“După 38 de ani de arhive, pot să spun: istoria adevărată numai din documente o cunoşti şi atunci ştii că tu, arhivistul, eşti cel care stai pe izvorul de adevăr” – asta îmi spunea, în 2008, profesorul Vasile Ionaş, pe atunci încă director al Arhivelor Naţionale, filiala Hunedoara. Istoricul s-a stins din viaţă duminică, la 68 de ani, după o viaţă dedicată cercetării şi zeci de lucrări de specialitate publicate.
Pentru mine, ca jurnalist, Vasile Ionaş era istoricul perfect, omul de la care oricând puteai afla lucruri inedite despre istoria judeţului şi a Transilvaniei. Păstrez în suflet imaginile cu acest om, la biroul său încărcat, de la Arhivele Naţionale, locul unde l-am cunoscut prima oară. Cu palmele lustruite de atâta hârtie întoarsă zilnic, o coală, apoi alta, bărbatul desfăcea cu grijă mapele care adăpostesc comorile Arhivelor din Deva: sunt documente atât de vechi, încât e de mirare că hârtia a mai păstrat cuvintele regilor şi iscăliturile scribilor medievali. Cu atât mai mult cu cât sute, poate mii, de documente valoroase, în care istoria scrisă dormitează în rafturi prăfuite, se înghesuie în spatele gratiilor fostei puşcării. Acolo, şi acum, istoria comitatului Hunedoarei stă “la rece”, în fostele carcere, aşteptând o generaţie căreia să-i fie pe plac izvoarele de date şi nu discursurile sforăitoare, care trâmbiţează istoria pe placul momentului politic. Splendide informaţii sunt ţintuite în limbi moarte între paginile îngălbenite ale documentelor, care se sfarmă sub veacuri. Aici zace adevărul, scris îngrijit cu pana şi cerneala de cărturari acum câteva sute de ani. Vasile Ionaş vorbea cu drag despre meseria sa – era un om blând, cu părul alb, care parcă ţinea între palme întreaga istorie a judeţului: în istorisirile sale, jongla cu date, fapte regale şi citate precum un scamator iscusit căruia nu-i scapă nimic. Oricum, nu din istorie. Volumul de muncă era uriaş, mai ales că Arhivele au preluat fondurile documentare ale multor instituţii. Vasile Ionaş spunea că esenţa muncii de arhivist era inventarierea şi prelucrarea documentelor pentru a le pune la dispoziţia cercetătorilor.
Însă marele său necaz ţinea tot de muncă: în loc să scoată istoria la iveală, se ocupa cu treburi de funcţionăraş. Aşa că, în loc să spună lumii cât de ciudat este că răscoala lui Horea a pornit taman când sistemul se relaxa şi Iosif al II-lea făcea cele mai mari reforme în Transilvania, sau cum actuala comună Baia de Criş a fost reşedinţă de judeţ, el era nevoit să caute în statele de plată ale fostelor uzine comuniste. Şi, încă o dată, prezentul a trântit uşa în faţa unei istorii a neamului pe care prea mulţi şi-o doresc adusă la lumină.
