Au trecut mai bine de 30 de ani de când ultima familie a plecat din Ciumiţa. Era prea greu să mai supravieţuieşti fără curent electric într-un sat aflat la 1.000 de metri altitudine, într-o zonă în care zăpada dura, pe atunci, cinci luni pe an. Paradoxal, o linie de curent electric trecea şi încă mai trece chiar prin mijlocul satului. Administraţia românească avea tendinţe de a atinge absurdul încă de pe atunci, din anii ‘70. Tot atunci localnicii din Ciumiţa au aflat că se poate trăi cu totul altfel, iar după ce au fost refuzaţi când au cerut două transformatoare de curent, au plecat toţi. Pur şi simplu.
Mai toate pâlcurile de case din Ciumiţa erau aşezate pe culmi de deal, în locuri ferite de alunecări de teren
Până în 1979, pe o culme a Munţilor Poiana Ruscă încă mai exista un sat cu aproape 200 de suflete. După reorganizarea administrativă din anii ‘60, aparţinea de comuna Lunca Cernii. Acum face parte doar din istoria comunei. O mică parte, pe care o mai ştiu doar câţiva dintre locuitorii comunei, cei care s-au născut la Ciumiţa. Şi sunt puţini rămaşi în Lunca Cernii. Majoritatea au plecat ba în Ţara Haţegului, ba, dincolo, peste vârfurile Rusca şi Padeş, în judeţul Timiş.
O poveste întreagă, din două suflări
Aurel Barboni are 58 de ani. Locuieşte acum în satul Lunca Cernii de Sus. Pe jos face o jumătate de ceas de la actuala-i adresă până la locul în care a fost casa părintească, sus, în Ciumiţa. Distanţa se poate parcurge doar pe jos, pentru că drumul… numai drum nu mai poate fi numit. Pe câteva porţiuni ba e surpat, ba e “mâncat” de torenţi ocazionali, ba e transformat în albia unui pârâu de primăvară-toamnă. “Când m-am născut eu erau 31 de numere de casă la Ciumiţa. Casele erau aşezate-n pâlcuri de câte patru, cinci sau şasă. Unele erau mai măricele, altele mai mici, aşa, bordeie cu fundaţie de piatră, pereţi de lemn şi acoperiş de paie. Cine avea bani să-şi facă acoperiş de ţiglă, era fericit. Şcoala era într-o casă din sat. Aveam un învăţător oltean. Nu mai ştiu cum îl chema. Stătea în casa aia în care era şi şcoala. Atunci eram 15 copii la şcoală, în Ciumiţa. Câţi îs acuma în centrul de comună! Fiecare familie avea cel puţin un cal, patru vaci, doi porci şi câteva zeci de oi. Până şi cel mai sărac avea măcar 10 oi. În pământ să puneau crumpeni (cartofi – n.r.), ovăz, secară, grâu de toamnă. Părinţii mei cumpărau toamna, de la oraş, doi saci de făină albă şi doi saci de mălai. Atât! Bani de mai mult, ori mai multe nu prea erau”, povesteşte bărbatul dintr-o primă suflare.
Din fosta casă a familiei Micloşoni a mai rămas o bucată de acoperiş şi un colţ de zid
Din cea de-a doua lui suflare, povestea e rotunjită şi mai bine: “L-am întrebat pă bunicul meu cum o apărut satu ăsta, aici, pă culmea asta şi mi-o zîs numa’ că el aşe l-o găsât când o venit pă lume. Or fost cam şasă inş’ la fiecare casă. Înmulţâţ’ cu 31 ş-aveţ’ populaţia satului la 1960, când aveam io numa’ patru ani. În 1963 s-o făcut linie pentru unitatea militară de la Vadu Dobri (unitate de apărare anti-aeriană – n.r). Dup-aia, cam prin 1967, s-o tras linia de curent în jos, prin mijlocul satului, cătră Lunca Cernii. N-or vrut să pună două transformatoare în capetele satului să avem şî noi curent. S-or tăt tocmit oamenii din sat cu ăia de la firma de curent, da’ n-or căzut la nicio înţălegere. O mătuşă de-a me’, o plecat cu bărbat, cu copii la Bănat (Banat – n.r.), la Coşteiu Mare. Dup-aia bărbatu’ ei l-o chemat şî pe frate-su. Era cam prin 1968 asta. Dup-aia, încet- încet, după ce-or văzut că nu-i rost să ne tragă şi nouă curentu-n casă, or plecat tăţ’. Ba la Bănat, ba pi lângă Haţăg (Haţeg – n.r.). S-o pustiit satu’ aşe de rău că, în 1976, când am fost io în armată, la Lugoj, în permisii nu mai veneam acasă, la Ciumiţa, rămâneam pi la neamuri prin Bănat, că erau mai tăţ’ mutaţ p-acolo”.
