Trei veterani din zona Bradului povestesc şi ei cum au trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial. Aţi spune că, deja, după atâtea reportaje publicate aici, istorisirile lor nu ar mai putea să aducă vreo noutate. Nimic mai greşit. Încă de la al patrulea sau al cincilea reportaj ne temeam şi noi, un pic, de riscul de a deveni monotoni. Am continuat însă şi am constatat că temerea nu era nejustificată. Rusalin Bulzesc, Ilie Adam Bulcu şi Emil Ovidiu Dan îşi spun fiecare povestea, atât cât îşi mai aduc aminte din ea.
Rusalin Bulzesc are 95 de ani împliniţi. Se ţine bine. E chiar ţanţoş, mai ales în atitudine: “Ce vreţi să ştiţi, domnişorule?!”, întreabă hotărât bătrânul. Un adolescent chiar s-ar intimida în faţa lui. Pe măsură ce-şi spune povestea, nea’ Rusalin îşi dă “armura” jos şi scapă, în câteva rânduri, chiar şi câteva lacrimi.
Abandonat pe targă sub gloanţele ruşilor
Rusalin Bulzesc
A fost încorporat în 1941 la Unitatea 13 Cavalerie din Lugoj, unitate ce făcea parte din Divizia 9. Un an a scăpat de front pentru că, după câteva săptămâni de instrucţie, şi-a rupt piciorul din cauza calului care-l aruncase din şa. În 1942 a fost chemat din nou în armată, la aceeaşi unitate. Au mai trecut trei luni de instrucţie şi a venit şi momentul plecării pe front. “Nu mai ştiu cât am mers pe jos, cât am mers călare şi cât am mers cu trenul. Sigur îi că am intrat în acţiune doar în Rusia. La început nouă ne-a fost destul de uşor, pentru că românii şi ruşii dădeau cu artileria şi cu aviaţia, ruşii se retrăgeau, noi înaintam fără prea mari probleme. Tot aşa am mers până-n Caucaz, unde ruşii aveau cazemate solide, greu de cucerit. Caii i-am pierdut la Cotu Donului. Am vrut să-i trecem pă gheaţă şî s-o rupt gehaţa cu ei. Am ajuns, din unitate de cavalerie, unitate de infanterie. La un moment dat, un grup de soldaţi de-ai noştri cade într-o încercuire a ruşilor. Locotenentul Gherasim, comandantul nostru de companie dă ordin să formăm un pluton de sacrificiu care să meargă să-i scoată din încercuire. Mă numeşte şî pă mine. Ai Doamne (plânge – n.red.) ce-o fost pă capu’ meu atunci. Ajungem la 100 de metri de ai noştri, strigăm la ei ca să nu mai tragă şi ruşii să retrag. Facem contactu’ cu soldaţii noştri şi îs câteva minute de linişte. Dăm să plecăm cu toţii în retragere pentru regrupare şi, ce să vezi, ruşii ne-or încercuit din nou, de data asta pă tăţ’. Facem pasu’ înapoi, ne sfătuim ce să facem şi n-avem încotro: trăbă să rupem cumva încercuirea. Încărcăm armele, tăţ’, ieşim din şanţ fugind, trăgând în neştire şi strigând tăţ’ «Uraaa». În faţa mea era mitralioru’ plutonului. Îl văd că pică. Imediat îs lovit şî eu. De-atunci nu l-am mai văzut pă omu’ ăla, îs aproape sigur c-o murit, săracu’. Or fost două gloanţe pentru fiecare. Pă mine unu’ m-o lovit în piept, la câţiva centimetri deasupra plămânului stâng, iară ălălalt m-o lovit în picior.
Or venit camarazii să mă puie pă targă. M-or pus, dar or contraatacat ruşii. M-or lăsat acolo, aşe, pă targă ş-or fugit, m-or părăsit. Eu mă gândeam «Dacă stau aici, vin ruşii şi bagă baioneta-n mine». Aşa că m-am târât cum am putut, pi sub gloanţe, până am ajuns la trupa mea”, povesteşte Rusalin Bulzesc.
