Ileana Dobai, “sora mică” de pe frontul de Vest

Soră de Cruce Roşie pe frontul de Vest, unde românii au luptat împotriva trupelor fasciste, Ileana Dobai a ajutat la zeci de operaţii şi amputări de membre, a răbdat de frig, la minus 46 de grade, de foame şi de nesomn. Decorată în repetate rânduri, miniona Spitalului 14 Campanie a ajuns la aproape 92 de ani şi, după atâtea orori trăite, trage linie senină şi spune că “A fost foarte bine”. REPLICA a pus laolaltă, din frânturi, povestea ei, înainte ca aceasta să se piardă pentru totdeauna.

Ileana Dobai a reuşit să-i întărească până şi pe medicii din spitalul de campanie, care erau nevoiţi să lucreze în condiţii infernale

Stă la masa din apartamentul ei curat şi luminos, de la poalele Cetăţii şi-şi aşteaptă oaspeţii, iscodind ochii ei mari şi curioşi. Micuţă cum e, stă dreaptă, iar pe masă are “Telegraful Crucii Roşii”, cu un articol elogios, din 2010, şi-o fotografie alb-negru care bate înspre sepia. “Ah! Bine c-aţi venit, că dacă mai întârziaţi un pic, cine ştie dacă mă mai găseaţi! Eu poate mâine mor”, glumeşte, pe jumătate îngrijorată, tanti Ileana. Pefect lucidă, frumoasă şi luminoasă, numai o durere de picioare o încearcă, din când în când, şi ei aproape că-i e ciudă că nu se poate mişca aşa cum o făcea odinioară. “Am căzut acum trei ani şi de aceea umblu rău”, explică ea, scuzându-se, oarecum. Dincolo de fereastră, noiembrie se dezlănţuie galben, în lumina răcoroasă a după-amiezii.

Spitalul 14 Campanie: 56 de căruţe cu coviltir

Dincoace de toamnă, înăuntru, în căsuţa de la etaj în care Ileana Dobai a locuit vreme de aproape 60 de ani, de când s-a căsătorit şi s-a stabilit în Deva, poveştile acestei femei greu de învins te poartă înapoi în timp, pe fronturi de război din România, Ungaria şi Cehoslovacia. Aproape un an întreg, din 1944 şi până-n 1945, tânăra Ileana, abia trecută de vârsta majoratului, a colindat dealuri, munţi şi văi din cele trei ţări, umblând mereu în spatele frontului, “culegând” trupurile ostaşilor răniţi şi alinându-le suferinţa. Orori a văzut destule, dar tanti Ileana nu le-ar fi numit aşa niciodată. Asta a fost, pur şi simplu, viaţa şi “sora mică” de pe front a luat-o în piept cu curaj, ieşindu-i în întâmpinare ca un mic David în faţa lui Goliat. De loc e din Aiud, unde străbunii ei, nobilii maghiari din familia Fary Palko, au avut domenii întinse, pe care le-au pierdut, odată cu naţionalizarea. Provine dintr-o familie cu opt copii şi, acum mai bine de 70 de ani, când era o tinerică de numai 20 de ani, s-a înrolat curajoasă în război, ca soră de Cruce Roşie, voluntară. Un an întreg a oblojit rănile suferinzilor şi muribunzilor şi-a dormit pe sponci, pe unde-a putut, prin poduri, prin clăi de fân sau prin pivniţe de case părăsite de proprietari plecaţi în bejenie, muncind pentru Spitalul 14 Campanie, care nu era altceva decât 56 de căruţe cu coviltir adunate la un loc, pe care fuseseră vopsite embleme de Cruce Roşie: “Am trăit multe şi-am muncit cât încape. Erau 16 medici şi două surori, la spital eu şi cu Jenica (Eugenia) Bedeleanu, prietena mea din copilărie”, îşi aminteşte Ileana Dobai.

