Gheorghe Oprean are 95 de ani şi locuieşte singur într-o căsuţă de lemn cu fundaţie de piatră, înconjurată de câţiva copaci. Dumnezeu l-a fericit cu zile multe, toate petrecute într-un sat de munte – Feregi, comuna Cerbăl. Pe el şi pe ceilalţi veterani de război care au trecut de 90 de ani şi încă se mai poartă singuri pe picioare, destinul pare că a dorit să-i recompenseze cu ani mai mulţi şi mai molcomi. Destul a pătimit şi Gheorghe Oprean luptând pentru ţară. Povestea lui îmbină dramatismul cu romantismul şi umorul cu tristeţea.
Gheorghe Oprean are atâtea amintiri din Război încât, uneori, trebuie să stea un pic pentru a pune
întâmplările în ordine cronologică
Bătrânul cu păr cărunt şi privire curioasă ne invită în casă. E răcoare la umbra nucului de lângă fântână, unde mai stă câteodată să vadă pe cine mai trece pe drum, doar-doar va mai schimba şi el o vorbă cu cineva, dar e şi mai răcoare în casă. Aşa şi este. Casa tipic pădurenească are camere mari, mobilier vechi de cel puţin 60 de ani, tavan cu grinzi groase de lemn, iar pe pereţi, adunate în rame cu sticlă, sunt zeci de fotografii de familie. Printre ele, şi câteva de când era el tânăr ostaş. Nu fotografiile sunt însă cele mai vechi obiecte din “recuzită”, ci o curea cu cataramă de metal pe care o poartă mândru şi azi şi care datează din 1915, “de pe vremea lui Franz Joseph al Austriei”.
O scurtă boemie
“M-am născut la Bătrâna. Aici, la Feregi, am venit ginere pă timpu’ războiului. Ohooo, prin câte am trecut până să mă-nsor…”. Aşa îşi începe bătrânul povestea având pe chip expresia celui căruia nu-i vine să creadă că cineva, tocmai de la ziar, vrea s-o afle. Le-a mai povestit copiilor din sat frânturi de pe front, însă puţini au avut răbdare să-l asculte până la capăt. Din familie, povestea o ştia cap-coadă doar soţia lui: “Nu am avut copii. Când ar fi trebuit să am copii, eu eram pe front. Dup-aia nu m-o mai fericit Dumnezeu şi cu asta. Soţia mi-o murit acum 10 ani…”, spune veteranul, care trece repede peste momentul de cumpănă al conversaţiei şi-şi aminteşte: “Eheii. Eram tânăr, frumos, fetele-mi ţineau calea pe la Turnu-Severin, când eram în uniformă. Apoi, la ruşi, când am fost, cine ştie câte mândre-am mai avut. Dintre tăte, numa’ una mi-o rămas în minte şi-n suflet…, Marusia o chema, da’ ajungem noi şi la ea”. Apoi Gheorghe Oprean se-ntoarce la-nceputul poveştii.
S-a născut în mai 1919, într-o familie săracă. După ce a împlinit 14 ani, pentru el fiecare duminică însemna un drum lung, pe jos, la Dobra, pentru instrucţia din programul de premilitărie. În 1941 este chemat la oaste, la Regimentul 96 Infanterie din Caransebeş. Avea doar patru clase, dar din primele săptămâni dovedise că este mult mai dezgheţat la minte şi mai descurcăreţ decât camarazii lui care absolviseră gimnaziul ori liceul. “Te trimit la Turnu-Severin. Au nevoie acolo de un om de legătură”, i-a spus într-o zi comandantul unităţii. După o săptămână, Gheorghe Oprean, tânărul care nu ştia decât cărările din Ţinutul Pădurenilor şi drumurile către Dobra, Făget, Haţeg şi Hunedoara, stăpânea la perfecţie mersul tramvaielor din Bucureşti. Avea de dus şi adus corespondenţa Diviziei 19 Infanterie cu Ministerul Apărării şi cu Marele Stat Major. I-a fost greu la început, când ajungea la destinaţiile sale din Capitală, pentru că peste tot dădea doar de ofiţeri cu grade care mai de care. “Aveam ordin de la comandantul Diviziei ca nu care cumva să mă opresc de vorbă cu fetele din Turnu Severin. Am ascultat până când n-am mai avut încotro. Într-o zi, trei fete, ţinându-se de mâini, s-or pus în calea mea de nu mă mai lăsau să trec dacă nu vorbesc cu ele. No, chiar îi ziua aia, un căpitan despre care se zicea că-i rău de tot, m-o văzut. Da’, până la urmă nu m-o pârât la comandantu’ ăl mare. Am scăpat!”. După câteva luni, din caporal a devenit sergent-comandant de pluton. În mod normal, cursurile trebuiau să dureze un an întreg. În cazul lui, promovarea a venit mai devreme: “Începuse războiul şi pe la noi, de vreo 10 luni. Ne-au pus la examene. Noi, ăştia şase care aveam doar câte patru clase, am luat examenul. Ăia cu gimnaziu şi liceu or cam picat. Am ajuns subofiţer. Eram deja mare, vă daţi seama. La 21 de ani să ai salariu 10.800 de lei, la vremea aia, era ceva! Eram tânăr şi habar n-aveam de capu’ meu!”.