Spre casă, sub tirul aviaţiei
Bătrânul spune că după ce a fost rănit nu a mâncat nimic vreme de patru zile. În a patra zi a primit o cană de cafea-surogat, trimisă de comandantul de companie. Unitatea lui Rusalin Bulzesc se retrage şi este la un pas să fie nimicită tocmai de germani: “Ajungem la marginea unei păduri. Încep nemţii să tragă cu tot ce au spre noi. Aveam şi trei soldaţi saşi care ştiau bine nemţeşte. Strigă ei cât pot de tare că suntem români, să înceteze focu’, da’ degeaba. La ceva vreme dup-aia apare un hidroavion de recunoaştere. Cred că de pe undeva de pe la Soci o decolat. Am avut nişte rachete de semnalizare şi doar după ce le-am tras ne-or recunoscut. S-o gătat focu’ acolo, ajungem într-un sat şi primim, după zile bune de foame, câte o felie de pită. Numa’ una de căciulă. De-acolo, eu am fost trimis la spital în Krasnodar”. Rana de la piept nu-i pune probleme, însă piciorul i se infectează, iar de la Kransodar este trimis, din spital în spital, până la Lemberg (în Ucraina Vestică de astăzi – n.red.). În Lemberg îşi aduce aminte că făcuse febră 41 şi începuse să aibă pierderi de cunoştinţă. Noroc cu o asistentă care a vegheat la patul lui o noapte întreagă şi l-a ajutat să-şi revină, spre dimineaţă. Dacă tot a trecut peste noaptea critică, a doua zi a şi fost trimis din nou la drum, de data asta spre Braşov.
“M-am vindecat la Braşov, am stat dup-aia acasă o săptămână şi… iară ordin de chemare. De data asta ne-or dus cu aviaţia direct în Crimeea. Am stat acolo, pe-o insulă câteva săptămâni. Frontu’ s-apropiase iară de noi. Veneau ruşii. Erau lupte mari la Cotu Donului. Câteva zile se auzea un zgomot continuu de parcă fierbea pământu’ ca o oală la foc mare. Nu trece mult şi constatăm că trăbă să ne retragem şi noi. Reuşim să trecem de o linie de rezistenţă a ruşilor, dup-aia lepădăm tăt: arme, haine, muniţie, cai, căruţe. Ruşii erau la câţiva kilometri de noi. Nici acuma nu pot să uit. Mă cam rupsesem de ai mei, de-am rămas doar eu cu ordonanţa comandantului. Pă drum dăm de un localnic cu doi cai. I se face milă de noi şi ne zice «Băieţi, luaţi caii ăştia şi fugiţi cât puteţi». Numa’ Dumnezeu cred că ni l-o scos în cale pă omu’ ăla. Am luat caii ş-aşe am scăpat de-am ajuns la Sevastopol. În Sevastopol am stat o zi întreagă într-un şanţ anticar. Într-o singură seară am văzut cum pică cinci avioane rusăşti. Ruşii veneau deja cu aviaţia deasupra portului. Seara 12 vapoare cu ostaşi, ăi mai mulţi răniţi sau bolnavi, pleacă din port. A doua zi dimineaţa vin 12 avioane rusăşti şi-ncep să mitralieze vapoarele. Antiaeriana de pă vapoare era slabă. Vaporu’ pă care eram eu l-or spart un pic. Jos, în chilă, un nivel era deja plin cu apă. Noroc că marinarii or fost tare pricepuţi, or astupat gaura. Avioanele alea or tăt tras în noi până or gătat muniţia ş-or plecat. Noi am ajuns sara, la ora 23.00, la Constanţa. Vă rog să mă credeţi, când m-am dat jos de pă vas, primu’ lucru’ pă care l-am făcut o fost să mă pun în genunchi şi să pup pământu’ “.
