedoreanul cel patriot, care-a fost convins întotdeauna că războiul, cumplitul război n-o să-i vină de hac, iar el va muri de bătrâneţe pe perna lui de acasă. Când a fost să-i fie foame, ordonanţa lui, un băiat ager ca jăraticul, i-a adus câte un pui fript într-o batistă murdară, când a rămas fără apă, s-a coborât să bea din găoacea lăsată de copita calului, şi-a fost cumplit de dezamăgit (se amuză copios astăzi fata lui, ea însăşi în vârstă de peste 70 de ani) când, pe front fiind, un coleg de arme i-a strigat de pe culmea vecină că acasă i s-a născut o fată, pentru că toată viaţa şi-a dorit un băiat. “În 1942, când m-am născut eu, Câmpeanu, ofiţerul din Cugir, învăţătorul care avea să devină mai târziu naşul meu, a fost cel care i-a strigat de pe un deal, de la câţiva kilometri depărtare, în inima Caucazului, că i s-a născut o fetiţă. Tatălui meu i s-a lungit, atunci, figura, pentru că el vreme de nouă luni aşteptase… un băiat!”, se amuză Alexandrina Filimon, fiica veteranului de război.
Pribeag, prin Rusia şi Cehoslovacia
Cât el a fost plecat pe front, iar soţia şi fiica erau acasă, Valentin Buta a avut grijă ca, în mijlocul sărăciei lucii, în care un coltuc de pâine era un bun de mare preţ, cele două să nu sufere de foarte multe lipsuri. Urmaşi ai unor meşteri cojocari şi pălărieri, cu ateliere cu calfe şi tot fasonul, Alexandrina, fetiţa de acum aproape 70 de ani, se refugia adesea în Cerna, satul care se întindea odinioară pe fundul lacului de acumulare de la Cinciş. Nenea Valentin Buta, colonelul în rezervă, a pierdut şirul drumurilor pe care le-a făcut, dar zice că a străbătut mare parte din sud-vestul Rusiei. Odată, la întoarcere, în Slovacia, alături de ruşi, împotriva nemţilor, nemţii au fost obligaţi să plece fără să ia o ambulanţă plină cu răniţi. I-au lăsat acolo, iar slovacii, nu ruşii, i-au măcelărit. Alexandrina, fiica lui cea distinsă şi delicată, spune că ani în şir tatăl ei a sărit din pat, speriat de amintirea gloanţelor şi a obuzelor care nu-i dădeau pace nici în vis. “Sindromul stresului post-traumatic, aşa s-ar numi acum, dar pe vremea aia nu se punea un asemenea diagnostic, iar oamenii se vindecau de durerile lor fără tratament”, adaugă Alexandrina. Dac-ar avea ceva mai multă putere bătrânul ar râde, căci îşi aminteşte cum, după un marş obositor, întreg plutonul a căzut la pământ, secerat de lama atotbiruitoare a somnului. Când s-au trezit, după câteva ore, românii au aflat că ruşii au atacat şi s-au şi retras, fără ca ei să prindă măcar de veste. “Drac’ să bage în Stalin!”, adaugă, cu năduf, hunedoreanul cel hâtru, făcându-şi “audienţa” să râdă. “Când ne-am dus, ne-am dus la Braşov, la comandantul de campanie, am fost cazaţi la Poiana Braşov. O fost frumos tare! Da’ asta era abia după ce s-o închis frontu’, mult după război…”
“Americanii n-au nicio obligaţie faţă de mine!”
În ultimii ani de comunism, parcă prin ’87, din câte îşi aduce aminte, Valentin Buta a mers la Securitate, ca să ceară viză de America. El, tocmai el, patriotul, împăcat cu gândul că fata lui emigrase şi se stabilise la New York, avea de gând să meargă să-şi viziteze familia. Când l-au întrebat de ce nu vrea să plece pentru totdeauna, colonelul le-a răspuns: “Da’ de ce să plec? Pentru ţara asta am muncit, pentru ţara asta am luptat, să-mi dea ei pensie! Americanii n-au nicio obligaţie faţă de mine!” Nicio problemă n-a fost vreodată prea mare, astfel încât colonelul să se îngrijoreze. “Pentru orice există o soluţie”, aşa a gândit mereu. Dintre dărâmăturile unei case din Rusia, acolo unde ruşii cei săraci cărora el le mergea împotrivă i-au dat de mâncare, a cules cu mâinile îngheţate o icoană splendidă, pe care a purtat-o cu el peste tot în viaţă şi care, crede el, l-a păzit de nenorociri. Este o icoană simplă, pictată de cine ştie ce meşter iconar: Maica Domnului cu pruncul. Se miră şi cei din jur… vecinii, prietenii, chiar familia şi cu toţii spun că, probabil, tocmai asta l-a ţinut în viaţă până la 97 de ani. E la curent cu tot ce se întâmplă pe mapamond şi-i blagosloveşte, deopotrivă, şi pe Putin, şi pe Obama. De ce-a scăpat de moarte pe front, de ce astăzi, poate sta să râdă, cumva mucalit în faţa destinului? Poate şi datorită faptului că hunedoreanul Valentin Buta, mai presus de orice, i-a iubit pe români, pe Dumnezeu şi ţara lui din inimă, România. Alexandrina, fiica lui, e plină de mirare când priveşte, oarecum ca la cinematograf, viaţa de aproape un secol a tatălui ei: “Nu ştiu cum, el a fost omul care întotdeauna era «la comandă», iar toată lumea avea tendinţa să se supună. Nu ştiu nici cum să-mi explic longevitatea lui şi mă întreb cât din ceea ce a trăit a pus la suflet… Asta ar fi explicaţia mea pentru faptul că, la vârsta lui, la 97 de ani, el nu ia niciun medicament! Aţi mai auzit aşa ceva? Nu-l doare nimic, iar analizele sunt perfecte! Dacă ar fi să-l drescriu, asta aş spune despre el: «Un comandant, un bărbat puternic şi un mare patriot!»”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.