Un hunedorean ajuns în Silicon Valley lucrează la o soluţie revoluţionară pentru nevăzători

Profesor la prestigioasa Universitate Stanford, lângă San Francisco, inventator al unei fotodiode care ar putea reda vederea nevăzătorilor, dar şi al unor tehnologii de ultimă oră, folosite de companiile de ­telefonie mobilă şi se serviciile de securitate din aeroporturi, Ludwig Galambos revine la Hunedoara, şi povesteşte, pentru săptămânalul REPLICA, despre ultimele sale inovaţii în cea mai avansată tehnologie a momentului, dar şi despre planurile lui de a ajuta elevii Colegiului Naţional de Informatică din oraşul natal, de care nu s-a rupt niciodată.

Unul dintre proiectele la care lucraţi chiar acum este fotodioda care ar putea reda vederea nevăzătorilor. Ce este această fotodiodă şi cum va funcţiona ea?

Ludwig Galambos mărturiseşte că ziua lui de lucru înseamnă cel puţin 10 ore de muncă intensă

Practic, implantul va consta într-un dreptunghi de diode legate în serie, cu o lungime de 1,2 milimetri, o lăţime de 0,8 milimetri şi o grosime de 30 de microni. Implantul se va face printr-o incizie în retină, pe unde vor fi insera­te diodele, una câte una. Retina se închide la loc, lumina trece prin acest ţesut şi se face conversia fotovol­ta­ică, iar informaţia din ochi este transmisă la creier. Dispozitivul a fost testat de­ja, cu succes, pe şoareci, şobolani de laborator şi pe iepuri. Însă trebuie ştiut că sistemul nostru funcţionează numai pe un nerv optic sănătos, permiţând unei persoane care nu a văzut niciodată să vadă, pentru prima oară, imagini alb-negru. Proiectul va fi transferat în Europa, lângă Paris, pentru că francezii au primit 30 de milioane de euro de la Bruxelles, ca să aprofunde­ze şi să ducă experimentul la bun sfârşit. În Statele Unite, legile sunt foarte ­drastice, iar testarea pe oameni… ar dura extrem de mult. Au fost studenţi care au lucrat la un proiect de refuncţionalizare a glandei lacrimale prin aplicarea de curent electric şi, pentru că nu aveau cum să-şi testeze proiectul de care erau 100 % siguri, l-au testat chiar pe ei. Însă, ca să facă asta, au fost nevoiţi să treacă graniţa în Mexic şi, de acolo, au transmis experimentul online.

Câţi oameni au lucrat la proiectul de redare a vederii persoanelor care nu au văzut niciodată şi în cât timp va fi testată noua invenţie pe oameni?

Suntem cinci: un scoţian de la Universitatea din Glasgow, profesorul Daniel Palanker, de la Universitatea din Stanford, o studentă chinezoaică extrem de inteligentă, care-şi face acum doctoratul, un pensio­nar care funcţionează ca profesor consultant şi… sunt eu. Dar chinezoaica şi cu mine facem tot proiectul în laborator, din discuri de siliciu, pe care le trecem prin tot felul de chimicale. Până acum are şapte-opt straturi de metale, printre care şi aur. Însă designul, pentru că e foarte complicat, verifica­rea corectitudinii designului, şi simulările le fac colegii noştri. Noi estimăm că noua tehnologie ar putea fi testată pe oameni peste cinci ani, adică în 2019 sau 2020.

Cum se numeşte, de fapt, dispozitivul acesta pe care l-aţi creat, proteza ­artificială pentru retină, care va veni în sprijinul nevăzătorilor?

Nu ştiu cum îl vor numi francezii, dar la ora actuală oricine intră pe Google poate să-l găsească sub numele de “retina prosthesis project”. Eu lucrez în procesare, nu numai la diode; este o cameră sterilă, unde se fac tot felul de experi­men­te şi absolut oricine din lume are acces la acest laborator, atâta timp cât plă­teşte. Spre exemplu, cât am lucrat la una dintre firme, ştiu că eu îi costam pe ei, cu tot cu taxa pentru laborator, perifericele pe care le cumpărau pntru teste şi salariul meu, 30.000-35.000 de dolari pe lună. Iar, în acest laborator, fac cerce­ta­re foarte multe firme, Intel, Bosch etc., din Europa.