Ruinele dintre bălării
Dintr-o vorbă-n alta, Aurel Barboni devine, practic ghidul nostru prin Ciumiţa, satul care e la doar o aruncătură de băţ de valea pe care se află Lunca Cernii de Jos şi cea “de Sus”, dar la care se ajunge acum doar făcând un ocol de 15 kilometri prin Meria, apoi prin cătunul Fântâna. Dinspre drumul care duce de la Fântâna spre Vadu Dobri, în dreptul unui gater trebuie să faci stânga ca să ajungi la ce a mai rămas din Ciumiţa. Drumul aproape că nici nu se mai vede. E mai degrabă bucată dintr-o păşune decât un drum. După nici 500 de metri calea coboară apoi abrupt, printre copaci. Înclinaţia mare şi covorul de frunze te fac să realizezi că singurul sens în care mai poţi merge cu maşina este înainte, nicidecum îndărăt. Încă un 500 de metri şi ieşi dintre copaci, pe o culme de deal. În stânga apare o porţiune perfect plată de vreo 1000 de metri pătraţi. “Aici or fost case” explică nea’ Aurel anomalia geografică.
Una dintre cele două case încă nedărâmate din Ciumiţa e amplasată într-un loc idilic
Încă o coborâre abruptă şi oprim. În dreapta e un pâlc de bălării dispuse ciudat, în forma unui dreptunghi. Tot nea’ Aurel ne lămureşte: “Aici o fost şcoala”. Peste “drum” de şcoală apar câteva bârne de lemn. Sunt podelele unui grajd. La câţiva metri de acest loc, alte bălării crescute în dreptunghi: “Aici o fost o altă casă”, ne explică ghidul. “Mai în jos, pă coastă, o fost un alt pâlc de case, da’ n-are rost să mai coborâm că nu să mai vede absolut nimic”. La câţiva paşi mai în jos, undeva pe stânga, o bucată de gard vechi e semn de locuire. După gard ar fi trebuit să fie o curte. Acum e un fel de livadă de lăstari de prun. Dincolo de ei un colţ de casă, cu o bucată de acoperiş de şindrilă ne confirmă bănuiala. “Aici o stat Zaharie Micloşoni. Era însurat şi avea trei copii. O fost printră primii care or plecat din sat. O plecat el şi dup-aia o tras şi pă alţii de mânecă «Hai şi tu că-i mai bine la Haţeg decât la Ciumiţa». Tăt aşe s-o destrămat satu’ ăsta”, explică Aurel Barboni.
De la ruinele casei lui Zaharie Micloşoni până la linia de curent sunt nici 100 de metri. “No, uitaţ’ stâlpii. N-or vrut să pună două transformatoare şi gata o fost satu’. Era greu. Oamenii nu voiau neapărat frigidere ş-alte ălea. Oameni voiau numa’ lumină de la bec. Nu s-or înţăles la preţ cu şăfii de la curent şi gata!”, exclamă bărbatul.
Casele încuiate
Doar două dintre cele 31 de case care încă mai adăposteau câteva zeci de suflete la începutul anilor ‘80 mai rezistă şi acum. Iar asta din două motive: casele au avut acoperiş din ţiglă, iar proprietarii lor, după ce au plecat ori în Ţara Haţegului, ori în Banat, s-au reîntors aproape de satul natal, la Lunca Cernii de Sus şi, din când în când, au mai urcat la Ciumiţa “să vadă de ele, să le mai grijască”, după cum spune Aurel Barboni. Una dintre aceste case e la 10 minute de mers pe jos de zona centrală a fostului sat. Aici vechiul gard al gospodăriei se distinge mult mai bine. Casa e încuiată cu un lacăt vechi, dar dă impresia că poate fi folosită drept adăpost de lungă durată fără probleme. Una dintre camere încă mai are ferestrele intacte şi poartă mândră o tăbliţă vizibilă pe care e inscripţionată cifra “4”. În spatele ei, o prelungire lăsată fără lacăt a jucat, până nu demult, rol de adăpost pentru vreo 15 oi. Smocurile de fân dinăuntru-i confirmă spusele ghidului. Orientându-se după buruienile crescute anormal, Aurel Barboni explică: “Aici era o bucătărie de vară, acolo era grajdul, iar aici era o fântână adâncă de 36 de metri săpată de trei meşteri unguri cu mulţi mulţi ani înainte să mă nasc eu. Cred că era cea mai bună apă din sat. Apa din fântâna asta”. Bărbatul spune că mai toate casele “moderne” din Ciumiţa arătau ca cea de la numărul 4: un hol, două camere, o cămară şi un beci. “Celelalte erau mai mult bordeie. Da’ să nu vă gândiţi că erau de-alea făcute din chirpici. Nu, nu! Aveau tăte fundaţie de piatră, zidită cu liant de argilă, iară pereţii erau de lemn şî acoperişu’ de paie. Unii, care-or plecat, or dat căşîle pă degeaba la unii de pe-aici de pă sate, de le-or dezmembrat şi Dumnezeu mai ştie ce-or făcut cu materialele. Alţii, numa’ doi la număr, or ţînut la ele şi le-or grijit”.