“Pacea” anunţată prematur
Nea’ Rusalin spune că nu-şi mai aminteşte prea bine ultimul an de război. Momentul 23 august l-a prins în concediu, acasă, iar când a fost încorporat din nou a ajuns în prima linie tocmai în Cehoslovacia, în Munţii Tatra. “Vai cât frig şî câtă foame am îndurat acolo. Gamela nu era niciodată mai plină de jumătate. Sara, după o zî întreagă de foame, mâncai jumătatea aia de gamelă şî parcă te culcai şi mai flămând decât ai fost. Era aşe, cam pi la începutu’ lunii mai când, într-o sară, vine agentu’ de la Escadron şi ne spune că să nu mai facem nimic că-i războiu’ gata. Noi începem să ne bucurăm, să strigăm, să cântăm, să jucăm. Şi-n timp ce jucam noi şî strâgam, ne trezim cu tir de artilerie căzut în spatele nostru la vreo 100 de metri. Noroc c-or luat nemţii reperu’ greşit. «No, asta-i pace?!», îmi zic. Ne adăpostim, vin şi ruşii şi-ncep să tragă şi ei cu artileria. Era un orăşel mic în faţa noastră, nu mai ştiu cum îi zicea. A doua zi înaintăm să ocupăm orăşelu’. Apar pă drum două tancuri. Tragem cu tunu’ şî primu’ tanc ia foc, iară al doilea să retrage. La scurtă vreme dup-aia ne trezim cu nemţii încolonaţi, cu batistele albe ridicate, venind spre noi. Aşe s-o gătat războiu’ meu”.
Mulţumirile şi regretele bătrânului veteran
După Război, Rusalin Bulzesc s-a căsătorit cu Saveta, cea care-i este şi acum alături şi care spune despre el că “e rău de gură, da’ bun de suflet”. Femeia, care acum are 85 de ani, i-a oferit trei copii. În urma lor au apărut doi nepoţi şi un strănepot. La cei 95 de ani ai săi, nea’ Rusalin are o mare mulţumire şi o mare tristeţe: “M-o scăpat Dumnezău cu viaţă. Glonţu’ din piept de puţân o ratat inima şi plămânu’. Glonţu’ din picior mi-o trecut printră două vene mari, după cum m-or povestit doctorii. No… am luptat în război, dup-aia am muncit o viaţă la mină, la Ţebea ş-acuma nu mă pot bucura de nepoţii mei, pentru că nepoţii mei îs plecaţ’ în ţări străine, c-aicea s-o distrus tăt şi n-or avut unde să mai muncească. Rău, domnişorule, tare rău că s-o putut întâmpla asta. Noi pentru asta am luptat?”.
Nea’ Bulcu, brădeanul care a scăpat ca prin minune
Ilie Adam Bulcu s-a născut pe 26 iunie 1919. Nu a scăpat nici el de război. A fost încorporat pe 15 februarie 1941, la
Ilie Adam Bulcu
Batalionul 7 Vânători de Munte din Deva. “Am fost trimis la Zaigăr, aşa-i zicea la locu’ ăla. Erau nişte barăci noi, faine, sub Dealu’ Paiului. Din februarie până-n mai 1941 am tăt făcut instrucţie pă Dealu’ Paiului. Devenisem caporal şi trăgător la mitralieră. Eu eram în Compania a IV-a de armament greu din batalion. În iunie ne-am dus în Bucovina, la Cacica. Am stat două săptămâni acolo. În fiecare zi credeam că-ncepe războiu’. Da’ noi credeam că-ncepe războiu’ cu ungurii, că ne luasără Ardealu’, nu cu ruşii. Dup-aia am fost anunţaţi că trăbă să luptăm împotriva ruşilor. Am mai stat două săptămâni la Cacica, dup-aia am plecat cătă Odessa”, povesteşte nea’ Ilie. Bătrânul spune că a avut noroc, cel puţin în primii doi ani de război. Compania lui a avut parte de un traseu spre est pe care nu a întâmpinat nicio rezistenţă din partea ruşilor. Îşi aminteşte că o rezistenţă slabă au întâmpinat “doar pe la Malaia Belezarsca”, în rest au ajuns fără peripeţii până la Marea Azov.
