Primul salvalac de pe Cinciş poartă Hunedoara în inimă

În urmă cu ani buni a plecat în Germania şi s-a stabilit la Hanovra. Duce o viaţă bună printre nemţi şi râde hâtru de întâmplările mai puţin fericite ale vieţii. Dar, în ciuda detaşării pe care o afişează, iubeşte Hunedoara cu patima omului dezrădăcinat şi rupt de fericirea anilor tineri, luminoşi şi lipsiţi de griji. Activ pe câteva dintre grupurile din reţelele de socializare ale hunedorenilor plecaţi peste hotare, Chiriac Macovei a fost, printre altele, şi primul salvalac pe întâiul vaporaş care-a plutit vreodată pe lacul de la Cinciş. Avea doar 17 ani şi-o căruţă mare de vise, cât să-i ajungă pentru toată viaţa!

S-a născut în Bârlad, dar după numai trei zile familia lui a plecat spre Hunedoara. Pe-atunci nu erau, ca acum, maşini la

Chiriac Macovei face des excursii prin Germania,dar niciuna nu se compară cu revenirile acasă, la Hunedoara.

toate colţurile de stradă, aşa că familia Macovei a plecat din Moldova spre Hunedoara cu o căruţă, în care mama şi tatăl au încărcat câteva lucruşoare trebuincioase. Drumul a durat o săptămână, iar când au ajuns în Hunedoara aveau să muncească ani buni pe brânci şi să trăiască în condiţii mizere: „Am stat în Bataga, zona Gheorghe Apostol de astăzi, pe dealul Chizidului. Erau, pe vremea socialismului, nişte barăci groaznice şi acolo s-au mutat părinţii. Tata a lucrat ca furnalist, iar mama a fost taxatoare pe autobuz, într-o familie cu trei copii, doi băieţi şi o fată. În 1952 am primit un apartament într-un bloc din OM, după ce tata, care era stahanovist, s-a remarcat la serviciu şi a fost declarat fruntaş. Aşa am ajuns eu să cresc în acelaşi bloc cu ştabii acelor vremuri: şeful serviciului personal, directori, medici…”, povesteşte hunedoreanul, învăluit în lumina alburie a unei după-amieze de toamnă a oraşului german în care locuieşte… A urmărit cu ochii săi de băieţandru pus pe şotii şi aventuri cum barajul de la Cinciş s-a ridicat metru cu metru. Bătea toate dealurile cu băieţii de vârsta lui şi, cel puţin o dată pe săptămână, dădeau o fugă până la Cinciş, ca să vadă cum se fac transmutările aşezărilor care acum zac pe fundul lacului, să urmărească, impresionaţi, derocările şi… în sfârşit, cum zidul digului de la Cinciş se înalţă, de la o zi la alta, din cofraje mamut.

Lăptuci din pădure pentru prăjituri

„Noi, băieţii, umblam pe jos şi ştiam tot ce se întâmplă între Călan, Ghelari, Teliuc, Cinciş… Eram o gaşcă de «nebuni» şi încă de la şapte ani mergeam cu băieţii la cules de salată din pădurea Chizid ori peste deal, la Călan Băi. Acu’ n-ai voie să laşi copilul 20 de secunde nesupravegheat, că te ia Poliţia, dar noi aşa am crescut, liberi şi fericiţi, ne-am călit şi n-am păţit nimic. Era o altă lume atunci. Ţin minte că tata punea varză la murat pentru tot cartierul… era specialist în murături! Iar noi, în ‘55, după iarna aia grea care-a fost atunci, culegeam lăptuci din pădure pentru doamna doctor Jujescu şi ea ne răsplătea cum se cuvine”, se amuză hunedoreanul. Nu bani primeau copiii de la doctoriţa pediatru. Chiriac zice că nici n-ar fi avut ce face cu banii, dar se bucurau ca nişte copii ori de câte ori primeau o prăjitură sau erau lăsaţi în spital, ca să vadă circuitele medicale. Le plăcea în natură şi, învăţaţi cu munca de când erau abia nişte pici, îngrijeau cu plăcere grădinile din faţa blocului de pe strada Theodor Aman. „Mergeam la baie la barajul de la Teliuc, «La buturugă», era acolo o stâncă de 12 metri şi noi făceam tot felul de năzdrăvănii. Profesorul nostru de educaţie fizică, domnul Constantin Ciontescu, ne-a învăţat că prin sport trebuie să învingem, ca şi în viaţă. Castelul… ce să mai zic… nu era duminică să nu mergem! Ne căţăram peste tot şi, într-un an, am intrat în turnul Neboisa, unde era interzis. Au fost probleme mari… ne-au dus la şcoală, iar doamna dirigintă ne-a mustrat şi a zis că ne scade nota la purtare, dar nu a făcut asta. Am mers prin şanţuri, am intrat în groapa cu lei, numai în fântâna Castelului nu am coborât! Probabil că am fi intrat şi acolo, numai că şi atunci avea gratii”, povesteşte, încântat de propriile-i amintiri, Chiriţă Macovei.

