Editorial: România pomanagiilor

Există două Românii. Una a pomanagiilor, şi alta a fraierilor care muncesc. Una a şmecherilor care se îmbogăţesc pe seama pomanagiilor, şi alta a celor care încearcă să-şi depăşească un pic condiţia muncind pe rupte. PSD-ul a câştigat alegerile apelând la pomanagii. În 1990, cei 80 la sută români obişnuiţi “să le dea statul, să le facă statul” l-au ales pe Iliescu preşedinte. Procentajul nu a scăzut suficient până în 1992, aşa că tătucul Nelu a rămas la Cotroceni. Şi a dat, cât a mai avut de dat pomanagiilor, fără să-i ajute să-şi facă undiţe, conform pildei biblice. A preferat să le mai dea peştele stricat de pe stoc. Economia s-a dus în cap, pentru că sub domnia tătucului Iliescu se striga “noi nu ne vindem ţara”. Nu-i nimic! Cămara cu marfă de dat pomană s-a golit în şase ani, iar camarila care s-a creat apoi în jurul lui Constantinescu a vândut ţara la fier vechi.

Ca să ne întoarcem la pomanagii, tandemul Năstase – Iliescu a promis, în campania din iarna anului 2000, introducerea venitului minim garantat. Adică, nu-i nicio problemă dacă nu munceşti, te plăteşte statul din banii celor care au “prostul” obicei să muncească în ţara asta PDSR a câştigat atunci. Cei patru ani suplimentari de neocomunism (2000 – 2004) au dat impresia că i-au deşteptat pe români, iar “revoluţia portocalie” a avut efectul scontat: Băsescu preşedinte. Guvernarea Tăriceanu n-a ţinut însă cont de sănătatea economiei. A continuat să le dea pomanagiilor venit minim garantat, slujbe nejustificate la stat şi aşa mai departe, mergând liniştită înainte cu un deficit bugetar de 7, 8, 9 la sută. Tăriceanu şi-a dat seama că sacul e gol abia când s-a propus majorarea consistentă a salariilor din învăţământ. A protestat, iniţial, apoi a cedat, prins şi într-o capcană electorală marca Băsescu.

În noiembrie 2009, Băsescu spunea că România nu va fi afectată deloc de criza economică, deşi construcţiile se opriseră cu şase luni înainte, oţelăriile erau oprite, iar băncile încetaseră să mai dea credite cu buletinul. După trei luni, acelaşi Băsescu anunţa diminuarea cu 25 la sută a salariilor bugetarilor, pentru a se evita dezastrul.

Într-o ţară normală, alternanţa la putere între stânga şi dreapta politică, din patru-n patru ani nu e deloc de speriat. România pare însă nepregătită pentru un asemenea fenomen.

Exemplul cel mai la îndemână este vraiştea din învăţământ produsă de miniştrii de resort care au tot schimbat, fără să păstreze mai nimic bun din ce făcuseră predecesorii lor. Alt exemplu: autostrăzile. A început Anca Boagiu autostrada de pe Coridorul IV, că doar pe la Arad şi Timişoara se intră dinspre UE în România, iar când a venit Dragnea la butoane, au apărut proiecte Bucureşti – Alexandria, sau Braşov – Iaşi, spunându-se simultan că pentru Sibiu – Piteşti nu sunt bani.

În noiembrie 2014, Ponta susţine sus şi tare că economia României e în creştere, că avem excedent bugetar, că nu avem de ce să ne facem griji. Asta în timp ce Comisia Europeană ne spune că, la anul, cel mai probabil, va trebui să avem din nou în România majorări de taxe şi impozite. Dacă iese preşedinte, punem pariu că, cel mai târziu în martie, Ponta anunţă noi biruri?

Ne mai întrebăm de ce e o diferenţă de 10 procente între Ponta, cel care guvernează România de doi ani, fără vreun rezultat notabil în nivelul de trai al cetăţeanului simplu, şi Iohannis, cel care are o abordare cu totul diferită de metoda datului de pomană? Pentru că cel puţin 40 la sută dintre români s-au dovedit din nou a fi pomanagii. O să mai primim de pomană. Dar când se va ajunge la fundul sacului ce ne vom face? Nu cumva îi vom da dreptate neamţului, care ne spune că ar trebui să ne apucăm cu toţii să muncim eficient (mai ales cei angajaţi la stat)?