Cehoslovacia: –46° C

N-are urmaşi, aşa că trăieşte singură, îngrijită foarte bine de doamna Geta Sabău, o vecină care a avut grijă şi de soţul Ilenei în ultimii 13 ani. “Tare are grijă Geta de mine şi pe soţu’ meu tot ea l-o grijit şi l-o îmbrăcat. Noi copii n-am avut, pentru că am avut peritonită TBC pe front, că am stat şi la temperaturi de minus 46 de grade Celsius! Mergeam pe teren, prima dată schijarii, adunau minele antitanc şi minele individuale, deminau, iar apoi mergeam noi şi adunam răniţii. Acolo, pe front, am învăţat ce am de făcut şi-am lucrat ca soră de Cruce Roşie în Spitalul 14 Campanie. Făceam injecţii, operaţii, iar în vreun oraş, dacă era cineva bolnav, şi pe ăla-l puneam la punct. Acolo am lucrat şi zi noapte: ba făceam operaţie, ba tăiam câte-un picior, ba dădeam câte-o injecţie… Pe mine, că aveam mână mică, m-o învăţat să operez ochii. Şi aia am făcut! Tot, tot… Şi, după ce făceam injecţii, noaptea făceam tură pe spital, şi-atunci au fost mulţi la care le era rău. Şi mă rugau: «Spuneţi la tata, la părinţi, că sunt aicea! Şi, dacă mor, vă rog frumos să scrieţi la adresa cutare c-am murit şi că dumneavoastră m-aţi grijit»”, povesteşte tanti Ileana, cu accentul ei unguresc. De murit i-au murit mulţi soldaţi pe mâini, pe braţe sau ţinându-i de mână, dar pentru Ileana Dobai asta nu este o tragedie, ci doar viaţa: “Da, sigur că au murit. Şi când am venit acasă, eu am trimis scrisori de înştiinţare la toată lumea. Am ţinut legătura şi cu localităţile din care-or fost bolnavi şi ne-am dus acasă la ei şi i-am ajutat pe toţi”, adaugă ea, făcând un semn larg şi cuprinzător cu mâna.

Despre război, poveşti cu lumină

“Sora mică” de pe frontul de Vest (a patra de la stânga la dreapta, în primul rând)

Parc-ar fi fost ieri, aşa că tanti Ileana (care între timp a primit gradul de sergent major, iar acum vicepreşedintele Asociaţiei Veterenilor de Război – Filiala judeţului Hunedoara, Nicolae Losneanu, o anunţă c-a fost înaintată în grad de căpitan) îşi aminteşte cum, într-o zi, ea şi echipajul medical din care făcea parte, a căzut în mâna nemţilor. “Unde erau răniţi mulţi s-a oprit spitalul şi acolo am operat foarte mult. Pe cine puteam rezolva, îi puneam pe tren şi-i trimiteam în spitalele civile şi militare de acasă. Campania se deplasa odată cu frontul, iar atunci, unde ne opriserăm noi, ne-o prins un pluton de nemţi. Am stat aşa, iar eu – de frică – am luat foarfeca să dau în ei, pentru că la armă n-am mai ajuns. Mie-mi ziceau «sora mică» şi un doctor mi-o zis încet: «Stai liniştită». Iar un băiat a reuşit să fugă şi să anunţe ruşii, care ne-au şi eliberat. Foarte bine am fost, foarte bine…”, adaugă cu bonomie deveanca, de parc-ar spune poveşti din vacanţă, nu de război.

Lecţii de omenie pentru etnicii maghiari

Crescută în Aiud, în cartierul românesc, tanti Ileana n-a făcut niciodată diferenţe între oameni, după etnie, şi-a încercat să le arate şi altora că valoarea ta ca om nu e dată de apartenenţa la un anume neam, ci de bunăcuviinţa şi respectul pe care le arăţi unui om aflat la greu: “În Debrecen au fost oameni foarte răi! Şi nimeni n-o ştiut că io-s unguroaică şi vorbesc ungureşte. Şi când am sosit în Debrecen ne-am dus cu un doctor, cu un militar şi cu mine, că io nu lipseam nicări! Ne-am dus ca să ne deie o cameră unde să durmim. Ei aveau şi grajd bun pentru animale, că noi aveam şi cai. Şi când i-am rugat noi, ei or zâs: «Lasă-i dracului de rumâni! Bage-se dragu-n ei! Las’ se moare! De ce-or venit aicea?! Nu dăm nimica! Să moare de foame!». Eu… n-am zâs nimica… Da’ şefu’ meu m-o-ntrebat atunci: «Soră mică, no, care-i situaţia?». Zâc: «Na, nu vor! Nu vor! Da’ lăsaţi pe mine!» Şi m-am dus între ei şi-am vorbit ungureşte. Zâc: «Uite eu am venit să ajut România şi am venit ca să fac bine oamenii bolnavi. Şi voi, di ce sunteţi aşa rele?» Da’ am vorbit ungureşte… «Unde-s bărbaţii şi băieţii voştri?», le-am întrebat. «Păi, îs pe front!». «No, vedeţi, şi ei s-ar bucura dacă cineva i-ar lua, şi i-ar ajuta, şi le-ar da o bucată de pâine!» Atuncea ele-or făcut la mine ochii mari, cum am putut eu să fac şi să zic una ca asta. Da’ eu le-am zis că n-are importanţă că-i ungur sau român, că toţi trebe să fim oameni cumsecade! Şi-atuncea, imediat o pus focurile în patru-cinci camere, de-am avut unde să durmim şi înc-or făcut şi mâncare imediat. Ş-atâta de bucuroşi am fost, că o singură noapte am fost şi noi odihniţi!”

