Liviu Ionescu, numărul unu pe ţară la “Search and Rescue”

Articolul a fost vizualizat de 3,188 ori

Este trainer internaţional şi specialist în psihologie canină, team-liderul României la Search and Rescue şi unul dintre cei trei lectori de psihologie canină din ţara noastră. Spune că nu-i plac minciuna, mediocritatea şi falsitatea, e un pozitiv înnăscut şi crede că instructorii îl văd ca pe un tip dur, cu pretenţii, un perfecţionist. Liviu Ionescu a susţinut la Hunedoara un atelier de psihologie canină şi a fost încântat să-i introducă pe cititorii REPLICA în lumea fabuloasă a dresajului canin.

Vreme de trei zile, la Hunedoara s-au desfăşurat o mulţime de evenimente: un antrenament al echipei naţionale de salvare, demonstraţii de dresaj, examene canine de salvare, o paradă a raselor canine, dar în program a fost prevăzută şi o selecţie pentru campionatul mondial de Mondioring (un sport cu câini, care sunt învăţaţi să se protejeze pe ei şi pe proprietarii lor de agresori şi de hoţi, iar probele de concurs implică abilităţi pe care le au, spre exemplu, câinii de poliţie). Pentru cei care n-au auzit niciodată de aşa ceva, ce înseamnă “psihologie canină”, cui şi la ce foloseşte?
Liviu Ionescu, unul dintre cei trei lectori de psihologie canină din ţara noastră, a fost premiat, împreună cu câinele său de salvare, la Hunedoara

Liviu Ionescu, unul dintre cei trei lectori de psihologie canină din ţara noastră, a fost premiat, împreună cu câinele său de salvare, la Hunedoara

Noi încercăm să implementăm în România ideea de “a cunoaşte, înainte de a face”. În primul rând, esenţa unui training, a unui work-shop de psihologie canină înseamnă să ne cunoaştem noi, pentru a înţelege comportamentul câinelui şi, din punct de vedere psiho-relaţional, să înţelegem cum se comportă exemplarul în anumite situaţii: stres, neîncredere, evadare, de ce nu vrea să ne asculte, face ce doreşte, când doreşte şi cu cine doreşte?… Atunci ne întrebăm de ce nu putem face foarte multe din acel exemplar, deşi, în raport de rezultatele unui pshihotest canin, el are un coeficient de inteligenţă foarte ridicat. Auzim de foarte multe ori: aici este vorba de greşeala proprietarului sau câinele este răsfăţat… Pentru a răspunde la aceste întrebări, Asociaţia Chinologică Română şi organizaţiile mondiale chinologice realizează un duplex chinologic: psihologia canină, cu seminarii şi traininguri pe specialităţi: fie că vorbim de câinele de căutare-salvare, fie că vorbim despre câinii de monitoring, fie că vorbim despre câinii de companie şi terapie. Cursul acesta este şi o prevenţie, din punctul de vedere al proprietarului care nu are informaţia, pentru că această cultură chinologică se formează în timp. Cursul de psihologie canină ne permite să analizăm cum este abordată problema achiziţionării, educaţiei, înţelegerii unui exemplar, în raport de specialitatea pe care vrem să o realizăm sau în raport cu familia pe care o are. Din păcate, nu avem prea multe surse de informare, cărţile sunt foarte puţine, nivelul de pregătire al instructorilor, al trainerilor, al psihologilor canini, al zoologilor este cel care este… Nu zic că nu există şi vârfuri de lance în România, dar acestea sunt foarte rare. Tocmai de aceea seminariile de acest gen permit proprietarilor de câini să-şi cunoască animalele, să se analizeze şi să ştie ce au de făcut. Cel mai important este să ne cunoaştem pe noi, pentru a avea rezultate cu căţelul.

Asta înseamnă că un curs de pshihologie canină nu se adresează doar trainerilor sau instructorilor, ci şi simplilor proprietari…

La cursurile mele de psihologie nu fac nicio diferenţă între traineri, instructori sau proprietari de câini. Şi la acest seminar de psihologie canină care a avut loc la Hunedoara, unul dintre cele mai importante evenimente din România, s-a întâmplat acelaşi lucru. Cu mic, cu mare, fie că abia azi am intrat în această lume fascinantă, fie că avem o experienţă chinologică de 20 de ani, fie că suntem simpli chinofili (iubitori de căţei), până la traineri, instructori, antrenori de echipe naţionale, arbitri, crescători, lectori vin la aceste cursuri interactive tocmai pentru a învăţa.

În calitate de lector internaţional şi reprezentant al României la Organizaţia Câinilor de Salvare încă din anul 2000, ai susţinut astfel de cursuri în aproape toate ţările de pe continent. Câte asemenea cursuri de psihologie canină se desfăşoară anual în România?

