Editorial: Ţara indivizilor care “se descurcă”

De la I.L. Caragiale ştim că românul s-a descurcat tot timpul. Plecându-şi capul, linguşind, “ciupind” pe ici pe colo tot ce putea. Scrierile maestrului datează din perioada în care România nu trecuse dincoace de Carpaţi. Marii autori ai dramaturgiei române ce i-au urmat au avut mereu câte un personaj prin operele lor care s-a descurcat. Ţăranii înfometaţi de burghezie şi amăgiţi de comunişti s-au descurcat şi ei după aceea. Există în oraşul Hunedoara legenda unui simplu muncitor care a lucrat o viaţă la ICSH, dar când s-a apropiat de pensie a reuşit să-şi ridice o casă pe Chizid doar cu cărămizile furate cu plasa, zi de zi, de la locul de muncă. Vă mai aduceţi aminte cum funcţiona sistemul PCR înainte de Revoluţie? O “atenţie” plasată vânzătoarei de la Alimentara şi aveai şanse să prinzi o conservă de carne de vită, ori o jumătate de kilogram de “tacâmuri” pentru care nu trebuia să te calci în picioare cu alţii, la coadă.

După schimbarea regimului, parcă s-a dat liber la “descurcat”. Cei care s-au mulţumit să muncească în schimbul unei retribuţii presupus corecte au luat ţeapă. Cei care au realizat că sistemul PCR (pile – cunoştinţe – relaţii) nu a murit, de fapt, s-au îmbogăţit peste noapte. Şi nu mă refer aici la cei care s-au apucat de comerţ, ori de făcut pâine, ci la cei care au pus ochii pe proprietăţile statului şi le-au valorificat în beneficiu propriu. Scriind aceste rânduri îmi amintesc de o conductă mare ce unea “peste deal” Călanul de Hunedoara. A dispărut subit, cu tot cu stâplii de susţinere, cândva spre sfârşitul anilor ‘90. Am aflat apoi şi povestea. Un nenic dă Bucureşti a venit la Călan, a întrebat în stânga şi-n dreapta a cui e conducta, a aflat că e a statului, după care a tocmit câţiva localnici care voiau şi ei să “se descurce” făcând un ban în plus în afara orelor de program, a dat-o jos, bucată cu bucată, a pus-o pe camioane spre Constanţa şi… “La revedere!”. De fapt, nu şi-a luat la revedere de la călăneni şi hunedoreni, pentru că nu avea de gând să mai revină în zonă. “Prada” lui a fost mai mult decât îndestulătoare.

Tot pe vremea comunismului s-a inventat şi vorba “de unde munceşti, tră’ să şi trăieşti”. Pe scurt, angajatul plătit prost are grijă să-şi procure singur bonusurile lunare pe care consideră că le merită. Vorbim aici inclusiv de angajaţi din mediul privat, pentru că mai ales în marile firme din mediul privat se fură aproape la fel ca pe vremea lui Ceauşescu. Unii fură “elevat”, prin achiziţii dubioase, alţii fură rudimentar, de exemplu, cupru pe sub salopetă, iar până să se prindă managementul companiei şi să instaleze detectoare de metale la poartă trec nu zile, nu luni, ci ani. Ei sunt românii simpli care spun că “se descurcă”, fără să realizeze că, încet şi sigur, îşi taie singuri craca de sub picioare, într-un judeţ ce pare blestemat să nu beneficieze de atenţia pe care o merită la Bucureşti.

Nu, nu vreau să ajungem cu vorba la politicieni. Se scrie mult, poate prea mult despre ei, zilnic. Rămânem la noi, ăştia, simplii contribuabili (indiferent că suntem slujbaşi pe 800 de lei lunar, sau patroni cu 800 de euro venit personal zilnic). Nu vorbim nici măcar despre milioanele de pomanagii ai statului care îşi încasează venitul minim garantat, nu muncesc în folosul comunităţii pentru că “s-au descurcat” cu o pungă de cafea dată unui doctor care vrea şi el “să se descurce” şi să nu mai cumpere aşa ceva de la supermarket, şi sunt scutiţi pe motive medicale. Da, indivizii ăia care vin la Primărie cu taxiul ca să-şi ia banii şi, în timp ce aşteaptă, fumează dintr-un pachet timbrat, cumpărat cu 15 lei de la ABC, lamentându-se că au ajuns să-i coste ţigările 450 de lei pe lună.

Vorbim despre noi şi ne întrebăm: câţi dintre noi i-am lăsat pe pomanagiii bugetului de stat să ne aleagă primarul, preşedintele de consiliu judeţean, deputatul, senatorul, preşedintele… să ne aleagă oamenii de la care noi, ăştia care ne încăpăţânăm să ne descurcăm muncind, aşteptăm o Românie mai curată, mai bună din toate punctele de vedere?