“Soră dragă, îţi mulţumesc că m-ai ajutat!”

“Dimineaţa la 6 primeam cafeaua, altfel nu primeam nimica. Şi, cât noi mergeam cu căruţâle după noi, ei veneau cu cazanele şi fierbau varză şi fasole. Mâncarea se pregătea din mers, în cazane mari cu foc dedesubt şi, uneori s-o mai şi ars, da’ pentru aia… am mâncat-o şi aşa, că n-am avut ce face”. Au fost şi zile în care au răbdat de foame, iar tanti Ileana recunoaşte că n-a fost uşor. Dac-o întrebi de o situaţie care-a impresionat-o mai tare, care i-a marcat sufletul pentru totdeauna, “sora mică” de altădată zice că nu-şi mai aminteşte. “Îi ştiu că i-am avut prin mâna mea şi ştiu care s-o făcut bine şi mi-o zâs: «Soră dragă, îţi mulţumesc că m-ai ajutat!». Alţii or murit, ăsta o fost războiu’, n-ai avut ce face. Când o fost să amputăm un picior, l-am prins aşa, în mână şi medicu’ l-o tăiat. Un pic dădea o injecţie cu anestezic, doi militari îl prindeau de mâini şi de picioare, îl legau şi-l ţineau, iar medicul tăia picioru’ cu fierăstrăul. Când se trezea, deja nu mai avea picioru’… şi-atâta plângeau săracii soldaţi… Mie nu mi-o fost frică deloc niciodată! S-or mirat doctorii! Zice: «Nu ştiu ce putere ai în dumneata, da’ parcă ne dai şi nouă puterea!». Doi doctori erau chiar din Aiud, pe care-i şi cunoşteam, alţii doi erau din Bucureşti, da’ mai erau şi de prin alte oraşe… Da’ aşa era de aglomerat şi de mult de lucru, încât zi şi noapte am lucrat! Nici n-am avut vreme să vorbim şi să ne povestim biografiile! Şi doctorii, fiecare pe specializarea lui era: erau şi de operaţii (n.r. chirurgi), şi de injecţii (anestezişti) şi eu am învăţat multe de la ei! Am răbdat multe… Chiar şi temperaturi de minus 46 de grade, în Cehoslovacia! Da’ ştii cât de frig era?! Îţi îngheţa gura! Numa’ că eu am avut haine bune, făcute: «Eşti româncă, îţi facem haine!», aşa mi-or zâs. Şi mi-or făcut pantaloni, haină şi am fost bine aranjată, că altfel nu puteam rezista”.

“Să te duci la Medicină, că tu eşti extraordinară!”