A devenit bărbat în câteva săptămâni
Pădureanul-comandant de pluton nu lăsa nicio clipă
să se vadă că şi el are în suflet un sentiment periculos, mai ales în situaţii limită: frica
Transformarea lui Gheorghe Oprean dintr-un “aiurit” în “bărbat” s-a petrecut în doar trei săptămâni, cât a trecut de la plecarea regimentului său din ţară şi dispunerea lui pe linia l de pe frontul din Crimeea: “Io, în continuare eram cam nebun. Eram tânăr, n-aveam nevastă, n-aveam copii. Da’ atunci am văzut bărbaţi cu neveste şi copii care plângeau. Am mers cu trenu’ o săptămână după care am mărşăluit trei săptămâni, câte 80 de kilometri pe zi. Când am ajuns aproape de linia frontului, am fost anunţaţi că a doua zi intram în linia l. Atunci or început să plângă unii, mai ales ăia care aveau copii acasă. Zburau gloanţele pe deasupra capetelor noastre întruna. Eu trebuia să patrulez fără încetare câte 200 de metri în tranşee, să-i ţin treji pă tăţ’. Dacă adormea vreunu’, ruşii abia aşteptau, că mai veneau să să bage la noi în tranşee. Atunci mi-am pierdut şi auzul la o ureche. O bombă o explodat la 10 metri distanţă de mine. Am dat să ies din şanţ, da’ am văzut bomba cum cade şi m-am băgat la loc. O fracţiune de secundă dacă mai întârziam, eram mort”.
Crimeea a fost câştigată, temporar, de trupele româno-germane, după care Regimentul 96 Infanterie a fost trimis să lupte în Caucaz, alături de trupele generalului Mociulschi, pe care şi-l aduce aminte şi acum: “Vânătorii de munte ai lui Mociulschi erau ba în stânga, ba în dreapta noastră. Generalul Mociulschi era mai mereu în prima linie. El dădea ordine, dar şi executa odată cu soldaţii. Am auzit că de multe ori el conducea atacurile grele. Era tare iubit şi era un om care ştia ce face. Aşa am mers până aproape de Kuban. Dup-aia, ruşii or reuşit de-or întors frontu’. A fost un mare atac acolo. De fapt, ruşii erau mai mulţi. Noi eram 10, ei erau 100. Trei ani, cât am stat io prin Rusia, am văzut numa’ două căşi fără copii. În rest erau câte tri, patru, cinci copii la fiecare casă. Românii erau cu gându’ la copii şi la neveste, ruşii erau îmbetaţi cu vodcă şi când ieşeau din tranşee să dea atacul, parcă nu mai gândeau. Mulţi ruşi or murit pentru că erau proşti de beţi ce erau. Câteodată erau şi indisciplinaţi. Mi-aduc aminte că aveam de luat o cazemată, sus, pe un versant. Am ales un sergent şi doi fruntaşi care s-or dus noaptea până la cazemata aia, or lăsat două grenade în jos pă burlan şi duşi or fost ruşii. N-aveau nicio santinelă afară. Ei jucau cărţi în cazemată”.
Groaza de la Sevastopol
Ghoerghe Oprean recunoaşte că atâta vreme cât au trecut pe la Nordul Mării Negre, ostaşii români şi-au cam “făcut de lucru” cu rusoaicele de prin satele rămase fără de bărbaţi în putere. Nici el nu mai ştie câte “drăguţe” a avut în casele prin care a poposit. Susţine însă cu tărie că niciodată, dar niciodată, n-a fost vorba de “dragoste cu sila”. “Ele, săracele, aveau bărbaţii pă front şi nu ştiau de s-or mai întoarce. De fapt, nici ele, nici noi nu ştiam cât mai avem de trăit, aşe că, atunci când era linişte, mai profitam de tinereţele noastre. Da’ io unu’ eram tare cu băgare se samă, că nu să ştia când venea rusu’ pă uşa casei, noaptea”. În Crimeea, pădureanul din Bătrâna a stat aproape un an. Timp destul cât să lege o adevărată poveste de dragoste cu o rusoaică frumoasă. Marusia o chema, era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât el, iar soţul ei plecase demult pe front şi nu mai dăduse niciun semn.