Nu sunt multe: patru sau cinci pe an. Anul acesta, în februarie, a fost un seminar la Cheia, în timpul Carnavalului Zăpezii, în primăvară – la Craiova, în vară, acum, la Hunedoara, în toamnă va mai fi un curs la Timişoara şi, spre sfârşitul 

Trainer internaţional şi specialist în psihologie canină, team-liderul României la Search and Rescue îşi prezintă echipa de salvatori de excepţie

Trainer internaţional şi specialist în psihologie canină, team-liderul României la Search and Rescue îşi prezintă echipa de salvatori de excepţie

anului, la Braşov. Sunt câteva puncte de reper unde cei care vor să se ocupe de dresajul şi educaţia câinilor pot afla câte ceva despre ei, dar şi despre greşelile pe care le fac.

Care sunt cele mai frecvente erori pe care le face un proprietar care vrea să îşi dreseze câinele?

Participanţii la cursul de psihologie canină au fost foarte suprinşi să afle răspunsul la întrebarea: “Ce trebuie să fac? Sau… ce trebuie să învăţ prima dată?” Prima dată, trebuie să recunoaştem că am greşit. Iar dacă facem erori zilnice, atunci nu putem avea niciun progres. Trebuie să admitem ideea că am greşit, că e nevoie să întrebăm, trebuie să depăşim ideea că noi le ştim pe toate, trebuie să aplicăm ceea ce am învăţat, nu să fim doar nişte buni teoreticieni. Pentru că… în lume sunt trei categorii de oameni: cei care fac, cei care privesc şi-i admiră pe cei care fac şi cei care, din păcate, sunt majoritari în România şi în Europa de Est, în general, persoanele care spun, din start: “A, e uşor ce a făcut el! Puteam să fac şi eu!” şi care, în secunda doi, devin cârcotaşi. Românii trebuie să se cunoască, să accepte ideea că o evoluţie, o transformare este necesară în fiecare zi şi să ştie că există asemenea cursuri. Apoi, fiecare ţară încearcă să invite la aceste traininguri lectori din diferite părţi ale lumii: din Japonia până-n Statele Unite, din Argentina până în Alaska. E vorba de împărtăşirea pe mai multe paliere: experienţă profesională, cultură, religie, atitudine, să vedem ei pe ce se axează… La un asemenea curs, nu există întrebări banale, nu există întrebări prosteşti, fiecare întrebare are nevoie de şi va primi un răspuns.

Care este diferenţa între ceea ce se întâmplă în România, în acest moment, în domeniul chinologic, şi Vestul Europei?

În ultima vreme avem de-a face cu o explozie canină, apărută din dorinţa de a avea cât mai multe rase, de a folosi câinii în diferite activităţi, de la o simplă paradă canină până la căutări de persoane dispărute sau salvare de la dezastre, pentru pază, apărare… Există o mulţime de specialităţi canine, specialităţi despre care Europa de Est ori nu a prea auzit, ori nu prea foloseşte câinii pentru aşa ceva. Totuşi, pentru că, în calitate de trainer internaţional, susţin cursul acesta de 15 ani în toată Europa, pot să spun că în România există o schimbare de mentalitate, s-au făcut nişte paşi… extrem de mici, trebuie să recunosc, dar importanţi.

Liviu Ionescu are, la bază, studii de psihologie umană. Cum ai ajuns trainer internaţional în psihologie canină şi team-liderul României la Search and Rescue?

Fac parte din a patra generaţie de chinologi, aşa că ştiu ce înseamnă chinologia, am vrut mereu mai mult, iar acum încerc să o dezvolt. M-am născut cu ciobănesc german, apoi am devenit proprietar de ciobănesc german şi de labrador, am trecut de la faza expoziţională, iar acum vreau să arăt Europei că şi românii pot. Dictonul meu este: “psihologia canină este un mod de viaţă”. După cutremurul din ‘77, când fusesem ajutaţi de elveţieni şi de nemţi, Ceauşescu a cerut să se înfiinţeze şi la noi servicii de Căutare şi Salvare. Astfel, în 1984, la Craiova, a fost înfiinţată prima echipă canină de salvare, care a fost recunoscută oficial. Eu, pe atunci, eram un puştan care a avut şansa de a face parte din acea echipă “minune”, “dream team-ul” momentului. Ei, dacă eşti pasionat, te implici total şi ar trebui să dăruieşti fiecare informaţie tuturor promoţiilor şi generaţiilor care vin la fiecare stagiu sau intră în lumea chinologică.

