Pe nea’ Petru Teleu l-am întâlnit prima dată în iarna lui 2010, în Copileţ, un cătun situat la doi kilometri şi jumătate de Muncelu Mic. Am ajuns atunci în câteva locuri din judeţ încă ne-electrificate, pentru că trecuseră trei ani de la aderarea României la UE, iar guvernele ce se schimbaseră deja de vreo două ori nu s-au ţinut de cuvânt, nu au electrificat fiecare locuinţă din ţară. La Copileţ erau atunci vreo şapte suflete. Acum a mai rămas doar nea Petru. Singur – singurel trăieşte de doi ani. Pe de o parte are noroc că, din când în când, cei doi fii ai lui îi mai trec pragul şi mai înnoptează în casa părintească. Pe de altă parte, e ghinionist, pentru că a crezut că şi gospodăria lui va ajunge vreodată în rând cu celelalte.
Petru Teleu are ocazia să “petreacă” străini spre poarta casei sale doar o dată la patru-cinci ani
“Unii or murit, alţii s-or dus pi la neamuri pin’ alte sate. Acu-s tri ani numa’ io şî baba me’ am mai rămas aici. N-o trecut bine un an ş-o murit şi ea. Am rămas sângur ca un cuc”, spune bătrânul, cu o voce strigată şi răguşită. Îl apucă plânsul. E mândru ca orice pădurean, dar tot nu-şi poate ascunde lacrimile. Durerea-l copleşeşte. Încercăm să schimbăm un pic subiectul şi-l întrebăm de alegeri: “Apăi ce să zâc, măi copii. Că io tăt am votat, tăt m-am făcut datoria, da’ ei nu! Tăt n-or adus un fir de curent din sat şî până aicea. Că parcă mare lucru ar fi fost. Acuma nici nu mai are rost să mai aducă. Io am 85 de ani şi imediat mă duc pă lumea ailaltă. După ce mor io, la cine să mai aducă aicea curent?”. Nu ştie niciun candidat. Nici nu are de unde. Aparatul de radio i s-a stricat cu mulţi ani în urmă. Oricum nici bani de baterii nu mai prea avea pentru el. La televizor spune că se mai uită pe la prietenii din sat, din Muncelu Mic. “Mi-i urât măi copii. Aşe de urât că io, la vârsta me, mă iau şî mă mai duc până-n sat să mai văd şî io un jurnal, să mai ascult o muzică populară la televizor. Să stau să ‘nebunesc aici sângur că n-am cu cine vorbi o vorbă?”. Câteodată să face noapte şi vin numa io şi strigoii pă drum încoace. Da-mi iau inima-n dinţi şi vin acasă, că-i iarnă, că-i vară, că-i ploaie, că-i vânt, că-i neauă…”.
Morţi la 73 de ani
Cornelia, soţia lui, a murit în 2012. Abia ce împlinise 73 de ani. Ca să nu fie singur, l-a chemat pe fratele lui Cornel. “O fost la sanatoriu, la Geoagiu, internat. Era şi el sângur, vai de capu’ lui. În vară, acu-s doi ani, după ce-o murit muierea, o venit să şadă cu mine, să-mi mai ţână de urât. În toamnă zicea că să duce iară la sanatoriu. O stat fix şasă săptămâni ş-o murit. Tăt 73 de ani avea. Am dat păstă el căzut în camera aialaltă. Am vrut să-l iau în spate să-l aduc aici, unde stăm de vorbă. N-am putut. L-am tras pă jos, cum am putut şî l-am urcat în pat. Dup-aia mi-o zâs să-l ridic în şăzut. L-am ridicat, o mai suflat de câteva ori ş-o murit. La mine-n braţă o murit. L-am pus pă pat mort şî m-am dus, cum am putut, pă jos, în sat, să cer ajutor”. Amintirea morţii fratelui său îl face să plângă, din nou.
