Editorial: “S’il vous plaît, Roumanie!”

Cică un bărbat bine îmbrăcat se lamentează lângă un cerşetor în zdrenţe despre cât de grea e viaţa. Impresionat, boschetarul caută cu mână tremurândă în fundul buzunarului şi găseşte ultimii cinci lei făcuţi din miloagă, pe care îi oferă pătruns de milostenie bărbatului de lângă el. Ce credeţi că face acesta mai departe? Cheamă un taxi şi pleacă sub privirea perplexă a nevoiaşului naiv. Ei, bancul e vechi! Dar spre aşa ceva pare să fi ajuns şi relaţia dintre Uniunea Europeană şi România. Este concluzia celui mai important eveniment al anului, Summitul European de la Bruxelles de la finele săptămânii trecute. Scepticii au intuit încă de la început că nu-i mare lucru de Uniunea Europeană asta, dacă şi România a fost acceptată în ea. Recesiunea economică nu a făcut decât să-i pună Uniunii oglinda în faţă.

Şi ce s-a putut vedea? Un Turn Babel economic care stă să se prăbuşească de la o zi la alta. De la Summit s-au aşteptat lovituri de tun reformatoare. S-a auzit doar un sunet de păcănele. Schimbarea tratatului UE a fost substituită cu un acord interguvernamental din cauza opoziţiei Marii Britanii. Efect? Investitorii nu au fost încântaţi, euro a continuat să se deprecieze, iar criza datoriilor suverane e la fel de ameninţătoare. Din păcate, dacă până la nivelul actual s-a mai putut, de acum înainte procesul vital de contopire administrativă şi economică a statelor europene nu mai poate avansa cu diplomaţii de catifea şi „pardon”-uri galante. E vorba deja până la urmă de suveranitate naţională. Veto-ul Marii Britanii de la ultimul summit e dovada clară că va exista întotdeauna un “Gică contra” care să cultive status-quo-ul. Fără votul britanicilor, tratatele UE nu se pot modifica. Aşa cum nici România nu poate intra în zona euro dacă singură Olanda se opune. Democraţia extinsă a modului în care se iau astăzi deciziile în UE a devenit, iată, o frână în actuala etapă de dezvoltare sau, mai bine zis, de sub-dezvoltare a Uniunii. Chiar şi implementarea acordului interguvernamental ridică puzderie de probleme politice şi juridice pentru fiecare ţară.

Pe de altă parte, orice altă formulă, cu Germania făcătoare de jocuri, cu UE de Nord şi de Sud, sau cu Grecia făcându-şi exitul din zona euro, va ucide pentru totdeauna ceea ce azi numim Uniunea Europeană. Chiar fără să ne dăm seama, chiar şi această formulă de „17 plus”, la care a aderat voluntar şi România, nu mai reprezintă pe deplin Uniunea la care am aderat în 2007.

Şi cum să fie când noi am intrat într-o Uniune ca “să ni se dea” şi am ajuns într-una în care “ni se cere”. La summit, liderii zonei euro au hotărât că, pentru a suplimenta resursele disponibile pentru sprijinirea statelor care au nevoie de ajutor financiar, ar putea fi majorate contribuţiile la Fondul Monetar International, prin împrumuturi în valoare totală de 200 de miliarde de euro. Din aceştia, 50 de miliarde de euro trebuie asiguraţi de ţările care nu fac parte din Schengen. Adică şi de România. Cu alte cuvinte, şi nu poate fi decât aşa, vom cotiza la fondul de salvare a risipitorilor bugetari din “judeţele” europene Grecia, Portugalia, Spania sau Italia. Ce primim la schimb? Promisiunea că politicii administrative de pe Dâmboviţa i se vor lua jucăriile investiţionale preferate, cum ar fi terenurile de fotbal cu nocturnă în sate de octogenari, bazine de înot unde a înţărcat mutu’ iapa şi pomana electorală.

Prin urmare, chiar dacă se declară contrariul, sărăntocul va trebui să plătească dacă vrea să mai fie parte în lumea bună. Ce vor face grecii, italienii sau spaniolii cu banii românilor? Depinde ce fel de om e premierul lor. Între finanţarea băncilor şi “bunga-bunga”, orice variantă este posibilă.