Care este diferenţa între un instructor şi un trainer?
Privitorii au putut să admire ciobănescul german, unul dintre cei mai iubiţi câini de companie, dar mai ales de pază şi apărare

Privitorii au putut să admire ciobănescul german, unul dintre cei mai iubiţi câini de companie, dar mai ales de pază şi apărare

Sunt mai multe nivele de pregătire. Asistent-instructorul trebuie să lucreze, să îşi facă o bază de informaţii, apoi poţi să devii instructor de bază. Ideea e că poţi să formezi nu numai exemplarul tău, ci şi pe acela al unui partener sau cursant. După o anumită experienţă, dovedită cu rezultate, poţi să devii instructor de specialitate pe una dintre cele nouă specialităţi chinologice şi apoi trebuie să ai experienţă cu echipa pe care o conduci. E necesar ca fiecare membru al echipei să aibă rezultate în examenele de lucru, indiferent de specialitate şi apoi, după ce devii instructor de specialitate, ajungi antrenorul unui club, al unei echipe şi, apoi, antrenor de echipă naţională, cum este în alte sporturi selecţionerul. După o experienţă de predare, după o experienţă competiţională, chinotehnică şi de catedră, poţi să ajungi lector de psihologie canină şi etolog. Eu am avut norocul de a fi şcolit întâi afară, în cadrul Academiei Germane de Dezastre, unde am terminat ca şef de promoţie, în cadrul Societăţii Franceze, la FEMA, Federaţia Americană de Emergenţă care, în cadrul USAID-ului, organizează cursuri şi specializări pentru Europa şi abia ulterior am făcut cursuri şi în România.

De-a lungul anilor, ai participat la o mulţime de activităţi de salvare, în România, dar şi în Turcia, Grecia şi Croaţia. Povesteşte-ne câteva de care îţi aminteşti şi care au fost impresionante chiar şi pentru tine.

Nu seamănă una cu alta. Au fost, de exemplu, situaţii extrem de interesante, din punctul meu de vedere, dar s-au terminat banal. Am căutat trei zile şi trei nopţi în Munţii Bucegi nişte tineri, ca să ajungem la ei şi să se supere pe noi, că de ce i-am căutat acolo, după ce comunicarea cu familia şi cu prietenii fusese, în tot acest timp, întreruptă. Altădată, au fost situaţii când a trebuit să găsim localnici, oameni ai locului, care, paradoxal, s-au pierdut. Este foarte dificil, pentru că noi lucrăm în regim de voluntariat, nu suntem plătiţi pentru activitatea de “Search and Rescue” (engl. – căutare şi salvare), iar membrii unei echipe lurează în domenii diferite: medical, militar, în sectorul privat… Nu poţi să-i aduni chiar aşa, de la un minut la altul. Alte cazuri… mă întăresc numai când îmi aduc aminte de ele: e cel al unui bărbat de vreo 45 de ani dispărut în Parâng în luna noiembrie. Ei, pe omul ăsta îl dăduseră deja decedat, nu numai dispărut. Peste 60 de oameni: jandarmeria montană, SMURD, Salvamont, localnici s-au dus acolo şi au periat zona. E drept că, în unele cazuri, a-l găsi pe dispărut înseamnă şi a-l găsi mort. Asta e realitatea! Însă, când auzi familia: “Dom’le, găseşte-l cum o fi, numai găseşte-l ca să-l înmormântez creştineşte!”, nu poţi să nu pleci şi tu să cauţi. În cele din urmă pe bărbatul acesta l-am găsit ascuns în scobitura unei stânci, teafăr, foarte cerebral, în condiţii în care… din multe puncte de vedere, era imposibil să supravieţuiască.

Banii de care aveţi nevoie pentru intervenţiile de “căutare şi salvare” de unde provin?
Zeci de hunedoreni au participat la evenimentele organizate pe stadionul “Michael Klein” de la Hunedoara, care s-au încheiat cu o paradă a raselor

Zeci de hunedoreni au participat la evenimentele organizate pe stadionul “Michael Klein” de la Hunedoara, care s-au încheiat cu o paradă a raselor

Din resurse proprii. Sponsorii sunt foarte puţini. România a ajuns acum, după zeci de ani în care nu s-a încadrat în lumea bună chinologică, să participe la nişte campionate mondiale, dar statul nu oferă niciun fel de ajutor. Ne comparăm aici cu ţări care au experienţă de 80-100 de ani. Noi avem în spate doar 20 de ani. Ei, în Occident există sprijin, fie guvernamental, fie regional, fie local. La noi, nu.

Ce trebuie să ştie hunedorenii? Au un câine, unde să meargă cu el la dresaj?

Hunedorenii sunt nişte fericiţi: şi oraşul Hunedoara, şi judeţul Hunedoara! Există Clubul de Dresaj Canin, reprezentantul Asociaţiei Chinologice pe partea utilitară, experţi, cum ar fi Willi Landt, familia Landt… Proprietarii de animale trebuie doar să facă pasul şi să-şi testeze căţelul. Aşa, pot afla ce calităţi are, ce pot şi ce nu pot să facă din şi cu el: să fie uşor să îl am în bloc, să respect nişte reguli de etică, să mă plimb cu el prin parc, să-l educ într-o specialitate. Mâine, poimâine, poate găsesc un câine de pază sau chiar un câine salvator într-un căţel aparent banal, pe care proprietarul îl ţine acasă şi doarme cu el în pat! Dar important este ca şi cei fără căţei să se implice, voluntar. Orice tânăr între 14 şi 114 ani este binevenit!

About Ada Beraru