Costumele pădureneşti, o formă de artă aproape uitată

Lăzile de lemn ce mobilează casele vechi pădureneşti ascund straie tradiţionale realizate cu trudă de către pădurence. Cusutul hainelor populare cu motive complicate, de cele mai multe ori viu colorate, era cândva o îndeletnicire comună a femeilor din satele de munte din Ţinutul Pădurenilor. Meşteşugul se transmitea din generaţie în generaţie, iar “secretele” se furau între vecine. Nu era fată în satele pădureneşti care să nu ştie să coasă şi nici fală mai mare nu era pentru pădureni decât să îmbrace haine frumoase, cu modele complicate.

Nedeia de Rusalii din Cerioşor este, în fiecare an, ocazia perfectă pentru fiicele familiei Ciobanu să poarte costume populare pădureneşti

Oricât de mult şi-ar iubi pădurenii originile, arta cusutului de costume populare s-a pierdut chiar şi în satele cele mai conservatoare. Localnicii îşi mai poartă straiele tradiţionale doar la sărbători. În rest, stau “puse bine” în lăzile de lemn şi, cu toate că sunt păstrate cu sfinţenie de către cele care le-au cusut, pânza albă, odată imaculată, se îngălbeneşte încet, dar sigur, sub patina timpului.

Singurele haine ale pădurenilor de odinioară

Vremurile în care nu îmbrăcau altceva decât veşmintele cusute de mâna pădurencelor sunt, însă, vii în amintirea bătrânilor care mai populează astăzi Ţinutul Pădurenilor. “Pă vremuri nu aveam alte haine, numa’ hainele noastre pădureneşti. Nu ne duceam la Niedoara să dăm banii pă haine, că nici nu prea să găsau şi nici bani de stricat n-aveam. Umblam în ce cosam noi, indiferent de era vară o iarnă, zî de lucru o sărbătoare. Iarna era binie, că pânza din care le făceam era groasă, da’ vara muream de cald. Costumele halea erau mari şi când te mai înşinjeai şi cu opregu’ abia mai răsuflai”, povesteşte nana Măiuca, aşa cum o alintă vecinii pe Maria Poantă din satul Cerişor. Straiele care erau aproape insuportabile pe câmp, în miezul unei zile de vară, erau motiv de mândrie la horele din zilele de sărbătoare. “La niediei (nedeie – petrecere populară, organizată cu ocazia unei sărbători – n.r.), să gătau fetele din sat care mai de care. Îşi luau costumul hăl mai fain pă care-l aveau şi îşi puneau mărjele la gât. Era o fală să ai cămeşa cu un model mai deosebit. Te vedeau vecinele şi te rugau să le arăţi modelu’, să-l coasă şi ele”, spune nana Măiuca şi în vocea ei observi o umbră de tristeţe. Pădureanca nu s-a putut bucura de hore în tinereţe, pentru că, în urma unei injecţii făcute în copilărie, nu se poate deplasa decât cu ajutorul cârjelor. Prin urmare, cu toate că a cusut, poate, mai mult ca orice fată din sat, Măiuca nu şi-a purtat ţanţoşă veşmintele la evenimentele din sat, aşa cum o făceau alte fete. “Io, dacă n-am putut să umblu, nu prea mă duceam la lucru’ câmpului. Stăteam şi cosam. Am cusut mult: şî păntru mine, şî păntru alţii. Îmi plăcea tare mult să cos”, mărturiseşte femeia care refuză să se lase fotografiată.

Cămeşa, provocarea cusătoarelor

Casa nanei Măiuca ar putea fi un muzeu de etnografie al Ţinutului Pădurenilor

Culorile motivelor cusute pe cămăşi şi ale baticelor reflectau statutul social şi vârsta pădurencelor. Tinerele nemăritate purtau modele colorate şi năframă roşie. După ce se măritau, renunţau la baticul purpuriu şi “să-nvăleau c-o cârpă albă”. Când împlineau vârsta de 40 de ani, modelul de pe costum se simplifica şi negrul era singura culoare admisă pentru cusătură. Chiar şi miresele erau fidele portului pădurenesc. În ziua nunţii lor, pădurencele purtau costumul tradiţional, dar în loc de batic îşi puneau pe cap o coroană din flori. Un costum pădurenesc pentru femei, compus din cămeşă cu poale, opreg şi catrinţă, îi putea da de lucru unei pădurence şi jumătate de an. “Cel mai greu de cusut sunt mânecile. Pă ele ai cel mai mult de lucru”, mărturiseşte nana Măiuca. Vecina sa, Maria Ciobanu, îşi aminteşte că, pentru a se îmbrăca mândru ea, soţul său şi cei doi fii, cosea uneori aproape toată noaptea. “Zâua aveam alte treburi, nu puteam sta de cusut. Cosam mai mult noaptea. După o zî de muncă, stăteam şi până la tri să cos, atâta îmi plăcea. Mă prindea modelu’ şî nu
m-aş fi oprit până nu îl dădeam gata”, rememorează tanti Maria. Uneori, pădurencele coseau la clacă. “Ne întâlneam mai multe muieri şi cosam împreună. Aşa mai vedeai un model la cineva, îl cosai şi tu, dacă-ţi plăcea… Povesteam între noi. Câteodată, venea careva şi cânta. Parcă mai bine merea cusutul”, descrie tanti Maria atmosfera de la întâlnirile de lucru.

Declinul artei cusutului

Arta cusutului de straie populare se transmitea în Ţinutul pădurenilor de la mamă la fiică. Pânza era fabricată de pădureni, iar aţele colorate erau cumpărate de la Hunedoara şi apoi prelucrate astfel încât să aibă grosimea potrivită pentru cusut. În timp, ca să-şi simplifice munca, pădurencele au început să coasă pe pânză cumpărată, mult mai fină decât cea confecţionată din cânepă. Acum, nu mai cos deloc. Se mulţumesc să scoată din când în când de la păstrare costumele demult cusute, ca să le poarte sau doar ca să le arate orăşenilor curioşi, veniţi în vizită.

Motivează cu bătrâneţea renunţarea la cusut. “Ce să mai cos la etatea asta (71 de ani – n.r.)?!”, exclamă nana Măiuca. “Păi la cusut îţi trăbui cap limpede şi ochi buni…”, adaugă ea. Vecina sa, Maria Ciobanu, cu câţiva ani mai tânără, admite că nu numai anii sunt de vină că n-a mai cusut. “Aşa cum stăteam odată până târzâu la cusut, stăm acu’ cu ochii beliţi la televizor”, recunoaşte femeia. Cu toate că sunt mai bine de zece ani de când nu a mai cusut, Maria Ciobanu are încă haine populare suficiente încât să-şi îmbrace la sărbători copiii, nurorile şi cele trei nepoate. Îi e drag să-i vadă pe ai săi “gătaţi pădureneşte” şi ar vrea să-şi vadă mai des nepoatele purtând straie tradiţionale. “Nepoatele mele zâc că li-s dragi hainele pădureneşti, da’ le poartă numa’ până merg la biserică. Acasă un-doi şi le dau jos”, afirmă pădureanca un pic mustrător, dar totodată mândră că urmaşele sale nu se dezic de tradiţii.