A scăpat de bombe,de două ori
În octombrie 1941, batalionul lui a primit ordin de retragere în România, după cum îşi mai aminteşte acum Ilie Bulcu. “În iarna lui 1942 noii recruţi ne-or schimbat pă noi la Batalion. Eu devenisem magazioner. Întră timp s-o înfiinţat Divizia de Reparaţii Auto, la Deva. Io lucrasăm ca strungar, la Deva şi mă cunoşteau oamenii ca meseriaş. M-or luat a ei. Era atelieru’ cam pi lângă Biserica aia Reformată. În 1942 plecăm iară, cu Divizia Auto, pă front, în vară. Ajungem la Donbass, dup-aia merem cătă Caucaz. Am ajuns până-n Nalcik. Din oraşu’ ăla să vedea Elbrusu. Acolo am stat până-n ianuarie 1943, când primim ordin să ne retragem. Ajung iară acasă, o săptămână. Dup-aia, în primăvara lu’ 1943 ne duc iară pă front, în Crimeea. Ruşii rup frontul la Kerci chiar în noaptea de Înviere. Noi ne retrăgeam. Într-o noapte, dormeam într-o casă, la nişte localnici din Crimeea. Pică o bombă fix pă ea. Eram doi bătrâni, un copil şi eu în cameră. Ei or murit, eu am scăpat. Aveam numa’ o rană la picior. N-am mai putut mere’ ş-aşe am căzut prizonier la ruşi. M-or dus pă jos până la Simferopol. Acolo m-or băgat într-o baracă lângă gară. Or venit nemţii cu avioane de-or bombardat gara. Or dat cu bombele pă vagoanele de muniţie ale ruşilor, iară suflu’ ăla de la explozii aşe o fost de tare că o dărâmat barăcile. Erau mai multe barăci. Vai, numa’ Dumnezău ştie cum am ieşit noi de sub dărâmăturile alea”.
Meseria i-a făcut detenţia mai uşoară
Cu rana de la picioar încă nevindecată complet, Ilie Adam Bulcu a fost trimis într-un lagăr de muncă din regiunea Donbass. Doi ani a muncit în minele de cărbune. Noroc că ruşii şi-au dat seama imediat că omul ştie meserie şi l-au pus la reparat de vagoneţi şi alte utilaje şi dispozitive miniere după câteva săptămâni de la momentul intrării în lagăr. “În primele zile, când am ajuns în lagăr, ne-or pus pă noi să facem împrejmuirea tătă. Eram aşe de flămânzi că nu ne mai puteam ţine pă picioare. Abia după o săptămână ne-am mai întremat. Pă tren nu ne-or dat de mâncare cu săptămânile. O fost greu ş-aşe, că mâncam numa’ sfeclă furajeră, varză, mâncare de mei fiartă şi făcută ca un fel de mămăligă… Mai rău, n-aveam apă-n lagăr. Mai ales vara, abia apucam să intrăm în mină, că beam apă de-aia din subteran. Tăt ne minţeau că românii pleacă primii acasă. Io am fost eliberat numa’ în 1946, cam prin toamnă. Când am ajuns în România, ne-or mai ţinut o săptămână sau două, tăt într-un lagăr, la Foleşti, în loc să ne deie drumu’ acasă. Când am plecat cătă casă, o venit un politruc şi mi-o dat o foaie pă care scria că io tocmai am ieşit din spital. Ce spital? Ăla numa spital n-o fost! În minele alea ruseşti io am făcut foamea şi-am mai pierdut şi ochiul drept. Am avut un accident de muncă”, spune bătrânul.
Viteazul generalului Mociulschi
Emil Ovidiu Dan
Emil Ovidiu Dan are 93 de ani, născut, crescut şi îmbătrânit în Brad. Povestea lui de război începe pe 20 februarie 1942, când a fost înrolat şi repartizat la Batalionul III – pionieri din cadrul Diviziei a III-a Vânători de Munte. Şase luni a făcut instrucţie la Brad. Apoi a fost trimis pe front.
“Am mers cu trenu’ o săptămână sau două, nu mai ştiu. La Tiraspol am stat două săptămâni. Dup-aia am plecat în marş până la Nikolaev. Era deja toamnă când am ajuns. Dup-aia am coborât în Crimeea s-o ocupăm. Aveam un comandant extraordinar, pe generalul Mociulschi. Era tot timpul cu noi, în prima linie. Ne spunea ce şi cum să facem. Ne spunea “Voi sunteţi vitejii mei. Cu voi merg eu înainte”. Ocupăm două oraşe din Crimeea, după care primim ordin să trecem spre Caucaz, pe la Kerci. Ajungem în Caucaz şi înaintăm destul de repede. Aveam nişte tunari tare buni. Ruşii or prins frică de ei şi s-or tăt retras. Nu aveam unde să ne spălăm. Eram deja plini de păduchi şi râie când am ajuns pe-acolo”, povesteşte Emil Ovidiu Dan.