De copil, slugă la bogaţi
Pentru oricine, locul în care se află gospodăria lui Petru Teleu ar fi un colţ de Rai;
pentru Petru Teleu însă, e un loc mai apropiat de iad
După ce se linişteşte, povesteşte că a avut doi fraţi şi patru surori. Toţi născuţi şi crescuţi în căsuţa în care el îşi duce acum singur ultimele zile. “O fost sărăcie mare, măi copii. Mare. Biata mama nu ne mai putea cuprinde cu bucatele şi cu hainele. Două surori s-or măritat la Arănieş, alta la Găunoasa, iar alta, mai amărâtă, s-o dus de suflet la Boia, săraca. Pă mine m-or dat slugă la nişte bogaţ’ cam pă când aveam numa’ 10 ani. Acolo am învăţat io să-mi fac de mâncare. Mă trimiteau bogătanii cu vitele, zâua, la câmp. La amiază mai veneau cu câte-un crumpen, câte-o ceapă, câte-o bucată de brânză, da’ sara trebuia să-m’ fac io sângur de mâncare, că altfel nu mai puteam birui a doua zî la muncă. No, acuma-mi prinde bine că şciu să-m fac o zamă, cât de rea, numa’ că nu mai prea am din ce să-mi fac. Am o grădinuţă mică lângă casă, une-am pus o ceapă, un morcov, un cartof, da’ nu-i destul. Iară-n jos, în vale nu mă mai pot băga, c-or venit nişte unii cu oile de s-or pus ei stăpâni păstă tăt, de ani buni, iară la mine n-or venit nici măcar cu o litără de ulei, ori o kilă de zăhar. Aşe-i când eşti bâtrân şî sângur în sat. Când eram io copil alta era treaba, că erau şepte căşi şi vo 20 – 30 de inşi aicea. Era rânduială bună”.
Sărăcia care aduce necazul
Petru Teleu spune că mama lui a murit la 44 de ani. Gospodăria rămăsese deja fără femeie-n casă. Tatăl său n-a mai vrut să se însoare. Era însă nevoie de o femeie-n casă. “L-o însurat tata pă hăl mare, pă Aurel. Era cu tri ani mai mare ca mine. O adus Aurel o noră aici, acasă, dară tata nu s-o mai putut înţelege cu ei. Muierea aia l-o condus pă Aurel şî trebuia ca tăte alea să fie făcute cum era pofta ei. S-or sfădit aşe de rău că Aurel o ajuns să-l bată pă tata. Vai, rău o fost. Dup-aia Aurel o murit la 31 de ani. S-o angajat aici la mină. O murit de silicoză. Cam tăţ’ care intrau atuncea-n mină să cam îmbolnăveau. Şî Cornel o lucrat la mină ş-o fost beteag. Scoteau plumb, zinc. Or scos ei şî aur de-aici, de la Muncelu Mic, numa’ n-or prea zâs. După ce-o murit Aurel, nora aia s-o luat şî s-o tăt dus”, povesteşte nea’ Petru. Nici el n-a avut noroc din prima încercare.
“Am gătat armata şî m-am dus ginere în Prăhăneşti. Era o fată faină, tânără, numa 15 ani avea. Da’ n-am putut sta acolo, că mama maşteră (vitregă – n.r.) o zâs că pot să rămân acolea numa’ dacă-i fac şî ei poftele, mă-nţelegeţ’. No, ăsta lucru io nu l-am putut face ş-am plecat. Dup-aia am luat altă fată, da părinţii ei or fost sânguri şi n-or mai lăsat-o să steie aici. Dup-aia am găsât-o pă Cornelia, mama copiilor mei. Din Poieniţa Tomii am luat-o. Of Doamne, o fost şî bine, o fost şî rău. Da… vorba aia, rău îi cu ele, da’ mai rău îi fără ele”, se tânguie bătrânul, arătând spre fundaţia unei case noi turnată cu vreo 30 de ani în urmă. “Io am tras cătă casă, să fac casă mai mare, să steie măcar unu’ din cei doi băieţi ani noşci aici, cu noi. Ea nu şî nu. Tăt zîcea să le luăm bloc (apartament) la Deva. Am dat boii ş-am luat bloc. Boii s-or dus, blocu’ s-o dat, banii s-or dus. Da’ asta-i viaţa. Acuma io am rămas sângur. Am doi ficiori. În fiecare săptămână, când pot, mai vin pi la mine, da’ tăt sângur întră patru păreţi îs”.
Azilul, singura alternativă
În urmă cu patru ani, Petru Teleu era vesel şi glumeţ. Ne povestea, de faţă cu soţia lui, cum o mândră din tinereţe l-a ademenit în căruţa cu fân, iar când lucrurile erau mai în toi, căruţa a pornit la vale, pentru că nu fusese bine “împiedecată”. Şi era doar una dintre păţaniile vesele ale lui Petru Teleu cel mai tânăr cu patru ani, cu soţie acasă şi cu încă vreo cinci vecini cu care să mai schimbe o glumă. În doar patru ani însă, Petru Teleu nu mai are nici vecini, nici nevastă, nici aparat de radio la care să mai audă câte-o vorbă de prin ţară. Nea Petru mai are doar doi fii, de 41 şi 45 de ani: “Acuma, ştiţi cum îi. Io-s aici, pe-un vârf de munte, copiii-s fiecare cu viaţa lor.