Când au văzut ce forţă e în fata asta subţirică şi scundă venită din Aiud, care vrea să-nveţe şi să facă de toate, doctorii i-au recomandat ca, la întoarcere, să facă facultatea de Medicină: “O zâs doctoru’, care era din Ocna Mureş: «Să te duci la facultate şi să te faci medic, că eşti extraordinară!». Numai că io, când m-am întors acasă, o trebuit să mă fac bine, că am avut apă în burtă. Peritonita TBC era cu apă şi s-o umflat apa tare şi mă durea rău de tot! Atuncea or zâs doctorii: “Să te duci acasă, să vezi care-i situaţia. Şi mi-o fost făcută hârtie să merg la spitalul militar din Cluj. Când m-o văzut doctoru’ mi-o zâs: «Să ştii că din asta unu dintr-o sută dacă scapă!» Mătuşa mea era în Cluj şi i-o spus doctorul că orice-mi dă să fie proaspăt şi să stau mult la soare. Şi mi-o dat o pastilă mare, uite-aşa. După trei luni de zile toată apa mi-o curs afară şi foarte bine m-am sâmţât! Doctoru mi-o şi zis că nu credea să scap cu viaţă. Era fericit, că însemna că aşa cum m-o tratat o fost foarte bine. Mi-o zâs: «Sincer îţi spun, n-am crezut să te mai văd!»”.

Cum să recuperezi documente de la terorişti

A fost greu, dar în acelaşi timp a fost bine. Aşa spune “sora mică” a Spitalului 14 de campanie, susţinută de optimismul care a călăuzit-o întotdeauna în viaţă, la 45 de ani după ieşirea la pensie. Înainte de-a pleca pe front, tanti Ileana povesteşte că a lucrat în Aiud, la o tipografie, iar la întoarcerea de pe front a activat în cadrul Crucii Roşii şi apoi, în Deva, la trustul de construcţii. “Nu am niciun regret şi dacă era ceva conflict, eu mergeam iară! Eu am mai făcut un lucru şi multă lume-o zâs c-o fost bun ce-am făcut. La Carei aveam poşta de unde primeam instrucţiunile: pe unde să merem şi ce să facem. Da’ teroriştii, ne-o furat corespondenţa. No, acuma, ce facem? Păi, zâc eu, trebe s-o prindem. Da’ cum? «Tu vorbeşti că trebe s-o prindem, da cum?!», o zâs cineva. Şi atunci ne-am dusa sara, frumos, c-o lanternă, şi am găsit teroriştii într-o casă dărâmată. Nu i-am deranjat, numa’ am dat telefon şi i-am anunţat pe ai noştri. În fiecare sară, cum să-ntuneca, noi mergeam frumos… Şi mergea cu noi şi un doctor slăbuţ şi înalt, da’ tare cumsăcade! Da’ numa c-am mers eu o vrut să meargă şi el. Şi, până la urmă, i-o prins pe toţi şi-or reuşit să recupereze corespondenţa şi Jenica, prietena mea, zice atunci: «Oare mai e vreun loc în care nu te-ai băgat tu?»”, râde amuzată tanti Ileana.

Fericire conjugală vreme de 60 de ani

Pentru curajul şi abnegaţia ei, “sora mică” Ileana Dobai a primit o mulţime de decoraţii: Medalia “Eliberarea de sub jugul fascist”, Medalia “30 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă”, Medalia “Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial”, “Diploma de merit pentru eroism şi activitate prestigioasă”, Diploma Aniversară 1944-2008, acordată cu prilejul Zilei Armatei şi Diploma de Onoare “Ziua Veteranului de Război”. Tanti Ileana, doamna căpitan, cum îi spune colonelul Nicolae Losneanu, a pierdut şirul diplomelor. Zice cu admiraţie că tot mai multe are soţul ei, împreună cu care-a trăit o viaţă minunată vreme de aproape 60 de ani, deşi a uitat cu totul până şi anul în care s-au căsătorit: “O lucrat în serviciu ca inginer agronom şi ce-o făcut o făcut aşa bine, încât Statu’ o fost mulţumit şi-o primit cel puţin zece decoraţii. Eu, pe front, bani n-am primit, că acolo ne dădeau de toate şi n-am avut nevoie de salariu. Noi, eu şi cu Jenica, am mers voluntare acolo, n-am aşteptat nicio plată, în schimb soţul meu n-a mers pe front, că în tinereţe-a fost mecanic de locomotivă şi era nevoie de el aici, în ţară, la aprovizionarea care se făcea pe vreme de război”. Şi ca să ne convingă cumva de fericirea conjugală pe care-a trăit-o vreme de aproape şase decenii, tanti Ileana aduce din camera alăturată fotografia de nuntă a celor doi, tineri şi chipeşi, zâmbind de dincolo de timpuri, fericiţi că au spus adio urgiei şi că, în sfârşit, sunt împreună. Cât au fost împreună au umblat peste tot, pe unde-au putut. Au muncit şi-au dus-o bine: au fost în staţiuni, la mare, la Felix – la tratament, în Ungaria, Cehoslovacia, Germania şi Rusia. “Cum a fost, cum n-a fost România, nouă ne-o dat biletele şi ne schimbat şi banii. Aşa că noi ne-am dus! 15 zile, cât era, nu era an să nu plecăm undeva!” Însă după ce domnul Dobai s-a prăpădit în urmă cu câţiva ani, “sora mică” a rămas să înfrunte ultimii ani din viaţă singură, tot aşa cum a făcut şi pe front, pe când era o fată voluntară şi energică, în stare să răstoarne singură lumea cu veselia şi tinereţea ei.