Gheorghe Oprean a reuşit să se îmbarce pe unul dintre vasele venite să evacueze trupele Axei la Sevastopol cu doar două ore înainte ca portul să fie ocupat de ruşi
“Stăteam trei săptămâni pe linia întâi, o săptămână la refacere. În săptămâna aia de refacere, eu eram la Marusia acasă, într-un sat, parcă Bulgănat să chema. Or venit ruşii păstă noi. Aveam un camarad din Reşiţa, însurat cu o muiere faină, cu copii acasă, cu prăvălie-n oraş. S-o legat cu o copilă de 14 ani de-acolo. Era faină rău, da tăt copilă era. El o rămas. Io nu! Îmi zicea Marusia: «Rişa (echivalentul rusesc al lui Gheorghe – n.r.), stai aici, că te ascund eu! Rişa, nu pleca!». Io i-am zâs că mă duc numa’ să-mi anunţ camarazii că nu mai vin cu trupa. Am plecat de la ea şi nu m-am mai întors. Cum să fi rămas io acolo?! Dup-aia am mers patru zile până am ajuns la Sevastopol. Era iadu’ pă Pământ acolo! Noi ne retrăgeam, ruşii veneau cu avioanele şi lansau saci cu grenade. Cred că nu mai aveau bombe. Grenadele alea, lansate din avioane, nu făceau decât să te rănească rău, să te chinuie până să mori. Nemţii împuşcau caii, ca să nu rămână la ruşi, dinamitau tunurile… Or fost două zile ca-n iad până să vină vapoarele, să ne evacueze. Portul era deja distrus de aviaţia rusă. Pe 11 mai 1944, am numărat pe mare nouă vase. Într-unul din ele am ajuns şi eu. Nu ştiu cum, da’ am ajuns. Mulţi or căzut în apă şi n-or mai ieşit când încercau să urce la bord. Eu m-am îmbarcat pe la 9 dimineaţa. La ora 11, în ziua aia, ruşii or ajuns în port. Mare noroc am avut. Or venit dup-aia avioanele ruseşti şî pă mare ca să deie pă noi. Noroc că fiecare vas avea tunuri şi mitraliere antiaeriene. De pe vasu’ meu s-or doborât câteva avioane ruseşti. Până acasă, la Constanţa, Marea Neagră o fost liniştită ca un lac pă care nu bate vântu’ deloc. Două zile ş-o noapte o durat până să ajungem la Constanţa”.
Lupta cu ruşii, aproape de casă
După retragerea de la Sevastopol, Gheorghe Oprean primeşte un concediu de trei luni şi 200 de lei ca să ajungă acasă. Se întoarce la Bătrâna şi face o plimbare până la Feregi, pentru a vedea ce mai face fata pe care, de fapt, o iubea cu adevărat înainte să plece-n război. Fata nu se măritase. În toamna lui 1944 face nunta. Războiul nu e gata însă. Gheorghe Oprean e chemat din nou la datorie. De data asta pleacă mai demoralizat. Avea ce pierde. O soţie frumoasă şi o viaţă tihnită într-un sat dintr-un ţinut minunat, cel al pădurenilor. Văzuse Stepa Calmucă cea nemiloasă, Crimeea cea călduroasă şi munţii ostili ai Caucazului, unde “vântul lua piatra cât aluna şi ţi-o arunca-n ochi”, aşa că avea un termen de comparaţie solid. În plus, dintre cei cinci flăcăi din Bătrâna plecaţi pe front în contingentul 1941, doar el mai era în viaţă. “Vine ordinu’ să mă-ntorc la Caransebeş. Ruşii deja mişunau şi p-aici, pe la noi. Eu eram pă drum cătră Dobra. Îi văd. Erau doi. Cred că erau un fel de dezertori care nu mai aveau chef să meargă până la Berlin, cum le-o fi spus Stalin. Îi aud cum mă suduie-n rusăşte. Trag după mine. Noroc că eram aproape de pădure. Mă bag după un fag şi aştept, spunând în gând: «No, am numa’ pistolu’ la mine, da’ de vin după mine, măcar pă unu’ din ei îl puşc». N-or mai venit”.