Pasiune, cunoaştere şi tenacitate
Vasile Ionaş era unul dintre cei care au avut acces direct la informaţia curată: “fără interpretări, la şansa de a citi şi afla la prima mână. Te simţi extraordinar, simţi fiorul şi îţi creşte dorinţa de a afla mai multe”. Îmi povestea că munca de arhivist nu are nimic spectaculos, mai dădea de adrenalină doar când treceau pragul Arhivelor tot felul de ciudaţi cu cereri isterice. În schimb, lucrul cu istoria îi cerea răbdare, tenacitate, cultură şi continuă perfecţionare. Tot în acte a descoperit şi informaţii despre prima mare tragedie aviatică din România, care are loc în 23 august 1940, la Rişculiţa şi se soldează cu 11 decedaţi, în urma prăbuşirii unui avion în Munţii Apuseni: “Am găsit documentele foarte simplu, căutând, înghiţind praful actelor şi, fără îndoială, punând şi puţină pasiune faţă de aceste documente care adăpostesc un număr uriaş de informaţii, pe care uneori nici nu le bănuim. Sunt multe documente cărora, luaţi de valul problemelor cotidiene, nici nu le dăm atenţia necesară. De pildă, informaţii foarte importante se găsesc în arhivele locale – cele ale primăriilor, preturilor şi a Prefecturii judeţului Hunedoara, care are un fond documentar foarte bogat în informaţii şi care adăposteşte şi asemenea documente ieşite din comun”. Un arhivist bun trebuie să cunoască limbile străine: până în 1918, documentele din Transilvania s-au scris în latină, maghiară şi germană şi nu întotdeauna în stilul curat al poeţilor. De exemplu, când a ajuns la arhivele din Deva, Ionaş a găsit sute de fişe despre recensământul viţeilor. “Nu mă dumiream cum la sate de peste 30 de gospodării erau trecuţi doar 3-4 viţei, apoi am înţeles: era o neînţelegere a latinei. De fapt, era vorba de recruţi, însă în latina clasică “tyro” înseamnă viţel. În schimb, latina medievală are un limbaj corupt cu tot felul de termeni preluaţi din alte limbi. Trebuie să ai experienţă şi dicţionare foarte bune”. Apoi trebuie să ştii paleografiile, adică scrierile aşa cum au fost de-a lungul vremii: până în secolul al XV-lea, se folosea scrierea gotică, apoi încep scrierile moderne care diferă însă foarte mult: “Încercaţi să citiţi o scrisoare de-a bunicilor sau străbunicilor voştri de la sfârşitul secolului al XIX-lea. O să vedeţi cât de greu se citeşte”, a explicat Vasile Ionaş. Un arhivist trebuie să cunoască foarte bine şi instituţiile vremurilor, plus organizarea teritorială de-a lungul a secole întregi. La toate acestea, adăugaţi rezistenţa, puterea de a căuta ore întregi câteva date şi, ca răsplată finală, bucuria supremă de a decoperta istoria. Este doar o parte din omul Vasile Ionaş.
“Magistrul”
În 1970, instituţia adăpostea documente care, puse în linie dreaptă, însumau circa 2.700 de metri, în timp ce astăzi sunt cam 9.500 de metri liniari de documente, după cum socotea şeful arhiviştilor. “Dacă mă gândesc doar la actele în limba română, au fost valorificate cam 15-20 procente din tot ce este depozitat, dar la documentele în alte limbi precum latină, maghiară sau germană veche procentul scade pe la 10%”, adăuga el. Pentru profesorul Ionaş şi colegii săi, arhivistica nu s-a făcut cu calculatorul, pentru că datele se căutau tot ca acum 100 de ani. Nu că ar avea Direcţia Arhivelor Hunedoara prea multe calculatoare: “Dacă în 1978, arhivele din Franţa aveau o organizare perfectă şi foloseau calculatorul, noi de-abia în 2007 aveam două. Dar dacă nouă ne plouă prin acoperiş, ce să cerem… Ştiţi de unde avem mobilierul?”, mă întreba profesorul şi apoi răspundea râzând: “De la Partidul Comunist Român!” Istoricii dedicaţi ai judeţului ştiu foarte bine cât de grea este pierderea. Unul dintre ei, Dorin Petresc, scrie: “Dar câtă trudă anonimă, pasiune dedicată, slujire a vocaţiei, elevaţie culturală şi preţuire faţă de adevăr presupune din partea celui care îşi va fi consacrat viaţa, pe tărâmul muzei Clio, spre a ne restitui un grăunte de lumină din trecutul nostru neştiut, al tuturora?! Acesta este doar un crâmpei din destinul Istoricului, acel Om al cetăţii înzestrat cu harul dăruirii de sine, al jertfei personale, pentru reînvierea propriei noastre identităţi istorice. Un astfel de Om nobil ne-a părăsit zilele acestea, în mod neaşteptat şi nedrept de timpuriu, alăturându-şi sufletul pe tărâmul eternităţii – domnul Profesor dr. VASILE IONAŞ. […] Pentru istoricii tineri, va rămâne întotdeauna «Magistrul»! A fost un Profesor pentru noi toţi, care până mai ieri era printre noi. De puţin timp, a intrat în liniştea şi serenitatea unui capitol de istoriografie românească”.