Care este funcţia pe care hunedoreanul Ludwig Galambos o are, acum, în cadrul prestigioasei Universităţi Stanford, unul dintre centrele mondiale de cercetare inovativă?

La universitate, la Stanford, am lucrat în calitate de cercetător, din 1990 până în 2000. Am trecut prin mai multe faze, dar domeniul meu este “process development engineering”, iar eu sunt ceea ce se numeşte un “science engineer” (inginer în domeniul ştiinţei – n.r.). Acolo creşteam cristale, care erau folosite fie ca senzori, fie pentru stocare de date. Companiile Intel şi IBM erau foarte îngrijorate, în acel moment, că se va ajunge la o limită de stocare pe hard. Un terabyte era ceva utopic, iar atunci cineva a venit cu ideea să stocheze hologra­me în structura cristalului, care e, de fapt, ceva asemă­nător cu nişte perdele, una după alta. Trei ani am fost profesor consultant asociat la Stanford. Munca asta o făceam în regim de voluntariat, ca să ajut studenţii la doctorat, pentru că eu aveam deja firma mea şi proiectele mele. Ei, dar ca să pot face asta, trebuiau să-mi ofere un titlu, care îmi permitea să intru în Universitate, să am acces la laboratoare şi biblioteci.

Care a fost motivul pentru care aţi ales să plecaţi atât de departe de oraşul natal, tocmai în vestul Statelor Unite, lângă Pacific, la San Francisco?

Cu trei zile înainte de a fugi din ţară, m-a chemat şeful de secţie să mă promoveze. Atunci i-am spus că vreau să plec câteva zile în Ungaria. “Câte zile vrei să lipseşti?”; “Cinci”, i-am răspuns eu. “Cinci au şi fost… (râde). Aş minţi dacă aş spune că în comunism n-a fost bine s-au că n-am fost fericit. Aveam un salariu bun, primisem o garsonieră, eram împreună cu prietenii mei şi făceam ceea ce ne plăcea la Cineclub. Făceam fotografii, făceam expoziţii, am expus la Sala Dalles, mergeam prin ţară, iar sindicatul ne ajuta tot timpul. Ne cenzurau şi nu prea. Cu toate astea, simţeam că drumul ăsta e o fundătură, iar întreaga situaţie era un continuu compromis. Nici în Europa nu aş fi avut mari şanse să fac munca de ­cercetare pe care am făcut-o în Statele Unite. Acolo, dacă te duci într-o firmă şi spui: “Eu pot să fac asta”, ţi se dă un test, iar dacă eşti capabil, toată lumea te va susţine, pentru ca proiectul tău să devină realitate. Dacă eşti capabil, eşti, pe loc, american. Nimeni n-o să te trateze ca pe un cetăţean de rangul doi. În Europa, în schimb, am prieteni care au terminat la Institutul de Cercetare pentru Fizica Atomică de la Măgurele, oameni de ştiinţă cu doctorate, care au mers să lucreze în Italia: acolo italienii primeau 4.000 de euro pe lună, românii primeau doar 2.000…

Spuneţi-ne câte ceva şi despre alte proiecte de cercetare la care aţi lucrat în ultimii ani.