După acest episod, Gheorghe Oprean este din nou aruncat în luptă, de data asta, pe frontul de Vest. Reuşise să-şi salveze trei sferturi din plutonul cu care plecase la luptă în Rusia, o performanţă comparativ cu majoritatea celorlalte cazuri. “Nu-i slăbeam. Nu-i lăsam să steie pă gânduri. Urlam la ei: «Trage, mă, ‘tu-ţi mama mă-tii! Trage! Vrei să plângă mumă-ta sau să pângă mumă-sa? Trage, ‘tu-i mama lui de rus, că de te prinde el, nu te iartă»”, povesteşte bătrânul, care dă impresia că-ntinereşte din nou pentru câteva secunde, cât durează flash-urile cu exemple de pe front. “Am pus şi baioneta. Oh, de câte ori o fost nevoie. Da’ Dumnezău m-o ferit. N-o fost nevoie să bag baioneta-n duşman. Nu ştiu dac-aş fi putut. Poate c-aş fi putut, că mă gândeam şî io că, decât să plângă mama, mai bine plânge mumă-sa!”.
Plutonul lui Oprean se completează cu 10 recruţi şi este trimis, normal, cu tot cu regiment, spre Budapesta. “O fost tare rău şi la Budapesta. Patru zile o fost iară iadu’ pă Pământ. Până la urmă am rupt frontu’ ş-am mers mai departe. Am mai avut încă vreo trei sau patru momente dificile pă frontu de Vest. Când am ajuns la Brno, unde se făceau puştile cu care luptam noi, ZB-urile, s-o gătat şi războiul”.
Un altfel de război
După ce a fost lăsat la vatră, Ghoerghe Oprean a fost nevoit să mai poarte din când în când uniforma militară. A fost obligat să preia comanda grupei comunale de luptă împotriva partizanilor anti-comunişti. “Doamne mulţam că n-am avut baiuri cu ei, dar eu eram ăla care trebuia să coordoneze treaba pă comuna Cerbăl. Era ş-un depozit cu arme. Aveam 40 de oameni în subordine”. Vremurile tulburi de după război au trecut cum au trecut. O nouă ameninţare pândea acum satele din zonă: cooperativizarea. Ca prin minune, comuna Cerbăl a scăpat de CAP. Relieful dificil făcea nerentabilă o cooperativă agricolă aici, acesta a fost argumentul cu care comuniştii de la judeţ s-au lăsat convinşi să renunţe la ideea unui CAP. Totuşi, n-au renunţat la ideea cotelor de carne, brânză, lapte şi cereale. “Of, Doamne, cât o trebuit să tragem ca să dăm la stat tăt ce ni se cerea! Erau ani în care nu rămâneam cu nimic. Noroc că io mai munceam şi la pădure şi mai cumpăram ce ne trebuia acasă. Bată-i să-i bată de comunişti! După ce că abia mai trăiam p-aici, mai cereau şi ei partea lor”, spune vădit nemulţumit bătrânul. Consideră că şi-a făcut datoria faţă de ţară, iar ţara îl răsplăteşte cu o pensie de veteran în valoare de nici 100 de euro şi o pensie obişnuită la fel de “mare”.
Alte frânturi din povestea lui Gheorghe Oprean
Cum am scăpat eu? Păi exact cum scapă câte-un fir de iarbă netăiat când tragi cu coasa. Prima dată scapă mai multe, dup-aia mai tragi cu coasa şi mai scapă numa’ unu’ netăiat
Nici nu mai ştiu câte gloanţe-n cască mi-am luat. Credeţi-mă că le-am pierdut număru’. Casca aia olandeză pă care o aveam noi în dotare mie mi-o salvat viaţa de zeci de ori. O dată ştiu că o venit un glonţ aşe de tare, că mi-o sucit casca-n cap, da’ io n-am avut nimica
Câteodată, repede-repede apucam de făceam cu lopata Linemann un pic de val de pământ în faţa mea. Glonţul venea, intra în moviliţa aia de pământ, se răcea şi ieşea fără putere la mine-n cască
Odată am rămas pă poziţie doar io cu un caporal şi cu un sergent. Sergentu’ era la mitralieră. Or dat ruşii cu tunu’ pă el, săracu’, de-am văzut cum i-o sărit capu la câţiva metri distanţă
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.