Îngrijitor la terenul de tenis

Era în clasele de gimnaziu când s-a apucat de tenis de câmp, după ce unul dintre „ştabii” din oraş a demarat lucrările la terenurile de zgură, numai şi numai ca să aibă unde să practice acest sport. Chiriţă era unul dintre băieţii care se ocupau de întreţinerea terenurilor şi, ca să ţină hangul celui care dorise înfiinţarea acestor terenuri, se trezea cu noaptea în cap, ca să înceapă prima partidă a zilei la ora 5, ca partener al directorului, înainte ca acesta să intre în şedinţă. Povesteşte că a lucrat „pe şest”, încă de la 10 ani, la ICSH, aşa că administrarea terenurilor de tenis ale oraşului era pentru el o simplă joacă. „Directorul general, cel care făcea toate reparaţiile şi înălţa furnale, cocserii şi aşa mai departe (ICSH le proiecta şi le construia, iar Combinatul le exploata), a venit de la Galaţi şi a constatat că nu are unde să joace tenis. Aşa că l-a adus pe Mircea Pascu, primul antrenor de tenis din Hunedoara, care a fost şi preşedinte de federaţie. Vara venea dimineaţa, la ora 5, când deja era lumină şi juca o partidă şi abia apoi mergea, foarte satisfăcut, la birou. Seara venea iar, foarte târziu, iar atunci noi îl aşteptam şi mai încingeam încă o partidă. Noi eram mereu acolo: întreţineam terenul, îl măturam, îl săpam, îl tăvăluceam şi pregăteam plasele de tenis, rachetele… tot”.

„Şoimul”, adus de la Timişoara

În 1965 a terminat Liceul 1 şi-şi aminteşte cu drag de dascălii săi. Zice că a învăţat într-o clasă de excepţie: din 35 de elevi, 31 au reuşit să meargă la Universitate şi să termine o facultate. „De la 12 ani am făcut tenis de câmp şi aşa am şi ajuns la Cinciş. Făceam pregătirea fizică pentru forţă cu caiace, iar eu eram un înotător foarte bun: traversam lacul de la baraj până la promontoriu, unde acum este motelul. La dus înotam în crawl, ca să-mi dezvolt forţa musculară de la abdomen în sus şi veneam înapoi în „broască”. Directorul general al IGO, Damaschin Mioc, ne-a văzut traversând lacul. Ne-a aşteptat la întoarcere şi noi i-am povestit ce facem şi atunci el a spus că vrea să cumpere de la Timişoara un vaporaş. Se colmatase canalul Bega şi Grupul de Gospodărie Comunală era dispus să vândă vasul «Şoimul», pe care îl aduseseră în portul oraşului”, îşi aminteşte hunedoreanul.

Primul vaporaş, primul salvalac

Lacul Cinciş, fotografiat de sus, după câteva decenii de la momentul apariţiei sale

Damaschin Mioc s-a ţinut de cuvânt şi, într-o singură săptămână, pe lacul de lângă Hunedoara plutea un vaporaş. Chiriac, un tânăr de numai 18 ani pe atunci, care tocmai se înscrisese la facultate, a fost chemat din vacanţă şi a primit postul de salvalac. Făcea echipă cu şoferul întreprinderii, Andrei Alimpesc, şi-avea în sarcină ordinea şi disciplina de la bordul vaporaşului, în care încăpeau doar zece persoane. „Mai întâi am improvizat un ponton, ca să facem probele şi îl duceam pe primarul de atunci (Viorel Răceanu cred că era pe vremea aia primar) cu vaporaşul până în coada lacului, că el era din Topliţa. Incidente nu am avut… o singură dată am intrat la 3 metri, după o poşetă pe care o doamnă a scăpat-o din joacă şi neatenţie. Şi-am mai avut o solicitare, când s-a înecat Iosif Benedek, sub promontoriu, «La pruni», unde era o piscină făcută din tuburi imense şi care plutea în funcţie de nivelul apei. După două zile familia a venit la mine la uşă, iar eu am coborât la 7 metri şi-am tras trupul băiatului afară. Prunii au fost tăiaţi şi au rămas buturugile sub nivelul apei, fără restricţii la sărituri în apă, aşa că aici se întâmplau mereu accidente…”, poveşteşte hunedoreanul, adăugând că vaporaşul tinereţii sale mai există şi astăzi, „parcat” în Timişoara. Fotografii nu mai are, „mulţumită” unui hoţ care i-a spart casa şi a făcut focul cu arhiva îngălbenită a familiei, dar nu va uita niciodată de vaporaşul care-a fost înlocuit ulterior cu unul mult mai mare, care putea primi la bord câteva zeci de persoane.

