Viaţa între locul de coasă şi mina de fier

Dacă îl vezi pe „bagea” Petru de la depărtare, mânuindu-şi uneltele la muncile câmpului, cu pălăria pe cap şi ţinuta aproape dreaptă, zici că-i cel puţin cu un deceniu mai tânăr decât este în realitate. Când te apropii de el, însă, vezi urmele celor 82 de ani grei, brăzdându-i obrajii. Doar ochii albaştri mai păstrează ceva din curajul şi energia tinereţilor.

Viaţa pădureanului din Cerişor este cel mai bine definită prin cuvântul „muncă”. Acel gen de muncă ce i-ar putea face să se ruşineze pe tinerii de astăzi, care se plâng că stau peste program într-un birou curat, cu aer condiţionat şi cu radioul dat tare.

La muncă, nu la şcoală

De copil, de când are amintiri, poartă grija animalelor din ogradă şi se trudeşte cu munca pământului. Faptul că viaţa aspră din Ţinutul Pădurenilor l-a împiedicat să înveţe carte este cel mai mare regret al bătrânului. „Mi-ar fi plăcut să merg şi eu la şcoală, să nu fiu neştiutor de carte. Da’ hăi şapte ani, cât ar fi trebuit să învăţ, eu n-am pus mâna pe tăblie, că eu am avut de umblat după animale. În ’44, pe tata l-or luat în război. Mama era beteagă. Am rămas eu cu: două vaci, doi boi şi 25 de oi. Apăi caută-le!”, îşi aminteşte nea Petru truda din primii ani de viaţă.

Miner, de la vârsta majoratului

La 18 ani, realizează că animelele, oricât de bine îngrijite, şi holdele, oricât de roditoare, nu îi oferă îndeajuns încât să se întreţină pe sine şi familia pe care urma să şi-o întemeieze. Aşa că se angajează la mina de talc din Cerişor. După armată, este mutat la mina din Ghelari. Mai bine de 30 de ani lucrează ca miner. Numai drumul străbătut pe jos, până la mina din Ghelari şi înapoi, îi ia câte patru ceasuri în fiecare zi. În şut nu se dă la o parte de la muncă, oricât ar fi de grea şi şefii îl iau la inimă pentru asta. Când îl trimit la şcoala de ajutor minier, îi oferă cea mai mare bucurie. „La şcoala profesională am prins şi eu o ţâr’ de carte. Îmi plăcea să învăţ. Îmi doream asta de mic.”, povesteşte bătrânul. Şansa de a face şcoală, chiar şi una profesională, este profund apreciată de nea Petru. Îşi manifestă recunoştinţa faţă de superiori muncind cu şi mai multă vrednicie. „Nu că vreau eu să mă laud, da’ puteau avea bază în mine şefii. Eram harnic şi atent. Când or văzut că pot să-mi lase răspundere pă mână, m-or avansat. M-or băgat şef de depozit la explozibil, în subteran. Acolo m-o fost hăl mai uşor.”, mărturiseşte bărbatul.

Din şut, la munca din gospodărie

După un şut de opt ore şi încă patru ore petrecute pe drum, nea Petru intră “în schimb” în propria gospodărie. “Cum ajungeam acasă, cum mă apucam de lucru. Puneam boii la jug şi mă duceam unde aveam lipsă. Dacă o apucam pe Valea Runcului după lemne, până se însera eram înapoi cu caru’ plin. Credeţi-mă că eram câteodată atâta de obosit că mă gândeam că pic din picioare, nu alta!”, rememorează pădureanul.
Cu toate că viaţa în Ţinutul Pădurenilor a fost şi este anevoioasă, „bagea” Petru, cum îi spun vecinii, nu s-a gândit niciodată să-şi părăsească locurile natale. „Noi, pădurenii, suntem legaţi de părăsiturile astea de locuri şi n-am pleca de-aici pentru nimic în lume. Acuma nici nu mai îi greu cum o fost, că acuma lemnele le cumpri gata tăiate, ai ce purta când îi vreme rea, nu mai umbli cu opinci pân cină (noroi – n.red.). Oricum ar fi fost, eu niciodată nu m-am gândit să mă mut la oraş şi nici de-acu’ înainte nu mă gândesc”, declară cu convingere octogenarul.
Pentru nea Petru, Hunedoara a reprezentat mereu doar un loc de aprovizionare. Nu i-a plăcut niciodată oraşul prea mult şi, când cobora la cumpărături, nu pierdea vremea hoinărind. „Eram sâliţi să merem la Hunedoara din când în când, după anumite mărfuri. Nu după pită sau haine, că de-astea făceam noi aici. După altele, pă care trebuia să le cumperi. Ajungeam la oraş pă jos, păstă dealuri, ori cu mocăniţa. Ne întorceam încărcaţi, cu desagele pline, să nu trebuiască să mai merem curând”, îşi aduce aminte bătrânul.

Vrednicie de flăcău,la 82 de ani

Cam câţi ani a trudit în mină, Petru Poantă s-a bucurat şi de pensie. După ce n-a mai fost miner, a rămas, însă, „angajat cu normă întreagă” la treburile gospodăreşti. Doar iarna apucă să-şi tragă sufletul, că, în rest, roboteşte cât e ziulica de lunga. Vara asta a făcut peste 20 de clăi de fân. „Fac şi eu ce pot. Noi, care suntem învăţaţi cu lucrul, nu putem să ne lăsăm de el. Ce-i hăl mai greu nu fac eu, vine nepotu’ meu şi mă ajută. Mulţam Doamne că-s sănătos, n-am niciun bai, şi pot munci. Îl ajut şi eu pă nepot, mă ajută şi el pă mine şi aşa, împreună, facem lucru bun”, afirmă nea Petru şi ochii îi sclipesc când vorbeşte despre nepotul său.
În cazul pădurenilor, ataşamentul faţă de locurile de baştină reprezintă un sentiment comun. După cum susţine chiar „bagea” Petru, satele pădureneşti sunt îmbătrânite, căci, după închiderea minelor, „hăi tânări or fugit care-ncotro, de-or cătat de lucru”, dar cei mai mulţi se întorc la sfârşit de săptămână la vatră, pentru a da o mână de ajutor bătrânilor rămaşi în Pădurenime, să aibă grijă de casele lor şi să-şi lucreze holdele.