Într-un alt proiect lucrez ­pentru Departamentul de Apărare al Statelor Unite, care ne plăteşte pentru a crea un scanner pentru bagajele pasagerilor dintr-un aeroport. Ele există deja, dar diferenţa va fi aceea că scannerul la care lucrăm noi va fi capabil să facă deosebire între o sticlă de apă, una de Coca-Cola, să zicem, şi o sticlă cu o ­substanţă interzisă, fără ca bagajul să fie controlat manual şi fără a întârzia fluxul de oameni şi traficul din aeroport. Avem la ­dispoziţie numai două secunde pentru a scana fiecare bagaj, iar rolul meu în acest proiect este de a crea senzorii. Altă dată am inventat, fără să ştiu, pe când lucram în firma unui alt profesor, după ce am plecat de la Stanford, un filtru SAW (“surface acoustic waves”), despre care eu nu ştiam că are valoare economică. Era vorba despre un cristal, iar la suprafaţa acestui cristal trece un câmp electric, care permite semnalului să intre în telefonul mobil. În momentul în care tu ai întors capul sau maşina ta rulează cu 100 de kilometri la oră pe autostradă, semnalul se schimbă, iar telefonul trebuie să filtreze, ca să-şi dea seama: “E un apel, e un text şi ce trebuie să fac acum cu el?”. Eu am pus zinc în filtrul respectiv, pentru că lucram la un alt experiment, când a venit o altă colegă, o franţuzoaică. Ea mi-a spus: “Păi, tu ştii ce ai făcut? Ai găsit soluţia pentru milioane de telefoane mobile!”. Un disc din acesta se spărgea foarte uşor şi era destul de scump. O problemă foarte serioasă pentru producătorii de telefoane din toată lumea, şi pentru americani, şi pentru japonezi… Ei bine, varianta mea de disc putea fi creată şi vândută la un preţ de câteva zeci de ori mai mic. Imediat au decis să transfere tehnologia la japonezi, am şi mers în Japonia şi am implementat proiectul. Oricum, ritmul în care se lucrează în Statele Unite este ameţitor şi toţi cercetătorii sunt în competiţie. Dacă nu inventezi tu un lucru astăzi, sigur mâine o să-l inventeze altcineva.

Ce credeţi că aţi fi făcut în cazul în care acum 27 de ani nu aţi fi reuşit să treceţi graniţa din Ungaria în Austria şi aţi fi fost trimis înapoi, în România, sau în cazul în care nu aţi fi plecat deloc?

Este foarte greu acum, după atâta timp, să îmi imaginez una ca asta. Odată plecat, încerci să te adaptezi acelui loc, să înveţi ceva care să te ajute să te integrezi mai uşor. Ca să poţi să supravieţuieşti, zilele sunt foarte lungi, iar munca este complexă. Eu, de exemplu, lucrez între 10 şi 16 ore în fiecare zi. Sigur, nu lucrez nici eu zi de zi 16 ore, ­pentru că am o familie, dar 10 ore lucrez intens, zilnic, pentru că totul este contra-timp. Există un ­termen limită impus de Universitate, dar şi de ­companiile care cer un ­produs sau altul ori există un termen impus de autorităţi. Sunt rapoarte care trebuie să ajungă la Guvern şi nu ţi se dau banii decât în tranşe. Spre exemplu, primeşti prima parte din bani trimestrul ăsta, dar dacă trimestrul viitor nu ai ­rezultate, atunci plăţile sunt sistate automat. Eu, dacă m-aş duce în industrie, aş face mult mai mulţi bani, dar nu aş mai avea libertatea de creaţie pe care o am la Universitate şi, în paralel, la firma mea. Nu mi-ar plăcea.

Aţi vizitat, în timpul vacanţei dumneavoastră la Hunedoara, atelierele susţinute de profesorul Mircea Nistor, în regim de voluntariat, la Colegiul Naţional de Informatică “Traian Lalescu” din Hunedoara. Ce aţi descoperit acolo?

Am descoperit nişte copii extraordinar de inteligenţi şi talentaţi, care au creat nişte lucruri incredibile din… gunoaie, pur şi simplu. Din ceea ce alţii aruncă la gunoi. Am insistat să-l duc şi pe fiu-meu, pe Patrick, care are 11 ani, să vadă şi el cum lucrează alţii, şi cum pot crea nişte lucruri fabuloase, folosind doar deşeuri. Eu pe copiii ăştia, pe toţi, i-aş lua în Statele Unite şi le-aş arăta ce ar putea să facă, dacă ar continua aşa cum au început şi dacă ar avea la dispoziţie laboratoare cu echipament de ultimă oră. De altfel, o să încerc să-i ajut cumva. Voi face tot ce pot să le trimit echipament pe care Universitatea nu îl mai foloseşte, dar care pentru ei ar fi… oxigen! Trebuie să faci ceva. Nu putem numai să vorbim, ci trebuie să ajutăm cu adevărat. Dacă primeşti ceva, trebuie să te gândeşti întotdeauna: “Măi, cum fac eu acum să întorc ceea ce am primit? Cum fac să dau mai departe?”.