Prietenie româno-maghiară pe viaţă

Tatăl şi unchiul Jenicăi erau comandanţi de regiment în Aiud, iar pe cele două surori voluntare de Cruce Roşie avea să le lege o prietenie de-o viaţă. Prietenie care începuse încă din copilăria mică, neţinând cont de apartenenţa etnică diferită a celor două fete, o româncă şi-o unguroaică. “Pe vremea când umblau legionarii, cum noi eram unguri, vecinu’, domnu’ Bedeleanu, care era şefu’ armatei în Aiud, i-o anunţat pe părinţii lu’ Jenica să ne ia la ei o noapte. N-am prea avut noi pe unde dormi. Eu am dormit cu Jenica şi restu’ pe jos. Da’ să ştii că, noaptea, într-adevăr or venit legionarii şi s-or dus la noi în casă – noi luaserăm ce era mai bun de acolo – şi-or făcut tot praf! Dacă am fi rămas în casă în noaptea aia, fiecare era mort.

Şi-atuncea domnu’ Bedelean a anunţat la Poliţie incidentu’… Aşa am trăit noi, români cu unguri şi n-am făcut niciodată nicio diferenţă. Ei ne-or ţinut la ei, toţi acolo ne-am adunat şi asta ne-o salvat viaţa… Tare bine ne-am înţeles, iar mama făcea prăjituri şi ouă pentru copiii români de Paştele unguresc şi noi primeam de la români de Paştele ortodox, şi niciodată nu ne-am urât între noi şi n-am făcut diferenţe”, mărturiseşte tanti Ileana. Şi totuşi, e ceva ce nu-i place surorii de Cruce Roşie celei senine pe lumea asta? “Păi, nu-mi place de Ponta, că-i un mincinos! M-am dus la alegeri să votez şi mi-o zis că n-am voie să intru cu Geta (doamna care-o îngrijeşte) în cabină. Da’ eu am zile când numa’ dacă mă sprijin de ea pot să merg şi n-am ce face! Mi-i tare ciudă, că altfel aş mai reuşi să ies şi eu din casă şi să merg singură până la biserică”.

Bilet pentru eternitate

Asta ar fi vrut tanti Ileana, care s-a încăpăţânat până de curând să se caţere singură pe pervaz ca să-şi şteargă geamurile şi să-şi spele perdelele. Şi-ar fi vrut s-o cheme Iluş, ca pe bunica, ăsta ar fi unul dintre “necazurile” vieţii ei. Cea mai mare bucurie, în schimb, a fost când a făcut bine la cineva: fraţi, surori, dar mai ales la străinii care n-au avut cum s-o mai răsplătească. Şi se mai bucură tanti Ileana că astăzi cineva i-a trecut pragul şi i-a ascultat povestea. Îi era frică să nu plece “dincolo”, unde s-a convins singură – cu umor – că e tare bine, “că doar de aia nu s-a mai întors nimeni”. Anul trecut în tot judeţul Hunedoara mai erau 404 veterani de război. Acum mai sunt doar trei sute. Într-un singur an, la fiecare trei zile, unul dintre ei a plecat dintre noi. Din opt copii câţi au fost, un singur frate mai are în viaţă tanti Ileana, “sora mică” a războiului, aşa că se bucură ca un copil şi te ia în braţe fericită că i-ai ascultat povestea şi-o s-o spui mai departe. Pentru că… într-un fel ascuns şi nenumit, tanti Ileana ştie că ăsta este biletul ei spre neuitare.