Un altfel de generozitate: francezi, voluntari toată vara, pentru copiii hunedoreni

Articolul a fost vizualizat de 2,008 ori

Ele, sau alţii ca ele, studenţi de la universităţi din marile oraşe ale Franţei, aleg să vină vară de vară la Hunedoara, pe banii lor, pentru a munci gratuit cu copiii hunedoreni cu nevoi speciale. Anul acesta sunt 55 şi lucrează la Hunedoara, la Centrul de Şcolar pentru Educaţie Incluzivă “Rudolf Steiner”, din 16 iunie până în prima zi a lunii septembrie. Au lucrat şi la azilul de bătrâni din oraş, dar vor merge şi la Lupeni, la cel de-al doilea centru din judeţ, similar celui de la Hunedoara.

Studentele din Franţa au lucrat cu copiii români cu handicap cu profesionalismul şi dăruirea învăţate în şcoala franceză, unde fiecare om este preţuit şi sprijinit pentru a-şi atinge potenţialul maxim

Studentele din Franţa au lucrat cu copiii români cu handicap cu profesionalismul şi dăruirea învăţate în şcoala franceză, unde fiecare om este preţuit şi sprijinit pentru a-şi atinge potenţialul maxim

E miezul verii, iar ele sunt două. Le găseşti pe jos, direct pe parchet, tinere şi vesele, fără aere şi fără fasoane. Marguerite de Livron şi Alicia Bellon, studente la Facultatea de Medicină a Universităţii din Tolouse, Franţa. Fetele susţin pe o minge specială pentru gimnastică un băieţel slăbuţ, ciocolatiu. Braţele lor îl cuprind, unele dintr-o parte, celelalte din cealaltă direcţie. Silviu, căci aşa îl cheamă, nu scoate o vorbă. Fetele îmi spun că e autist şi habar n-are să vorbească. Faţa lui e încremenită într-o lipsă totală de expresie, iar studentele din Franţa, specialiste în psihomotricitate, îl întorc de pe-o parte pe alta cu mare grijă, ca pe o păpuşă care, în mod cu totul neaşteptat, s-ar putea trezi oricând la viaţă. De când au venit ele aici, Silviu n-a râs niciodată. Uneori, câte o rază de lumină strecurată prin pântecul generos al ferestrei, dincolo de retina diafană a perdelei, îi captează atenţia şi atunci Silviu cel tăcut şi rupt de lume se întreaptă către ochiul magic, care-l întrece de trei ori în înălţime, ca să privească afară, dincolo de ierburi şi copaci, acolo unde începe lumea cea adevărată, din care el n-o să fie, cu adevărat, parte niciodată. Fetele sunt răbdătoare, îl lasă să-şi aleagă din jucării, încearcă să-i atragă atenţia sunând delicat din castaniete, apoi Silviu alege o tobiţă şi bate în ea, fără ritm, însă molipsit de curiozitatea spre care l-au împins tinerele voluntare.

Katia şi Costică

Ca să aibă rezultate, voluntarele au nevoie de multe cunoştinţe specifice, dar şi de foarte multă răbdare.

Ca să aibă rezultate, voluntarele au nevoie de multe cunoştinţe specifice, dar şi de foarte multă răbdare.

Dincolo, în baia de la etajul doi al “Leagănului de copii”, aşa cum îl ştiau hunedorenii odată, şi cum i-a rămas numele, pentru că nimeni nu-şi poate aminti prin câte titulaturi a trecut până acum şi nici numele complicat pe care îl are mai nou, Katia Marcelis, o altă studentă-voluntar munceşte, unu la unu, cu un alt băieţel, Costică. A improvizat aici, pe gresie, un loc de joacă pe o bucată de neopren şi încearcă să îl înveţe pe Costică să prindă mingea. Ea îi pronunţă numele cu accent franţuzesc, “Costica!” şi el râde, râde din orice nimic… Dacă ar pricepe legea asta simplă a fizicii, că un obiect se deplasează cu o anumită viteză între două puncte, şi ar întinde mânuţele lui firave să prindă mingea, ar fi o reuşită extraordinară! Katia ia o cariocă şi încearcă să-l înveţe să… o, nu! nu să deseneze!, ci doar să tragă linii. Costică are deja vârsta la care-ar trebui să meargă la şcoală, însă căpşorul lui diform arată că are probleme grave. Diagnosticul lui? Katia şi-a notat pe un caiet şi îmi spune că aşa… printre altele… şi autism. Costică râde şi întinde pe foaie linii roşii, neregulate, apoi ia foaia şi o aruncă bucuros în vana din colţul camerei. În tot timpul ăsta, tânăra stă cu ochii pe el, se repede să-l prindă la timp, îl cheamă, iar şi iar, încercând să-l facă să reacţioneze la stimuli.