O casă de la Ciumiţa încă mai are mobilier şi sobă
De la prima casă rămasă intactă până la cea de-a doua mai e un pic de mers. Aurel Barboni ne povesteşte că, în copilăria lui, se făceau şezători sâmbătă seara. În fiecare sâmbătă la câte-o altă casă cât de cât mai încăpătoare, la lumina lămpii cu petrol. Învăţătorul satului era cel care le organiza: “Noi stăteam cât stăteam să mai ascultăm câte-o cântare, ori câte-o glumă. Când să făcea cam târzâu, pă noi ne trimiteau acasă. Rămâneau bătrânii la câte-un păhar de vinars”. Bărbatul îşi întrerupe relatarea pentru că, de după alte bălării, în stânga apare ceea ce pare a fi o groapă mare, pătrată, zidită pe interior cu piatră: “Aici o stat Cornel Barboni. S-o mutat la Cârneşti, lângă Haţeg. Avea o casă cu demisol plus un nivel ş-atât. C-am aici era soba lui”, spune arătând spre unul dintre colţuri. Apoi ne explică faptul că, în Ciumiţa, mai toate familiile se numeau “Barboni”, doar câte una având nume de Stănimirescu, Micloşoni şi Vârtopean.
Ajungem şi la cea de-a doua casă ce a supravieţuit. E aşezată într-o mică poieniţă de pe o coamă plată de deal. Iarba e cosită în jurul ei. Câteva lemne de foc stau sprijinite de un nuc bătrân, iar o scară lungă prinsă de unul dintre pereţi pare că tocmai a fost folosită la strânsul prunelor. Totul arată de parcă, dintr-o clipă-ntr-alta, din casă ar urma să iasă cineva căruia să-i dai “Bună ziua”. Nu e deloc aşa: niciun câine, nicio găină, nicio suflare. Pe uşa casei tronează un alt lacăt. Imobilul e structurat la fel: un hol, două camere mari şi o cămară, plus un beci, la subsol. O laviţă, un pat şi un “şpoar” de fontă sunt încă într-una dintre camere. Dacă ai face puţină ordine şi-ai mai găsi o prăcoiţă (pătură de lână – n.red.), ai putea să aprinzi focul şi… gata: casa n-ar mai fi pustie.
