Editorial: Omenirea la grădiniţă

Cred că eram în clasa a şasea, când am auzit pentru prima oară că un virus de temut, mai periculos chiar decât SIDA, face ravagii în Africa. O colegă de clasă, dacă nu cumva chiar colega mea de bancă din acea vreme, Anca, a rostit cuvântul groazei: EBOLA. Iar ce mă face să-mi amintesc şi acum, după mai bine de douăzeci de ani de la banala întâmplare, e faptul că ea mi-a spus, atunci: „E cea mai groaznică boală din lume. Te dor toate, ai diaree şi vomiţi, după aceea totul începe să explodeze în corpul tău, te umpli de sânge şi mori în chinuri groaznice”. N-am ştiut atunci dacă să cred sau nu, cu adevărat, în existenţa cumplitei maladii. Au mai trecut, aşadar, câţiva ani, până când mi-am dat seama că Anca avusese dreptate.

Şi au trecut tot pe-atâţia ani până când cuvântul acesta a reapărut în viaţa mea, odată cu buletinele de ştiri care anunţau creşterea numărului victimelor, de la o zi la alta, răspândirea cu repeziciune a bolii. Am aflat, între timp că simptomele diferă puţin faţă de varianta poveştii care
mi-a îngrozit copilăria, însă într-adevăr, agravându-se, bolnavii sângerează sub piele, din ochi sau din gură, iar vasele de sânge sub presiune se sparg în corpul victimei, aşa că inima, rinichii şi celelalte organe nu mai pot funcţiona.

Virusul Ebola a fost descoperit în 1976, însă felul în care ne-am comportat în faţa duşmanului care ameninţă să ne pericliteze chiar existenţa ca specie, în cazul în care boala ar fi scăpată de sub control în Europa şi Statele Unite, vorbeşte clar despre infantilismul şi iresponsabilitatea cu care tratăm problemele cele mai grave ale umanităţii în ansamblu.

Până în luna august 2014 peste 1.300 de oameni din Guineea, Liberia şi Sierra Leone au murit după ce s-au infectat cu Ebola, iar numărul acestora a ajuns acum, doar două luni mai târziu, la aproape patru mii, focarele extinzându-se şi în Nigeria. Potrivit autorităţilor din Organizaţia Mondială a Sănătăţii, epidemia din 2014 este cea mai gravă de până acum, depăşind-o cu mult pe cea din 1976, când a şi fost descoperit virusul, în condiţiile în care mai mult de jumătate dintre persoanele infectate au murit deja.

Iniţial s-a crezut că virusul provine de la gorile, însă acum autorităţile spun că liliecii ar fi principala sursă de îmbolnăvire: oameni şi maimuţe se infectează, deopotrivă, după ce mănâncă din fructele sau legumele contaminate de fecalele liliecilor sau îşi ating ochii sau gura.

Surprinzătoare, însă, este reacţia autorităţilor care, deşi au lăsat lucrurile la voia întâmplării, neimpunând din start carantină în zona micilor focare de infecţie, acum recunosc că omenirea este la un pas de a pierde bătălia împotriva Ebola. Sub presiunea ideii de primat al drepturilor personale, mii de oameni au circulat în voie, pentru a muri câteva săptămâni mai târziu în agonie, în timp ce Occidentul caută soluţii „elegante” împotriva unei boli care a desfigurat aproape un sfert din continentul negru. Pasivitatea şi regulile laxe impuse de autorităţi în această situaţie mă face să mă întreb care este interesul din spatele acestei tragedii la scară globală?

Sau, ca şi în cazul SIDA (care a apărut acum 100 de ani şi continuă să facă ravagii în întreaga lume, susţinută de drepturile pacienţilor la o viaţă normală şi confidenţialitate, deşi boala este contagioasă şi mortală!), pur şi simplu omenirea se dovedeşte a fi la vârsta unui biet copil de grădiniţă, incapabil să discearnă între un pericol real şi o ameninţare-fantomă? Tocmai de aceea, iresponsabilă, îşi caută trusa de doctor pe raftul cu jucării, în timp ce fraţii şi surorile sale zac deja pe podea, victime reale ale unui virus nemilos, pentru care încă nu există tratament.