La firul ierbii: Piţurcă a plecat. Să ne bucurăm?

Aproape orice zvon care apare în fotbalul românesc devine realitate. Despre posibila plecare a selecţionerului Victor Piţurcă de la ”Naţională” s-a vorbit destul de mult înainte, dar şi după victoria de la Atena, cu Grecia. Destinaţia era Arabia Saudită, clubul Al Ittihad.

Şeicii de acolo şi-l doreau cu orice preţ pe român, pe care îl considerau antrenorul ideal pentru gruparea în care ei bagă bani nenumăraţi. Înţelegerea nu s-a parafat în septembrie, dar discuţiile au rămas, mai ales că Piţurcă nu este omul care să semneze contracte cu ochii închişi. A venit şi ”dubla” din această lună cu Ungaria şi Finlanda, care, una peste alta, s-a încheiat bine pentru ”tricolori”, cu 4 puncte din cele 6 posibile, care, adăugate la cele trei din Grecia, ne plasează într-o poziţie mai mult decât favorabilă pentru calificarea la turneul final din 2016 din Franţa. Selecţionerul nu a negat după ultimul meci că, dacă apare ceva convenabil pentru el, s-ar putea despărţi de ”tricolori”. Arabii au revenit în România şi nu s-au lăsat până nu au plecat cu ceea ce şi-au dorit.

Foarte mulţi dintre iubitorii fotbalului de la noi s-au bucurat auzind această veste. Piţurcă era pândit tot timpul, mai ales după ratarea ”barajului” de calificare pentru CM din Brazilia din acest an. I se ceruse de atunci să plece, dar refuzase, iar federalii se codeau, mai ales că exista o clauză de reziliere destul de mare. Eu sunt unul dintre milioanele de români care erau pentru plecarea de la cârma naţionalei a lui Victor Piţurcă. Acest lucru l-aş fi dorit mai ales după ”dubla” cu Grecia de anul trecut. Nu mi-a plăcut la Piţurcă acea ”încăpăţânare”, prostească de multe ori. Nu mi-a plăcut stilul lui arogant. Nu mi-a plăcut, de multe ori, stilul de joc pe care l-a imprimit echipei, unul fără consistenţă în faza ofensivă, lipsit de spectaculozitate. Dar trebuie să recunosc că, la ”materialul” fotbalistic pe care l-a avut la dispoziţie, era extrem de greu să încropeşti un ”11” care să te satisfacă, mai ales că sunt unul dintre cei care am prins multe generaţii bune, inclusiv pe cea din perioada anilor ‘90, cu Hagi şi Gică Popescu.

Trebuie să fiu ”fair” şi să recunosc că îi datorăm lui Victor Piţurcă unele dintre ultimele calificări la turneele finale ale unui Campionat European. Ca aceea din 1999, când România a câştigat grupa fără înfrângere, dar unele neînţelegeri cu jucătorii ”exponenţiali”, Hagi şi Popescu, au determinat conducerea FRF de atunci să-l demită pe tehnician. Sau ultima calificare, cea din 2008, când, în premieră, am bătut Olanda în grupa preliminară. Sunt două dintre ultimele calificări care evident că i le datorăm lui Piţurcă. Dacă ar fi să aleg la acest moment, aş fi optat ca Victor Piţurcă să continue la cârma naţionalei, mai ales că găsise deja un echilibru prin reinventarea lui Lucian Sînmărtean. Vine meciul cu Irlanda de Nord de pe 14 noiembrie, care este la ora actuală liderul surprinzător al grupei, cu maximul de puncte, 9. Timpul curge deja în defavoarea ”tricolorilor”, numele noului tehnician nefiind clar.

Preşedintele forului de specialitate, Răzvan Burleanu, se dovedeşte a fi un novice în fotbalul mare şi ”bâjbâie”, având pe foaie mai mulţi antrenori, mulţi dintre ei legaţi de cluburile pe care le antrenează cu nişte contracte foarte ferme. Aşa că problema trebuie rezolvată foarte repede, iar viitorul antrenor, în opinia mea, trebuie să fie tot un român, care cunoaşte problemele deloc uşoare ale fotbalului autohton. Piţurcă a plecat şi a lăsat echipa pe ”val”. Cine vine după el, trebuie să confirme rezultatele de până acum din preliminarii. Să ne întristăm sau să ne bucurăm că a plecat fostul selecţioner? Rămâne de văzut.