Singuraticul din Copileţ are probleme mari până şi cu utilizareaa telefonului mobil
Unu-i la Deva. Ălălalt îi la Ohaba, colo, departe, cătă Bănat”, iar când spune “Ohaba”, nea’ Petru foloseşte tonul pe care l-ar folosi dacă s-ar referi la o ţară străină, îndepărtată, deşi de la Muncel la Ohaba nu faci mai mult de 45 de minute cu maşina. “N-am cum să mă duc la vreunu’ dintre ei. Nici n-am pretenţia. Io-s bătrân, îs cu ale mele şî nu mă poci duce-ntră străini. N-aş putea sta aşa, la casa altuia. Nu pot să plec de la cuibu’ meu la cineva care să mă ţâpe (arunce – n.r.) într-un colţ de casă. Da’ cred că m-aş duce la un azil. Nici nu ştiţi cât îi de grea singurătatea”. Plânge iarăşi pentru câteva secunde. E clar că omul e cu moralul la pământ. Îl întrebăm ce face ca să mai alunge plictiseala şi, zâmbind un pic ruşinat, se destăinuie: “Cânt la fluierice. Aveam o fluierice, da’ nu mai şciu pă unde-am pus-o”. E cam greu s-o găsească, pentru că în odaia ordonată din urmă cu patru ani, pe când trăia şi tanti Cornelia, acum domneşte haosul. Peste tot.
Doar el, căţelul şi sălbăticiunile
Cătunul Copileţ a fost aşezat cu sute de ani în urmă pe o coamă de deal de pe care se vede cu uşurinţă releul de pe Nucet, de lângă Deva. Imaginea este înşelătoare. Distanţa de la Copileţ la Deva e mult mai mare decât te lasă ochiul să crezi. Singura porţiune cât de cât netedă dintre casa lui Petru Teleu şi civilizaţie este şaua ce duce preţ de o jumătate de ceas de mers pe jos pe Muncelu Mic. În celelalte direcţii sunt doar versanţi care coboară şi pădure. “Vin mistreţii aici foarte des. Toamna trecută am avut ş-un urs lângă casă. O lătrat căţălu’ la el, da’ mai că nu l-o băgat în samă. Până la urmă s-o lăsat mânat de câine mai în jos, pă vale. No, de asta mi-i mie frică. Nu mai poci sângur, nu mai pooooci” se tânguie bătrânul.
“Am picat de pă scară. Năroc că n-am dat cu capu’ de-o piatră! Dacă pic la pat cine vine să-mi facă o zamă, ori un ceai? Dacă mi-i rău, aici mă găsăsc mort copiii”, spune apoi resemnat. “Am un telefon mobil, apăs pă butoanele eştea şi fac apel. De-oi nimeri bine, bine, de nu, iaca… Câteodată şî telefonu’ ăsta nu mai are curent. Atunci mă iau frumos şî mă duc până-n sat să-l pun la încărcat”.
Viaţa aproape de iad
Petru Teleu a muncit 15 ani la mina din Muncelu Mic şi are o pensie de câteva sute de lei. Îşi ajută copiii cu bani. Ar vrea însă ca pensia lui să fie mai mare ca să-i rămână şi lui bani de făcut cumpărături la Deva. Chiar dacă nu mai poate coborî el la oraş, tot are la cine plasa o listă scurtă de cumpărături. “Am început să uit. Plec să fac o treabă şi, când îs ieşit din casă, m-am zoitat ce voiam să fac. Mai rău, nici nu mai văd să citesc. De când am rămas sângur plâng. Cred că de la atâta plâns nu mai văd nici cât am văzut înainte. Plâng că-i viaţa lungă şi grea, iară io am rămas întră Rai şî iad, mai aproape de iad, că ei (soţia şi fratele – n.red.) or murit şi io trag. Ş-acuma mi să cere să dau, dară mie nu-mi dă nime’ nimica. C-aşe-i lumea de-acuma”.
O altă întrebare ce rupe firul conversaţiei îi readuce zâmbetul pe chip: “Ce vreţi să vă aducă Moş Crăciun? Vreţi cumva un fluier?”. Surprinzător, nu vrea neapărat un fluier, pentru că speră că o să şi-l găsească pe undeva printre obiectele împrăştiate prin cameră. Vrea însă lucruri mai mult decât banale pentru oricare dintre noi: “Păi… Moş Crăciun… dac-o vrea să vină… ar fi bine de- mi-ar aduce nişte ulei, c-aici în sat îi cam scump, nişte zăhar, că tăt scump îi, nişte făină de-asta de grâu, albă… cam atât”. Bătrânul citeşte mirarea consternată de pe chipurile noastre şi-ncepe să râdă. “No, hai, nu vă-ntristaţ’, că io oricum mă pregătesc de…” şi face un gest larg cu mâna spre uşa de la ieşire. “De ce vă pregătiţi?”. Petru Teleu răspunde cu zâmbetul pe buze şi cu un ton revigorat: “De plecare! Că doară nu ne-am născut ca să scăpăm cu viaţă!”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.