“Nu te supăra pe mine, dar trebuie să îţi spun ce gândesc: nu ştiu dacă am citit vreun material scris de tine mai slab decât cel de acum, din pagina 6”, mi-a spus marţi seara o colegă de a cărei părere ţin mai mereu cont. E vorba despre textul din această ediţie care însoţeşte fotografiile colegului meu Remus Suciu (indubitabil cel mai bun fotoreporter din zonă). Am recepţionat critica, m-am uitat din nou pe textul din pagina 6 şi… l-am lăsat aşa cum a ieşit. De ce?
Pentru că, de fapt, aşa am receptat eu ziua de 1 Decembrie, la Hunedoara. Recunosc, în ultimii trei-patru ani n-am mai fost la manifestări, din motive personale şi profesionale. Motivele personale nu interesează pe nimeni, dar cele profesionale, poate. La fiecare sfârşit de noiembrie primeam pe e-mail (mai demult, pe fax) invitaţii la manifestări de 1 Decembrie organizate la Deva. De la Hunedoara, mai niciuna. Cred că nu greşesc dacă spun că, în ultimii 15 ani, la Hunedoara, Ziua Naţională a României a fost marcată doar prin câteva coroane depuse la vreun monument, sau mai deloc. Atât! Poate mă-nşel, dar nu-mi amintesc ca o zi mai mult decât urâtă, din punct de vedere strict meteorologic, să fi scos din case mii de locuitori ai oraşului şi să fie transformată de oameni într-una frumoasă. Poate o fi vorba doar de o nevoie a hunedorenilor de a ieşi din case, indiferent de motiv, dar, pe o ploaie rece, la doar două grade Celsius, fără să aibă o motivaţie în plus faţă de nevoia de a lua aer, cine iese din casă?! A ieşit hunedoreanul în sufletul căruia licărul de speranţă tinde acum să devină un pic mai mult decât o palidă sclipire. A ieşit hunedoreanul care aşteaptă o schimbare în bine, schimbare fără de care Hunedoara nu are nicio şansă, oricât de mult s-ar zbate aleşii locali.
A ieşit hunedoreanul care a dorit să-i arate copilului său că, în România şi în Hunedoara, încă mai există Armată, încă mai există Jandarmi, încă mai există Pompieri, încă mai există istorie.
Pentru unii hunedoreni, la suprafaţă, manifestările de luni, 1 Decembrie 2014, au fost doar “divertisment”. În subconştientul lor au însemnat, totuşi, ceva.
Colegei mele, care mă cunoaşte drept “Iancu, ăla care nu prea scrie niciodată de bine, de ceva sau cineva, pentru că mereu spune că «A-ţi face datoria nu e o virtute, ci o obligaţie» ori că «Ce-i rău ne deranjează, ce-i bun e normal să fie aşa»”, n-am apucat să-i arăt vreodată şi partea jurnalistului care, uneori, crede că, în anumite momente, destul de multe, cuvântul care construieşte poate fi mai puternic decât cel care distruge.
Au fost, desigur, şi stângăcii, de 1 Decembrie, la Hunedoara. Minore însă, insignifiante. Ce a contat a fost acel sentiment care aproape că s-a putut mirosi în aerul umed al unei zile reci de început de iarnă: oamenii i-au ascultat pe politicieni fără să-i huiduie şi fără să vocifereze. Politicienii au fost rezonabili în discursurile lor. Oamenii au aşteptat câteva cuvinte mobilizatoare. Dădeau impresia că au nevoie de ele, iar acele cuvinte au venit. Apoi, hunedorenii au intrat în coloană, la defilare, iar la demonstraţia gărzii medievale din Alba-Iulia s-au regrupat disciplinaţi după benzile galbene puse în zona giratoriului de la Rusca, fără ţipete, fără strigăte, fără înjurături, fără mişto-uri de cartier.
De la sobrietate şi solemnitate (în Centrul Vechi şi la Casa de Cultură), oamenii, toţi, au trecut la bucurie şi speranţă, într-un orăşel al lui Moş Crăciun despre care am primit asigurări că va arăta mai bine până să vină Moş Crăciun.
Oare chiar atat de mult să se fi schimbat societatea – inclusiv Dvs., domnule Iancu – incât ați renunțat să mai fiți *Iancu, ăla care nu prea scrie niciodată de bine, de ceva sau cineva…*, sau starea Dvs. de non-combat s-a cronicizat incât ați devenit (inutil) un ziarist blazat?
De obicei nu aprobam comentarii anonime (anonim pare ca vrea sa fie si autorul primului comment post la acest articol).
Nu, nu cred ca m-am schimbat deloc, doar ca uneori se impune cate o “pauza” -1 Decembrie e una dintre acele ocazii. Imi asum mereu ce scriu si nu ma ascund dupa pseudonime, cum faceti Dumneavoastra.
Despre blazare s-ar putea sa aveti partial dreptate. Dar si aici poate ca am scuza unor ani destul de multi, aproape 20 la numar, petrecuti in breasla, si, culmea, uneori, am avut bucuria sa constat ca texte de-ale mele si de-ale colegilor mei au schimbat lucruri si situatii in bine. Scoala de la Holdea e un exemplu care imi vine pe moment in minte.
Despre inutilitatea mea… aici e simplu: cand nimeni nu mai citest nimeni vreun text de-al meu, devin inutil.
D.le Iancu, vă rog cand cititi un text pastrati-va atentia pana la capat. Daca m-as fi oprit cu intrebarea la …ati devenit unutil?, înțelegeam să o luați ca pe o ofensă. Însă paranteza subliniază faptul că *este inutil să fi devenit un ziarist blazat*,nu că D.voastră ați fi, astăzi, inutil presei. E o mare diferență de percepție. Practic, e un argument în plus cu privire la impresia mea. Mulțumesc. Iar cu privire la autor, va spun că nu l-ați nimerit. Mai încercați…în arhiva Obiectivului.