Veteranii continuă tradiţia jocului de popice, la Hunedoara

Opt pensionari hunedoreni, pasionaţi până în măduva oaselor de jocul de popice, se străduiesc să nu lase acest sport să dispară complet, la Hunedoara.

Ei alcătuiesc echipa de popicari veterani a C.S. Siderurgica, extrem de activă competiţional, obţinând anul trecut locul întâi la campionatul naţional de popice, destinat seniorilor.

Cu câteva zeci de ani în urmă, jocul de popice era unul dintre cele mai iubite şi practicate în judeţ. Nu exista o modalitate mai bună de relaxare, la ieşirea din schimb, pentru siderurgiştii şi minerii hunedoreni, decât două ceasuri petrecute în sala de popice. Popicele a fost, însă, practicat şi ca sport de performanţă, popicarii hunedoreni ajungând chiar campioni naţionali. Prăbuşirea giganţilor industriali din judeţ, care susţineau material acest sport, i-a determinat declinul. Ultima echipă supravieţuitoare a fost C.S. Siderurgica Hunedoara, care s-a destrămat în urmă cu aproximativ 10 ani, după ce timp de trei decenii a fost una dintre cele mai temute echipe din prima ligă. Tradiţia jocului de popice este dusă mai departe doar de către echipa veteranilor, care se antrenează cu vigoarea unor flăcăi, mai ales acum, când se apropie campionatul naţional la care au un titlu de apărat.

Pasiunea care îi menţine tineri

Media de vârstă a echipei este de 65 de ani, iar decanul a împlinit 72. Cu toate acestea, după patru ore de antrenament, nu auzi pe nimeni plângându-se că a obosit sau că îl supără vreo durere. Bilele se rostogolesc iute, iar popicele sunt spulberate cu zgomot victorios la fiecare aruncare. Bărbaţii îşi dau sfaturi, se gratulează şi se tachinează cu dezinvoltura oferită de anii mulţi de tovărăşie pe care îi au în spate. S-au cunoscut pe vremea când lucrau în Combinat şi pentru toţi popicele reprezintă o dragoste veche, indiferent dacă în tinereţe au fost popicari profesionişti sau au jucat doar de plăcere.

Pista din ţărână a copilăriei

Dacă îi întrebi când şi cum au început să joace popice, îi pui puţin în încurcătură, pentru că au făcut cunoştinţă cu jocul tare demult. “Ehei, prima dată am jucat popice când eram copil mic, la mine în sat”, mărturiseşte Feher Gyula, cel mai în vârstă dintre veterani. “Jucam pe nisip. Puneam numai o scândură în locul de unde pornea bila. Când ploua, se făcea noroi, şi se împotmolea bila, nu ajungea nici până la jumătatea pistei. Tare mult ne chinuiam când nu era timp frumos”, îşi aminteşte bărbatul, zâmbind, de jocul preferat din copilărie.

După ce s-au angajat în Combinat, au început să joace la popicărie. Bărbaţii povestesc că, în locul actualei clădiri din Hunedoara, exista o popicărie mai mică şi rudimentară. “Dădeam câţiva lei şi jucam câte două ceasuri, când ieşeam din schimb. Ne făcea plăcere. Câteodată veneam cu şeful la popice. Aici nu se mai ţinea cont de funcţie”, povesteşte Feher Gyula. Atât de îndrăgit era jocul de popice printre siderurgişti, încât se organizau concursuri între secţiile Combinatului.

Doi maiştri din Combinat, fondatori ai echipei de popice

Astfel le-a venit unor maiştri ideea că joaca aceasta se poate transforma în ceva serios. “Veneam aproape zilnic să joc popice şi, la un moment dat, nişte jucători mai bătrâni au făcut un concurs. După concurs, ne-au spus câtorva să rămânem şi să formăm o echipă”, explică Nicolae Popa cum a devenit popicar. Obiectivul echipei era să promoveze în divizia A, dar timp de doi ani nu a câştigat nicio competiţie. “Doi ani am mâncat numai bătaie. Atunci şi-au dat seama maiştrii care se ocupau de echipă că avem nevoie de un antrenor şi l-au adus de la Reşiţa pe Ion Nicoroiu, care fusese campion mondial la popice. În anul 1974 am început să fim antrenaţi de el şi, un an mai târziu, am promovat în divizia A”, îşi aduce aminte Nicolae Popa. Bărbatul mărturiseşte că momentul promovării reprezintă cea mai frumoasă amintire din viaţa sa de sportiv. El spune că sportul pe care l-a practicat i-a modelat în mod fundamental şi caracterul. “Jocul de popice este un sport la care trebuie să dai dovadă de calm, de stăpânire de sine şi de mult respect. Este un sport de echipă, dar coechipierii nu joacă împreună, ci fiecare contribuie separat la reuşită. De asta, popicele te învaţă să fii responsabil şi să dai tot ce-i mai bun pentru binele echipei. Uneori am pierdut titlul la un popic, la greşeala unui om, dar asta nu ne-a făcut să nu-l respectăm în continuare pe colegul care a avut o zi proastă”, explică sportivul veteran.

Avantaje pentru siderurgiştii popicari

Popicarii din echipa de primă ligă se bucurau de avantaje şi la locul de muncă. “În fiecare zi eram scoşi din producţie câte patru ore, pentru antrenament. Mai mult, eram şi bine văzuţi de şefi, că noi făceam un efort suplimentar, veneam la popice. Câteodată primeam şi ceva în plus la prime, pentru că eram popicari”, recunoaşte Nicolae Gherasim, alt membru al echipei de veterani. Tot el îşi aminteşte cu plăcere şi de chefurile frumoase de la Cantina Restaurant, prin care îşi sărbătoreau popicarii hunedoreni victoriile.

Cei mai glorioşi ani pentru echipa hunedoreană de popice au fost anii ‘90. În această perioadă a fost construită şi clădirea actuală a popicăriei, care îndeplineşte standardele pentru a găzdui chiar şi competiţii internaţionale. Prosperitatea echipei de popice de la Hunedoara nu a durat, însă, mult timp. Aceasta nu a mai supravieţuit decât câţiva ani după închiderea unei părţi însemnate a Combinatului, datorită căruia se înfiinţase. Puşi în situaţia de a-şi căuta alte locuri de muncă, la care apartenenţa la echipa de popice nu reprezenta un plus, popicarii au renunţat la sport, iar echipa s-a destrămat.

Dedicarea veteranilor

Singurii care nu s-au lăsat de această pasiune sunt veteranii, pe care nu-i deranjează să-şi “rupă” din pensie pentru a plăti cotizaţia la federaţie şi pentru a-şi finanţa participarea la competiţii. Se antrenează de două ori pe săptămână, dar, după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei, ar sta şi noaptea în popicărie. Pentru că nu se resemnează la ideea ca, în viitor, sportul lor de suflet să nu mai aibă adepţi, popicarii veterani şi-au susţinut colegul, fost antrenor, să formeze o echipă de juniori.

De câteva luni, veteranii împart pistele cu o mână de puşti pe care antrenorul Nicolae Popa promite să-i transforme în campioni naţionali. “În trei luni, două dintre junioarele pe care le antrenez, Noemi şi Erika, au urcat pe podiumul unei competiţii interjudeţene. În 2016, îmi doresc titlul naţional cu juniorii şi îl vom obţine”, declară antrenorul, încrezător. Previziunile lui sunt întărite şi de colegii săi veterani, care au prins drag de copii şi se bucură de orice ocazie de a-i sfătui şi de a-i ajuta pe aceştia.