Prea puţini bani, prea puţini OAMENI

Un singur perete îi desparte pe Katia şi Costică de Ancuţa, Iulian şi celelalte două studente din Franţa, Clemence Thepaut şi Clara Beaufrere, care au venit să lucreze cu copiii români din centrul de la Hunedoara, în vara acestui an. Fetele au montat în cameră o mini-trambulină şi, în timp ce Ancuţa potriveşte nişte fructe pe un panou, Iulian saltă fericit, dar fără nicio vorbă, în braţele Clarei, până aproape de tavan. E autist şi el, şi observi cum, după ce a învăţat “drumul cu trepte din carton” trasat de Clara, o trage de mână, recunoscând tacit că-i place de nu mai poate! Clara îl ţine de mână şi cei doi parcurg treptele, apoi ajung la trambulină şi Clara îl saltă pe Iulian în sus, tot mai sus, apoi iar trepte, şi iar trambulină…

Lucrul cu Iulian nu e uşor: În timpul orei în care a lucrat cu el, Clara a transpirat, la propriu, de atâta efort.

Lucrul cu Iulian nu e uşor: În timpul orei în care a lucrat cu el, Clara a transpirat, la propriu, de atâta efort.

Băieţelul calcă repede peste cartoane, ca să ajungă cât mai repede la salteluţa care-l proiectează în sus, într-o lume pe care el poate doar a visat-o, o lume fără copii cu handicap, niciodată abandonaţi de părinţi prin instituţii. Pentru Clara cea frumoasă şi delicată e muncă grea! A transpirat de vreo câteva ori, deja, şi sudoarea curge pe ea, dar lui Iulian nici că-i pasă. Slăbuţ cum este, copilul pare un pumn de energie care n-o să se termine niciodată. La câţiva metri mai încolo, Clemence (Clem, cum îi spun fetele), încearcă s-o înveţe câte ceva pe Ancuţa. Fetiţa are privirea veselă şi limpede şi-ţi vine s-o iei în braţe şi să nu-i mai dai drumul niciodată! Ea e mult mai bine, în comparaţie cu ceilalţi copii. Un retard mintal uşor şi-o semipareză la un picioruş. Ambele, recuperabile aproape în totalitate. DACĂ. Doar dacă autorităţile ar găsi o soluţie, astfel încât fetiţa să beneficeze de tratament susţinut, zilnic, ca să poată, când va fi mare, să ducă o viaţă normală. Să primească şi să dea, la rândul ei. Însă pentru asta, ca şi pentru multe altele… NU. Nu sunt bani, nu e personal, nu sunt resurse. Aşa că destinul împlinit al Ancuţei, cu ochii ei negri de furnicuţă fericită, o să se întindă… exact atât cât vor fi fondurile.

Generozitatea are un nume: APOR

Până atunci Alicia, Clemence, Marguerite, Katia şi Clara, alături de alţi cinci voluntari, plus alţi 45 de francezi, vor lucra până-n septembrie la Hunedoara, câte o jumătate de oră, pe rând, cu copiii. Cel mai greu, spun ele, le este să comunice cu micuţii. Ca să se facă înţelese, au învăţat câteva cuvinte: salutul, “te rog”, “uite”, “dă-mi”, “ia”, însă foarte mult contează simplul contact fizic cu copiii. “Uneori îi întrebăm chiar pe copii: «Ce este asta?» şi ei ne spun. Aşa am învăţat numele unor obiecte, culorile, câte ceva, ca să ne putem descurca. Chiar şi pentru cele care au mai fost aici este greu, spune Marguerite, pentru că… după un an, dacă nu exersezi… uiţi cam tot ce ai învăţat. La citit în limba română merge mai bine, dar când vorbeşte cineva… ei bine, este mult mai dificil să înţelegem”, adaugă tânăra studentă. Adesea se întâmplă ca aceştia, odată luaţi de mână, să nu mai vrea să le dea drumul fetelor. Claudia Păun, reprezentanta Centrului, spune că munca voluntarilor francezi este extrem de importantă. Şi că îi ajută pe ei, pe profesorii români, care acum sunt în vacanţă, să preia în toamnă copiii de la acelaşi nivel la care i-au lăsat în luna iunie.

Copiii cu handicap de la Hunedoara au fost ajutaţi de studentele la Facultatea de Medicină din Tolouse să îşi dezvolte capacităţile motrice, pentru a fi mai independenţi şi pentru a se descurca mai uşor în viaţă.

