Octombrie, termenul-limită al satului

„A trecut întâi o boare…” şi apoi a venit toamna, vremea roadelor, când pământul ba păleşte, ba arde în contraste tari care îţi rămân imprimate în memoria văzului. Şi apoi mirosul! Aromele puternice ale ultimelor flori de caprifoi, care se împletesc cu răsuflarea grea şi brumată a viilor, cu izul rotund al merelor, cu căldura gliei întoarsă de plug şi asprimea câmpurilor arse de primele geruri ale nopţilor.

Fructele culese direct din iarba toamnei, o bucurie de care încă mai au parte câţiva copii din satele judeţului

Soarele generos al primelor săptămâni de octombrie a păstrat încă o bună parte din orchestra verii: greierii ţârâie liniştiţi şi în miezul zilei, albinele fac roi deasupra tufelor de flori, iar păsările ţopăie fără linişte între ramurile încărcate de culoare. În timp ce în oraşe vremea caldă de peste zi dă de furcă la greu medicilor, confruntaţi cu un val puternic de viroze, la ţară, viaţa duduie în ritmul tractoarelor, care nu-şi mai văd cabinele de atâta treabă. Dacă te rupi pentru câteva zile de la ritmul urbei şi ajungi într-un sat care are doar uliţă, şi nu DJ-uri sau DN-uri, afli cu uimire că ai ajuns în vremea rurală a termenelor limită. Iarna e aşa de aproape încât îi simţi pe piele muşcătura în timpul nopţii. Totul se face acum în mară grabă, din răsărit, până după apus: se strâng cartofii, se adună porumbul, se culeg strugurii, se bat nucile, se coseşte ultima otavă, se ară câmpurile şi se taie lemnele. Poate că satul tradiţional dispare încet, dar subvenţiile agricole au dat ghes oamenilor să lucreze din nou pământurile, aşa că rar mai deosebeşti holde înţărcate de ciulini printre fâşiile frumos colorate ale recoltelor.

Ţăranul hunedorean nu s-a dat peste cap ca să se transforme peste vară în fermier, dar tractoarele şi utilajele înlocuiesc tot mai mult idilicele care cu boi. Dimineaţa, cântecul cocoşilor se amestecă cu huruitul maşinilor care duc bărbaţii la lucru, către oraşe, apoi uliţa – cea peste care acum vreo două decenii de-abia trecea vreo Dacie – se umple de pufăitul greu al tractoarelor care trag către câmpuri remorci, pluguri sau tot soiul de utilaje de cules, chiar şi MIG-uri! Ei, bine, da, aţi citit corect, numai că aici nu e vorba de celebrele avioane de vânătoare, ci de maşinile de împrăştiat gunoi, nişte remorci care ajută la transportul şi împrăştierea bălegarului. Fiţi pe pace, satul românesc miroase la fel.

Risipă de utilaje

Unul dintre simbolurile româneşti ale toamnei: nucile

Poate că acum bărbaţii din sate nu mai poartă iţari, ci blugi, în timp ce doar bătrânele îşi mai acoperă capul cu cişcinee, dar, peste căsuţe, toamna cade la fel de blând şi dă ţăranilor la fel de multă bătaie de cap în ciuda mecanizării. În lanurile de cucuruz, combinele stârnesc praful şi ridică indignarea bătrânilor care nu pot pricepe cum tinerii „din ziua de azi” fac asemenea prădăciune cu rodul pământului. „Păi, când culegeam cu mâna nu rămânea pe pai leac de ştiulete şi acum uite ce lasă în urmă măşina asta. Şi-ţi mai cere şi 500 de lei pe hectar”, zice cu năduf un bătrân care a prins războiul, ruşii şi comuniştii, dar nu poate pricepe risipa lăsată în urmă de maşinărie.

Aşa că, spre disperarea nepoţilor, bătrânii se apucă să culeagă în urma utilajului, bombănind şi aruncând ştiuleţii în coşurile de nuiele. Maşinile împrăştie praf din greu, iar frunza uscată de porumb zgârie pielea culegătorilor. Cei din sat, care mai au vaci de hrănit, se mai obosesc şi cu tăiatul paielor, care se strâng în snopuri, se leagă şi se stivuiesc în grămezi, care, pe câmp, arată ca nişte burţi ciufulite de vânt. Tăierea paielor de porumb se face bine doar dimineaţa, când firele sunt moi de la rouă şi nu se sfarmă ca în căldura prânzului. Cei care au rămas cu grajdurile goale şi îngraşă doar porci prin gospodării scapă mai uşor – toacă paiele şi le dau foc ca să ţină câmpul curat pentru viitoarea cultură. Întârziaţii scot acum cartofii, iar crumpenii se adună în pivniţele caselor, sortaţi frumos pe mărimi, soiuri şi culori: albi sau roşii.