Voluntar o dată, obligat de mai multe ori
Bătrânul îşi aduce aminte foarte bine cum a devenit el unul dintre vitejii generalului Mociulschi, lucru care avea să-i facă apoi numai zile fripte, în război: “Eram într-un fel de asediu, în Caucaz şi s-o rupt un fir de telefon de la o companie alăturată. Vine însuşi generalu’ Mociulschi şi întreabă: «Cine se oferă voluntar să meargă să repare firul». Ridic eu mâna şi-mi zic «Mă duc! Dac-o fi să mor, iacă mor!». Îl cer cu mine şi pă prietenu’ meu Ioan Groza. Era iarnă. Meream cu mâna pă fir, ruşii trăgeau după noi, noi ne lăsam în zăpadă. Aşe am mers doi kilometri până am dat de locu-n care era firu’ rupt. Dup-aia s-or învăţat: când era firu’ rupt cine mergea să-l repare? Dan şi cu Groza! De cinci ori era să murim amândoi în misiuni de-astea! Într-o zi, după ce s-o mai topit zăpada, iară să rupe firu’. «Nu-i bai, că mere’ viteazu’ lu Mociulschi» ori zis comandanţii. Mă duc şi mă trezesc cu un glonţ în picior”. Nea’ Ovidiu (prenumele la care ţine cel mai mult pentru că părinţii săi i l-au dat ca să nu poată fi maghiarizat) a fost purtat apoi din spital în spital. Doctorii i-au spus că cel mai bine ar fi să-i taie piciorul drept. “Mai bine mor!”, venea răspunsul lui. A suferit până după 23 august 1944 prin spitale, dar piciorul i s-a vindecat, cât de cât, îndeajuns încât să fie trimis, din nou, pe front.
Pădurile nemaivăzute din Cehoslovacia
“Am plecat la luptă cam prin toamna lui 1944. Am mers în Ungaria, am trecut Tisa pă un pod făcut de pionierii noştri. În Cehoslovacia când am ajuns, n-am văzut în viaţa mea ce-am văzut acolo. În fiecare copac din pădurile alea era cel puţin o urmă de glonţ. Nu era copac nelovit de glonţ. Acolo am fost lovit şi la picioru’ stâng. O trecut. M-or durut picioarele tătă viaţa, da’ acuma, de câţiva ani, parcă mă dor mai tare. Abia mai pot merge”, se plânge veteranul. De parcă faptul că a fost schilodit sufleteşte şi trupeşte pe front n-a fost de-ajuns, primii ani de după război a fost persecutat pentru că şi-a servit patria acolo unde l-a trimis, iar patria l-a trimis să lupte şi la ruşi. Mai rău, familia lui nu a vrut să se înscrie în CAP. A muncit patru ani în mină, în subteran, la Musariu, fără să poată avansa absolut deloc, deşi avea şcoala generală terminată şi câţiva ani de liceu. Nici la şcoală n-a fost primit. A reuşit să-şi termine liceul abia la 41 de ani, după ce ruşii plecaseră demult din România, iar regimul comunist părea că se mai relaxase puţin. “Când am ajuns revizor contabil la Gura Barza nu mi-o fost mai bine. Eu, din război, eram obişnuit să fac treabă bună. Generalu’ Mociulschi ne punea mereu să facem treabă şi nu oricum. Io am fost aşa obişnuit, iară mai ales după ce-am devenit revizor, tăt aşe am lucrat şi numa’ duşmani mi-am făcut. N-are rost să vă mai povestesc acuma. Ce-o fost o fost”. “Răsplata” pe care România comunistă i-a oferit-o lui Emil Ovidiu Dan pentru vitejia lui în luptă s-a mai îndulcit abia în 1981, când a ieşit la pensie. Răsplata pe care România de acum i-o oferă înseamnă o pensie de veteran de 295 de lei, o medalie şi o diplomă. Atât.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.