Editorial: România, Tinichea Corporation

Asta îţi spui, când cobori pentru prima oară în galeriile romane de la Roşia Montană. Puţin înainte de Decebal şi până astăzi, din cei peste 157 de kilometri de galerie subterană, minerii au adus la suprafaţă peste 2.000 de tone de aur. Potrivit calculelor de mare precizie, în subteran mai sunt încă 300 de tone de aur şi un bogat zăcământ de argint. Însă, despre asta s-a mai scris, aşa că nu acesta este subiectul pe care să-l abordez, redundant şi cu întârziere.

Am nimerit la poarta galeriilor romane alături de un grup venit aici pentru a doua oară în două zile. Veniţi de la sute de kilometri distanţă, oamenii voiau neapărat să viziteze obiectivul turistic şi a fost nevoie de negocieri serioase şi minute bune de insistenţe, astfel încât, în cele din urmă, lucrătorul prezent aici să ne primească şi să ne fie ghid în călătoria subterană.

Câteva persoane cu copii, din grup, au avut nevoie de toaletă, care le-a fost indicată imediat cu amabilitate. Eu, vă spun sincer, am făcut doar fotografii, şocată de mizeria din interior. WC-ul de lângă muzeu era atât de neîngrijit… încât era imposibil să ajungi la el! De fapt, dacă ai fi acceptat să calci în fecalele celor care intraseră acolo înaintea ta, ai fi reuşit să ajungi, în cele din urmă, la colectorul “turcesc” din inima Ţării Moţilor. “Nu vrei să mergi acolo! Eu o să fac în iarbă…”, m-a avertizat o femeie, dând din cap a scârbă…

În cele din urmă, am intrat în galerii. Am coborât 30 de metri în adâncime, ca să ajungem în coridoare înguste, săpate, acum aproape 2.000 de ani, de mâinile dacilor, iar apoi ale prizonierilor de război romani. Oameni care, odată intraţi în minele de aur, nu aveau să mai vadă lumina soarelui niciodată. Desculţi, îmbrăcaţi în zdrenţe sărăcăcioase, când intrau în mină li se promitea libertatea. Care ar fi urmat să vină după 10 ani. În galerii primeau un blid cu fiertură, iar în întunericul coridoarelor, luminate slab de flăcăruia opaiţelor, munceau până când pierdeau numărul zilelor, înghesuindu-se noaptea unul în altul, într-o viermuială tristă şi infectă, ca să se încălzească şi să scape de gheara nemiloasă a morţii.

Situaţia galeriilor romane de la Roşia Montană este una simptomatică pentru România: dezinteres cras, trist şi absurd, faţă de unul dintre obiectivele de interes naţional care ar putea constitui unul dintre punctele de maximă atracţie pentru turişti din toată lumea. În 2010, o comisie de specialişti, arheologi de la universităţile Oxford şi Leicester, au întocmit un raport care demonstrează că Roşia Montană este candidatul ideal pentru includerea în patrimoniul UNESCO, pentru că deţine CEL MAI IMPORTANT COMPLEX AURIFER DE MINE SUBTERANE DIN PERIOADA ROMANĂ, DIN LUME!

Cu numai câteva luni în urmă am vizitat, în Grecia, nişte galerii asemănătoare. Punctul de oprire oferea zeci de variante de suveniruri, cu 5 euro bucata, trenuleţul de vacanţă parcurgea doi kilometri până la galerii şi costa alţi 4 euro, în timp ce vizita propriu-zisă îţi mai scotea din buzunar încă 6 euro. În total, 30 de euro, pentru două persoane, bani plătiţi pentru o excursie de câteva zeci de minute.

La Roşia Montană, în schimb, am plătit opt lei (nici doi euro), iar însoţitorul nostru ne-a spus că “muzeul” de aici, deşi cel puţin la fel de spectaculos precum cel din Grecia, e “ţinut cu sufletul”. Am remarcat cu voce tare, plină de amărăciune, că s-ar putea face bani frumoşi, iar galeriile romane ar putea deveni o sursă de venit pentru oamenii aceştia, roşienii, ai căror moşi au muncit în firidele munţilor, chinuiţi şi aplecaţi prin cotloane întunecate, încă din primii ani ai copilăriei. “Veniţi dumneavoastră să faceţi investiţii?!”, a venit, sarcastică, replica… Asta deşi un grup de 30 de persoane tocmai se rugase, la propriu, minute în şir, să fie lăsat să viziteze galeriile(!). La final, prietenii mei mi-au promis, glumind amar, că dac-o să mai îndrăznesc să îmi spun părerea în faţa responsabilor de la muzee, mă vor lăsa, pentru totdeauna, acasă. Am plecat cu toţii, impresionaţi de traseul sfredelitor al ocnaşilor în inima de aur a muntelui, de destinele oamenilor care s-au legat de pământul acesta, care a devenit, mai mult ca al oricui altcuiva, AL LOR. Am plecat trişti şi îngânduraţi. Pe drum, o vreme, niciunul dintre noi n-a mai spus nimic.

Şi m-am întrebat atunci oare cum e mai bine: să te resemnezi, mulţumit cu ceea “ce se poate” în România – Tinichea Corporation… Un fost vis de aur masiv pentru care-au murit, idealişti, mii şi mii de români, sau plin de lehamite, ca dezamăgit după o mare iubire, să arzi toate podurile spre trecut şi, asemenea zecilor de mii de tineri, să pleci în lume, unde-i vedea cu doi ochi. Desigur, ar mai fi o variantă: să rămâi şi să-ncerci din toate puterile să schimbi ceva. Chiar cu riscul de a fi zdrobit de sistem.
Cu riscul de a nu lăsa în urmă decât lupta ta, aparent inutilă, şi, ca dovadă a -ncercării tale, o pată mare de sânge, o baltă de sudoare sau… resemnat şi mioritic, măcar una de lacrimi.