Din zori, în miezul nopţii

Seara, la vreun ceas după amurg, un zgomot surd ajunge din gospodării până la drumul mare – ţăranii s-au modernizat, au pus şuştaru în cui, aşa că mulgătorile îşi fac treaba din plin, chiar dacă nana stă cu bâta la coarnele vacii, care nu s-a obişnuit încă cu drăcovenia de pe uger. Şi, cum se lasă frigul, laptele se fierbe pe sobă, ori se lasă afară la smântânit. Din octombrie, vine vremea ca satul să se numere din nou în fumurile caselor încălzite, iar gospodarul să-şi socotească îngrijorat rândurile de lemne stivuite prin şoproane.

Unul dintre simbolurile româneşti ale toamnei: merele

Cu una-două nu treci iarna, aşa că tractoarele fac rând către păduri, unde, nu topoarele, ci drujbele fac muzica. Cine nu are tractor, dar mai ales pădure, e la mâna „descurcăreţilor”, cei care cară la greu lemne sub ochii interesaţi ai pădurarilor, care au de-acum stive de buşteni frumoşi la porţi. Gospodarul cinstit, cu pădure, dar cu frică de lege şi de controale, de-abia se descurcă prin hârţogăria şi aprobările instituţiilor. Ca să nu-ţi baţi capul cu munca la codru, te costă binişor – un metru cub de lemn se vinde cu peste 100 de lei. Odată lemnele aduse în curte, trebuie tăiate la dimensiune, sparte cu securea şi apoi stivuite, la fereală de ploi şi ninsoare. Între două munci la câmp, ţăranul musai să-şi facă vreme şi de vie, unde strugurii pârguiţi aşteaptă culesul. Între două picături de must, mai fugi şi în livadă, unde merele pentru iarnă se culeg cu grijă, cu mâna, şi se ţin în lăzi sau printre grămezi plăcut mirositoare de otavă. Nucile trebuie adunate şi ele cât mai repede, până nu cad pradă veveriţelor şi ţărcilor. De câţiva ani, s-a adeverit la ţară că omul care are nuci, are ce mânca – nu e zi în care satele să nu fie străbătute de comercianţi, care dau bani, oale sau tot felul de produse în schimbul acestora – în faţa porţilor, un kilogram de nuci se transformă rapid în ulei, zahăr sau orez, aşa că nu e bătrân în toată aşezarea să nu plece – măcar la două zile – în căutarea lor printre frunze, în haturi sau mărăcini.

Sărbători de brumărel

E atât de mult de lucru toamna că bătrânii de-abia apucă duminica să mai picotească în biserică, la slujbă, să doarmă zdravăn la amiaz şi apoi să schimbe poveşti cu vecinii prin sat. Dumnezeu a văzut truda omului şi a înţeles-o, de vreme ce sunt puţine sărbători în această vreme de mare zdroabă. În casa gospodarului, luna lui Brumărel nu se împacă cu leneveala, după cum şi zic vechile versuri: „Octomvrie e necăjos şi suflă rece/ Pasul leneş nu se trece,/ (…/ Golanii, să-i vadă, nu-i place,/ Cu leneşii, n-are pace”. Prima mare sărbătoare a lunii a căzut pe 14, când Sfânta Paraschieva a luat la sat trăsăturile Sfintei Vineri. Etnologul Tudor Pamfile explică: „Ziua de Cuvioasa Paraschieva, împreună cu o altă Sf. Paraschivă, care cade a doua zi de Sf. Dumitru, la 27 octombrie, alcătuieşte Vinerelele.

Octombrie este luna în care gospodarii de la sate rezolvă în mare parte una dintre provocările iernii: stocul de lemne pentru foc

În acest timp, 14-27 octombrie, nu este bine să se semene secară, căci e primejdie de moarte pentru acel ce ar sămăna. Vremea între aceste sărbători se zice că rămâne neschimbată: cum va fi în ziua de Cuvioasa Paraschiva, va fi necurmat până la Sf. Dumitru”. De-abia spre sfârşitul lunii, calendarul popular aminteşte o mare sărbătoare „Moşii de toamnă” în 25 octombrie sau „Ajunul lui Sânmedru”, adică Sf. Dumitru cel celebrat pe 26 octombrie şi considerat stăpânul iernii care vine. „Moşii de Sâmedru”, una dintre cele trei sâmbete ale morţilor, când se dau bucate de pomană, colaci sau lumânări. Demult, ţărăncile ziceau: „Voi moşi, strămoşi/ Să-mi fiţi tot voioşi,/ Să-mi daţi spor în casă/ Cu mult pe masă/ Cu mult ajutor/ În câmpul cu flori”. În noaptea de Sf. Dumitru se aprindeau “focuri sumedre”. În această zi, se desfac stânele şi oile se dau la vale. Ca să afli cum va fi timpul, trebuie să faci asemenea vechilor păstori: întinzi pe jos un cojoc, iar dacă pe el se aşează o oaie neagră, iarna va fi blândă, dacă mioara-i albă, va fi multă zăpadă.