Copiii cu handicap de la Hunedoara au fost ajutaţi de studentele la Facultatea de Medicină din Tolouse să îşi dezvolte capacităţile motrice, pentru a fi mai independenţi şi pentru a se descurca mai uşor în viaţă.

“Fetele astea, studentele franţuzoaice, sunt ca şi fetele mele. De şapte ani vin aici, o parte din ele au mai fost şi au venit din nou, anul acesta. Colaborarea cu Franţa a început încă din 2004, dar abia în 2007 au venit primii cinci studenţi la noi, pentru două săptămâni. De atunci, numărul lor a crescut în fiecare an, pentru că ei au simţit nevoia asta de a face ceva. Copiii instituţionalizaţi nu au ocazia să facă mai nimic peste vară, pentru că profesorii sunt în vacanţă. Ei, studenţii din Franţa, au fondat o organizaţie, APOR, Acţiunea Pentru Orfanii din România, şi fiecare student se înscrie în asociaţia asta sau în altele. Merg şi în Peru, în Africa, în Thailanda… în tot felul de ţări pe care şi le aleg, iar asta îi ajută şi pe ei, ca dezvoltare personală, dar şi profesională. Anul acesta, din fericire, fetele au cazarea gratuită la Hunedoara, după ce Colegiul Economic «Emanuil Gojdu» a decis să le ajute şi să le ofere găzduire, astfel încât ele să nu mai plătească şi chirie tot din buzunarul lor. Înainte era destul de greu să găsim pentru ele apartamente în chirie pentru numai trei luni”, explică profesoara Claudia Păun.

Pune şi tu un zâmbet pe faţa lumii!

Dacă ar fi să compare sistemul de protecţie socială din Franţa cu cel din România, viitoarele specialiste în psihomotricitate spun că acasă la ele statul se ocupă de asistaţi cumva mai “ţintit”.

Studentele din Franţa au lucrat cu copiii români cu handicap cu profesionalismul şi dăruirea învăţate în şcoala franceză, unde fiecare om este preţuit şi sprijinit pentru a-şi atinge potenţialul maxim.

Studentele din Franţa au lucrat cu copiii români cu handicap cu profesionalismul şi dăruirea învăţate în şcoala franceză, unde fiecare om este preţuit şi sprijinit pentru a-şi atinge potenţialul maxim.

 Sunt centre pentru bolnavi în funcţie de dizabilităţile de care aceştia suferă şi se insistă pe fiecare bolnav, pentru recuperarea acestuia, astfel încât fiecare copil cu dizabilităţi să devină un adult cât mai independent cu putinţă. “Într-un fel, m-am aşteptat să găsesc aici lucrurile exact aşa cum le-am găsit. Văzusem documentarele cu copiii instuţionalizaţi de pe vremea lui Ceauşescu şi iată că situaţia aceea s-a schimbat demult. Însă la noi este mai mult personal. Zilnic, de un copil cu probleme se ocupă cel puţin trei oameni: un îngrijitor, plus specialiştii de care el are nevoie: psihopedagog, psiholog, kinetoterapeut, logoped sau animatori socio-educativi, în funcţie de caz”, spune Katia. Când o iau la pas prin Hunedoara, fetele se miră de câinii vagabonzi care le fac viaţa grea hunedorenilor, de numărul mare de biserici, zic ele, şi de mulţimea de taxiuri. Tolouse e un oraş mare, dar acolo e greu de tot să găseşti un taxi. Trebuie să ieşi în stradă, să fluieri, să aştepţi…

Însă fetele au răbdare. Dacă sunt în stare să lucreze şase ore pe zi cu copii cu handicap grav, nimic nu le mai poate opri. S-au hotărât să pună un zâmbet pe obrazul lumii şi, cu entuziasmul şi bucuria lor, nimeni n-are nicio îndoială că vor reuşi. Tocmai de aceea, când te pregăteşti să ieşi pe uşa “Leagănului de copii”, Katia Marcelis te cheamă înapoi şi te roagă să faci publice coordonatele APOR. Cine ştie… poate că cineva o să mai aibă nevoie de voluntarii francezi… Cine îi caută, îi poate găsi pe pagina de Facebook Asso APOR sau prin e-mail: apor31@yahoo.fr. Cu toată mirarea noastră, ei sunt dispuşi să vină din nou în cât mai multe locuri din România şi să muncească în fiecare vacanţă, pe cheltuiala lor, pentru cei nepăstuiţi. Aşa, pur şi simplu… Fără să ceară nimic în schimb.

About Ada Beraru