Calvarul de la întoarcere
Odată ajuns la Ciumiţa, cu maşina, pe ruta ocolitoare prin Meria şi cătunul Fântâna, dacă ai făcut greşeala să cobori spre fostul sat “îi bai mare”, cum ar zice localnicii. Nu te mai poţi întoarce pe drumul pe care-ai venit din cauza covorului de frunze aşternut pe pantele pe care-ai coborât din drumul mare. Singura soluţie este să continui să cobori. “Io cred că-i bun drumu’. Numa-ntr-o curbă s-o surpat destul de urât. Da maşina asta-i îngustă, cred că-ncape”, zice Aurel Barboni. Începe coborârea. Şanţuri de un metru săpate de apă, unele ascunse sub frunze, bolovani… La un moment dat, înainte de o serpentină, un copac destul de mare tăiat de cineva e lăsat în mijlocul drumului. Ghidul nostru zice: “No, tre să mă duc pă jos în sat, după drujbă. Mă scuzaţ’, da’ nici io nu m-aşteptam la aşa ceva”. Şi pleacă. Aşteptăm jumătate de ceas. Ne pierdem răbdarea. Cu câteva bucăţi de lemn reamenajăm drumul astfel încât maşina să poată urca pe o margine de drum cu roţile din dreapta şi să nu se afunde cu ele în şanţul săpat de apă. Apoi ne opintim şi rostogolim copacul. Imediat după curbă apare şi surparea de care vorbea nea’ Aurel. Trecem cu greu maşina. Transpiraţiile sunt însă mari şi abundente într-o pădure rece, într-o seară de noiembrie. Şi dacă nici noi n-am mai fost pe drumurile proaste din judeţ…
La un moment dat, a fost nevoie de patru mâini de ajutor pentru a scoate maşina din şanţul adânc de pe drumul de întoarcere
Aventura nedorită continuă. Drumul e vai de el. Trece un ceas şi drujba salvatoare nu mai apare. Mai ales în curbele înclinate, pe covorul de frunze nederanjat de cine ştie când, maşina se duce de capul ei în lateral, când în stânga când în dreapta. Ajungem aproape de vale. Dezastrul continuă. Aici drumul a devenit albie pentru un pârâu cu apariţie sezonieră. Bolovani, trunchiuri de copaci, aluviuni de la o viitură din vară. E de netrecut mai departe. Un pic mai jos, nea’ Aurel şi patru bărbaţi lucrează deja de o oră la degajarea drumului. Mutăm lemnele de pe drum, relocăm bolovani şi, cu chiu cu vai, trecem. Ajungem pe drumul mare, ce urcă din Lunca Cernii de Jos spre Vadu Dobrii. Camioanele cu lemne au săpat făgaşe aşa de mari încât nici micul nostru “jeep” nu le poate înfrunta. Noroc că e îngust, se caţără pe muchiile făgaşelor şi acolo rămâne până jos, în sat, ca un mic vagonet pe nişte şine. Şi mai mare noroc e faptul că Remus are peste un milion de kilometri la volan, din care cam un sfert pe drumurile neştiute ale judeţului. Altfel, probabil, v-am fi relatat cum am fi fost recuperaţi de ISU ori Salvamont. De data aceasta salvatori ne-am fost noi şi cei câţiva oameni din sat, luaţi de-acasă, de la treburile lor, pentru că “nişte domni or rămas blocaţi pă drumă cătă Ciumiţa”. Abia jos, în sat, Aurel Barboni, mărturiseşte: “Ştiţi, io azi dimineaţă fusăi sus, în Ciumiţa, da’ folosesc mai mult o cărare mai scurtă, prin pădure”.
Bărbaţii îl dojenesc pe ghid şi, într-un fel, se miră şi ei că şi noi şi maşina am scăpat nevătămaţi de pe un drum cum rar ni s-a dat să vedem. Cred că e singurul drum din judeţ pe care nu ne-am încumeta să-l mai facem vreodată. Rămâne “onoarea” faptului că, după cum spune nea Aurel, maşina noastră a fost a treia care a ajuns vreodată la Ciumiţa.
În anii ‘70 a mai fost un buldozer, tocmit de bunicul lui să lărgească drumul spre sat, iar apoi un TV al angajaţilor de la întreprinderea de reţele electrice. Atât.
Fenomen invers, apărut cam târziu
Cazul satului Ciumiţa relevă, practic, întregul fenomen al depopulării din comuna Lunca Cernii şi, de fapt, din Ţinutul Pădurenilor, în general. În anii ‘70, în comuna amintită locuiau peste 5.000 de oameni. Acum mai sunt doar 1.000, în total. Dacă toţi ar fi avut drumuri şi energie electrică, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Calea spre Topliţa, Teliuc şi Hunedoara a fost deschisă prin săparea unui tunel în stâncă abia prin 1963. Până anul trecut, drumul de la Hunedoara la Lunca Cernii a fost sub orice critică. Acum e asfalt, mulţumită unui proiect european de 25 de milioane de euro dus la bun sfârşit de Consiliul Judeţean. Cu cinci ani în urmă, la Lunca Cernii au apărut şi “farfuriile” pentru semnal TV. Telefonia fixă şi-a intrat şi ea în drepturi, iar, cât de curând, se pare că se vor amplasa şi relee pentru cea mobilă. Acum nu se mai fac două ceasuri din oraş până la Lunca Cernii. În plus, comuna pare că se repopulează. Tineri din marile oraşe au profitat de ofertele de acum doi-trei ani, când încă se mai găseau de vânzare, în Lunca Cernii de Sus, gospodării cu casă, grajd şi ogradă de cinci hectare la câte 30.000 de lei. Acum nu mai sunt case de vânzare.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.