După raci, la orfelinatul de la Păclişa

Îşi ascunde emoţiile pe care le retrăieşte întocmai, de parcă timpul s-ar fi scurs înapoi şi l-ar fi purtat pe valul lui de spumă diafană până acolo unde Chiriţă, copilul de altădată, era doar un băieţel de 5 ani care, din cauza greutăţilor, e trimis de familie la orfelinatul de la Păclişa. E o perioadă tristă din viaţa lui, pe care, fără s-o nege, încearcă să o evite. Ar vrea s-o şteargă, dar nu poate şi atunci, dacă-l tragi cu delicateţe de limbă, povesteşte câte ceva despre acei ani din copilăria mică în care-a lipsit, fără voie, de acasă. Îşi aminteşte de familia haţegană care îl lua la fiecare sfârşit de săptămână la ea, cum mergea la prins de raci pe Râu Mare, deşi era un prichindel care abia ce învăţase să meargă şi să vorbească bine, îşi aminteşte că, din cauza unei fistule, vreme de 14 ani n-a văzut cu un ochi, până când, într-o tabără din Crimeea, un medic a intervenit şi l-a salvat de suferinţă… “Ştiu că acum e de mirare să-ţi laşi copilul singur şi o jumătate de oră, dar noi am crescut cu cheia de gât şi ne distram dându-ne pe fund pe coloana de canalizare a oraşului, aia pe care veneau toate fecalele proletarilor! (râde) Dacă s-ar întâmpla una ca asta acum, în Germania, ar muri zece milioane!”, se amuză Chiriţă. Îşi aminteşte cum a plecat la Iaşi „mai puţin pregătit, că se ocupa de prostii” şi, în loc să ajungă la Politehnică, aşa cum fusese „racolat”, a luat greşit tramvaiul şi a ajuns la Facultatea de Agricultură, „în fundu’ Copoului”. Întotdeauna a ştiut să se bucure de viaţă şi i-a râs în nas atunci când a fost lovit: „Când am intrat la Iaşi, aşa tare m-am bucurat! Oamenii m-au întrebat: „- Ce mă, ai intrat primu’ sau ce te bucuri aşa?” „- Nu, dom’le, ultimu’ am intrat! Da’ eu ştiu să mă uit pe o listă!”.

Fericire cu sacu’ în mocirla oraşului

A renunţat, apoi, la Agricultură, exmatriculat, după ce colindatul prin Munţii Apuseni i-a “mâncat” zilele şi nopţile şi n-au mai vrut să i le dea înapoi, s-a apucat de Metalurgie, dar a terminat Construcţiile, a lucrat la ICRAL

Hunedoara aşa cum arăta în copilăria lui Chiriac Macovei, cu străzi noi, blocuri noi şi fără copaci

până în 1988, unde a ajuns şef de şantier, spune că apoi a fost şef de brigadă, iar la final a fost cooptat la Gospodăria de Partid. La ICRAL avea 400 de oameni în subordine: constructori şvabi de o conştiinciozitate rară, cu care a reuşit să ia locul unu pe ţară la concursurile muncitoreşti. Prima oară a plecat în Germania în 1989, a lucrat în industria textilelor, s-a repatriat în Timişoara în 1993, iar acum s-a stabilit definitiv la Hanovra. Dacă-i e dor de Hunedoara?! DA! Îi e dor! Ce întrebare e asta?! Îi e dor şi de mlaştina care era cândva unde astăzi e amplasat cel mai mare hotel al oraşului, şi de bălăriile care creşteau pe locul unde astăzi este Spitalul Municipal! Era „foarte fain”, iar acolo puştii „făceau baie în mocirlă”, râde Chiriţă, redevenit, în poveste, un băieţaş sărac şi fericit.

Râde, de la depărtarea celor aproape 70 de ani ai săi, cu gura până la urechi, scuturându-se într-o singură clipă de condamnarea la timp, ca de-o haină lungă şi grea. O să vină la anul să se întâlnească, din nou, cu foştii colegi, la aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului. O să vină, o să-şi amintească iar despre Hunedoara lui pudrată cu aur şi vis şi… la un moment dat, când n-o să se uite nimeni, Chiriţă o să-şi întoarcă faţa ca să culeagă şi să ascundă în buzunar aburul străveziu al unei amintiri… iscat pe oglinda ochilor, asemenea ceţii de vară după ploaie, pe oglinda unui lac…