Regretat de colegi
Lector universitar, Vasile Ionaş a publicat o mulţime de lucrări, a scris monografii de localităţi, preda cursurile de istorie medievală şi pe cel de paleografie latină la Universitatea din Alba Iulia şi era unul dintre cei mai activi membri ai Asociaţiei Profesorilor de Istorie din judeţul Hunedoara. “Îl ştiu mereu implicat în problemele istorice, pasionat cu adevărat de munca sa, mereu preocupat să adune şi să valorifice documente vechi, dar şi să pună în valoare o adevărată comoară arhivistică depozitată la fosta închisoare a Devei, actualul sediu al Arhivelor Naţionale. Profesorul Vasile Ionaş este, poate, mai mult decât oricine, întruchiparea pasiunii pentru munca sa, a dedicării totale şi a permanentei lupte pentru autoperfecţionare”, scria Andrei Nistor în numărul opt al Revistei Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România “Clio”, filiala Hunedoara. “Alături de activitatea pe tărâm arhivistic şi de cercetarea ştiinţifică, dr. Vasile Ionaş s-a impus ca un nume de prestigiu în cercetarea istorică din ţară, lucrările sale fiind citate în studiile, articolele sau cărţile publicate de istoricii români şi nu numai”, scrie, în Sargetia, dr. Ioachim Lazăr, de la Muzeul din Deva. A rămas în memoria tuturor studenţilor pe care i-a pregătit: “Pe Vasile Ionaş l-am cunoscut de când eram student. A fost un dascăl deosebit, care povestea istoria cu multă pasiune. În acelaşi timp, a fost un foarte bun profesionist în ceea ce priveşte munca de arhivist, îndrumând pe cei care vroiau să facă cercetare în arhive, încurajând în special persoanele tinere spre acest studiu.
Din păcate, judeţul Huneodara a pierdut un istoric de o mare valoare”, spune doctor în istorie Ciprian Drăgan, de la Biblioteca Judeţeană Deva, instituţie care l-a cooptat pe dr. Vasile Ionaş în ultimul său mare proiect: “Monografia Judeţului Hunedoara”.
CV de istoric
Istoricul Vasile Ionaş s-a născut la 17 august 1946, în satul Păuca, din judeţul Sibiu. Din 1950, familia s-a mutat la Alba Iulia, oraş unde a locuit 15 ani în mijlocul cetăţii medievale, lucru care i-a stimulat interesul pentru cercetarea istorică. Se înscrie în 1964 la Facultatea de Istorie-Filosofie din Cluj-Napoca, unde se decide să se specializeze în istoria medievală a României şi îşi descoperă pasiunea pentru descifrarea documentelor. Lucrează un an ca muzeograf la Muzeul Orăşenesc din Sebeş, apoi se mută la Muzeul Judeţean din Deva. În perioada 1970-1995, este arhivist la Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale, apoi conduce, până în 2010, această instituţie. A urmat cursuri de specializare în limba şi paleografia latină în ţară şi stagii de specializare în arhivistică (Franţa, 1978) şi paleografie (Italia, 1979, 1981). De asemenea, a efectuat cercetări pentru depistarea documentelor privind istoria României în arhivele din Franţa, Italia, Spania (a găsit documente despre răscoala lui Horea) şi Vatican (a studiat documente privind relaţiile Bisericii greco-catolice cu Vaticanul). În aprilie 1999, şi-a luat doctoratul în istorie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu teza “Reformismul austriac şi fiscalitatea din Transilvania în secolul al XVIII-lea”. Teza încearcă să lămurească delicate probleme ale secolului al XVIII-lea, încercările Imperiului Habsburgic de reformare a sistemului de impunere din Transilvania. Autorul a studiat perioada în care statul austriac încerca să introducă un sistem de impozitare cât mai echitabil, bazat pe sursele de venituri ale fiecărei gospodării. Imperiul a întâmpinat în acest efort opoziţia nobilimii ardelene care, potrivit unor privilegii regale, era scutită de impozit. Noul sistem de impunere făcea parte dintr-un amplu efort de modernizare a structurilor politice, economice şi sociale din imperiu, inclusiv din Transilvania. În 1990, Vasile Ionaş publică alături de alţi patru cercetători un volum cu documente de arhivă intitulat “Pentru libertate şi unitate naţională. Documente hunedorene, 1848 – 1920”. Volumul conţine documente inedite din arhivele hunedorene privind mai ales Revoluţia de la 1848 şi Marea Unire din 1918.
A primit premiul de excelenţă al Asociaţiei “Morala Creştină” pentru cartea “Roşcani. File de istorie”.
Vasile Ionaş s-a stins duminică seara după un infarct. Fie ca memoria să-i rămână eternă!
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.